Gabriel Osmonde

Alternaștere

Traducere Irinel Antoniu

Romanul secolului XXI

O viaţă moartă

Când înaintezi în vârstă – dacă lumea nu a reuşit să te transforme într‑o fiinţă fără creier, să te mumifice într‑un rol –, nu mai ai de trăit nimic esenţial. Gândurile aşa‑zis noi au un gust fad de ghicitori antice. Ideea unei legături carnale emană mirosul unei tejghele de măcelărie, a cărnii tăiate în bucăţi după trista lege a voracităţii. Nu‑ţi mai e foame să exişti. Alegerile sunt atunci limitate. Unii, cei mai puri, se sinucid. Alţii, înspăimântaţi de epuizarea dorinţei de a dori, se pierd în maimuţăreala socială, această sinucidere deghizată. Rari sunt cei care acced la existenţa secretă despre care aş vrea să vă vorbesc. Aceasta nu seamănă nici cu viaţa, nici cu moartea, nu seamănă nici unei alte activităţi omeneşti. Într‑o lume uzată atât de mult încât nu mai ai nici o dorinţă de a trăi în ea, ţâşneşte deodată o bucurie nebănuită.

Ca momentul acela: în sala liniştită a unei braserii, o femeie cu un zâmbet frumos şi plictisit, cu trupul mare, într‑o rochie amplă şi uşoară. Îşi strânge pleoapele sub o rază de lumină, mă salută. O recunosc, îi recunosc până şi unduirea rochiei, până şi supleţea mătăsoasă a luminii pe gâtul ei. O recunosc, cu toate că sunt conştient că o văd pentru prima oară… Recunosc mirosurile sălii, aşteptarea vigilentă a mobilierului, peisajele din fotografiile de pe pereţi. Și câinele golden retriever care punctează liniştea zgâriind uşor podeaua cu ghearele. Femeia îmi aduce o cafea. Recunosc violenţa plăcerii pe care o oferă şoldurile ei, a căror forţă o ghicesc, moliciunea sânilor ei grei. Intensitatea viziunii mă uluieşte, e mai reală decât viaţa mea…

Afară, aceeaşi bucurie de a recunoaşte: o cale ferată îngustă merge de‑a lungul unei străzi goale, înaintez pe lângă şine pe o întindere pietroasă care coboară în pantă spre un lac. Un convoi din două mici vagoane ajunge în dreptul meu, se opreşte, o tânără femeie coboară. E îmbrăcată într‑un pareo deschis la culoare care‑i pune în evidenţă pielea bronzată. Privirea mea observă fermitatea acestui trup mic şi musculos, elasticitatea lui dansantă… Recunoaşterea se face dintr‑odată: culoarea ocru a solului, nuanţa mov a lacului, această siluetă feminină pe mal.

Mă aşez cu spatele sprijinit de o stâncă şi, încă incredul, îmi dau seama că a luat sfârşit călătoria mea în moarte.

Mi‑au trebuit mai multe zile ca să înţeleg că nu era vorba de un simplu hazard. A retrăi momente în afara timpului era o ştiinţă pe care membrii Fundaţiei Diggers o iniţiaseră în mijlocul unui ţinut deşertic.

Douăzeci şi patru de ore de zbor între Europa şi Sydney, cinci ore între Sydney şi sud‑vestul australian, o zi pentru a parcurge Great australian bight, curba infinită care îmbrăţişează oceanul, încă douăzeci şi patru de ore pentru a ajunge în inima continentului… Călătoria făcuse să se şteargă acea subţire substanţă vitală căreia, din obişnuinţă, îi dădeam numele de „eu“. De la ieşirea mea din spital (o „resurecţie“, după cum a spus unul dintre medici, cel mai sceptic), da, aşadar de doi ani, dusesem o „viaţă moartă“, formulă stângace pe care o lăsasem să‑mi scape vorbind cu un alt medic, cel care credea în vindecarea mea: „Viaţa mea e moartă“.

Am să vă povestesc mai târziu cum am traversat aceşti doi ani. O perioadă nu prea glorioasă. Am lucrat pe un vapor de croazieră pe care „însoţitoarele de bord“ recrutate în Europa orientală ofereau „companie personalizată“ clienţilor cu bani. Făceam cumpărături pentru vas, în porturi, sau diverse munci de întreţinere. De fapt, eram un mort‑viu, cineva care căpătase o amânare. Și totuşi, pândeam cel mai mic semn de tandreţe. Ceea ce contrazice, de altfel, cuvintele mele despre dispariţia oricărei dorinţe. Într‑o zi, pe un culoar al vasului, am luat de pe jos un pantof de femeie (da, un pantof de Cenuşăreasă: petrecerile cu măşti de la bord erau foarte animate), i‑am mângâiat pielea uzată, mi s‑a pus un nod în gâtlej. Mi‑am imaginat oboseala acestui picioruş feminin care dansase ore întregi pe un toc de cincisprezece centimetri, aş fi vrut să lipesc de obrazul meu acest picior, să‑l las să se odihnească… Până la sfârşit, păstrăm această speranţă comică, nu atracţia unui corp, ci apropierea complice a unei inimi, a unei respiraţii ritmate după a noastră.

Vaporul a sfârşit prin a fi oprit în portul Helsinki, a trebuit să fug, nu aveam acte în regulă. Nu mai aveam decât un loc spre care să mă îndrept: Fundaţia Diggers… Numele acesta mi‑a fost spus de impresarul care aranja croazierele, un bărbat în vârstă numit Bôlos. Chiar înainte ca poliţia să urce la bord, mi‑a scris pe încheietura mâinii un număr de telefon. Nu avea la îndemână nici o bucată de hârtie, iar bocancii poliţiştilor se auzeau deja pe scară…

Am luat avionul, fără să ştiu ce aveam să găsesc acolo. Dat fiind genul de activităţi practicate de Bôlos, existau toate riscurile să mă trezesc într‑un stabiliment dubios. Sau, şi această ipoteză mi se părea foarte binevenită, într‑o instituţie care le procura clienţilor săi o moarte senină, ireproşabilă din punct de vedere tehnic.

Umbra unui oraş

Aveam să înţeleg mai târziu raţiunea de a fi a Fundaţiei Diggers, un sat misterios pierdut între deşert şi ocean…

Era vorba, de fapt, de nişte locuinţe construite în jurul unei foste mine de aur; exploatări de mult timp abandonate se găseau peste tot în jur. Asta îmi spunea ceva despre originile acelui loc, dar nu despre întrebuinţarea lui actuală. Oamenii pe care‑i întâlneam mă salutau fără curiozitate şi fără să reacţioneze la curiozitatea mea. Nu îndrăzneam să le pun întrebări.

Vechile clădiri ale minei erau învestite cu o viaţă activă, care avea un scop. Un trenuleţ traversa oraşul, pasagerii coborau, purtând cutii de carton sau valize. La răscrucea centrală, am văzut un mijloc de locomoţie mai insolit: nişte vagonete transportau când un vraf de dosare, când nişte cutii mari, rotunde, din fier, ca acelea în care se păstrează bobinele de film… Uneori, o persoană ieşea pe o străduţă şi se ducea spre contururile alungite ale unui lac.

M‑am resemnat cu faptul că nu înţelegeam; la urma urmei, recomandarea lui Bôlos îmi adusese casă şi masă. Poate că locuitorii fundației se găseau în aceeaşi situaţie ca şi mine. Solul australian, se ştie asta, e patria exilaţilor…

În prima dimineaţă, atras de nişte strigăte de animale, am împins uşa unei clădiri înconjurate de o grădină. Uşile de sticlă lăsau să se vadă, de pe culoar, ce se petrecea în camere. Am observat o femeie îmbrăcată într‑un halat de infirmieră care îi dădea diverse obiecte unei maimuţe. Am ezitat, apoi m‑am hotărât să intru. Maimuţa făcuse deja o triere: cuburile într‑o grămadă, inelele în alta, iar amestecul de cuburi şi de inele în a treia grămadă… Criteriul alegerii mi s‑a părut neclar. Eram mai puţin perspicace decât un cimpanzeu? Am întrebat‑o acest lucru, într‑o şoaptă veselă, pe femeia în halat alb. Ea a zâmbit: „He chooses eyes…“ Bizareria răspunsului se potrivea cu accentul ei incert.

O tăbliţă de pe uşa următoare a fost ca un ecou al incapacităţii mele de a pricepe logica animală: „Laboratorul de studii teleologice asupra speciei Homo sapiens şi a altor primate“. În interior, nu am văzut nici un animal. Un paravan împărţea „laboratorul“ chiar la mijloc. Doi bărbaţi, aşezaţi pe taburete, acopereau nişte pătrate de plastic alb cu o vopsea care se usca rapid. Un responsabil le primea producţia şi o ducea în spatele paravanului. Am mers acolo şi am descoperit o situaţie simetrică: doi bărbaţi luau pătratele, le cufundau într‑un vas cu apă şi, după ce ştergeau orice urmă de vopsea, i le dădeau responsabilului, care se întorcea la „pictori“ şi le înapoia pătratele curăţate. O femeie filma acest manej straniu cu un mic aparat de fotografiat aşezat pe un trepied…

Mai erau, într‑una dintre aceste camere, destul de întunecată, nişte vitrine ce conţineau insecte, în fiecare vitrină câte o specie, o proliferaţie în acelaşi timp haotică şi încăpăţânată, care‑mi provoca o stare de rău mai accentuată decât obişnuitul dezgust pe care‑l inspiră aceste mici creaturi. Am ieşit, având o idee şi mai neclară despre natura fundaţiei. Un grup de laboratoare ezoterice, cum anunţa în mod ironic tăbliţa? Un institut de cercetare clandestin?

Ceea ce am descoperit în vasta grădină închisă a făcut să se multiplice ipotezele. O movilă înaltă de mai mulţi metri era în centrul ei. Doi bărbaţi, goi până la brâu, o escaladau lent, pe versanţi opuşi, împingând fiecare un cilindru ruginit, asemănător unui boiler. Mitul lui Sisif îţi venea în minte în mod firesc, cu atât mai mult cu cât, pe vârful piramidei, bărbaţii şi‑au lăsat poverile, nemaiputând să le oprească, şi au coborât gâfâind, frecându‑şi umerii. Aşezaţi pe nişte scaune pliante, în faţa unui televizor care transmitea un meci de base‑ball, comentau când despre meci, când despre felul de a‑şi apuca poverile… Cuvintele lor, amestecate cu stropi din spuma berii, exprimau mulţumirea senină pe care o au oamenii când au terminat o corvoadă. O cameră fixată pe un perete filma toată această punere în scenă. Am încercat o explicaţie mai mult sau mai puţin raţională: un platou de filmare futurist, o „instalaţie“ a unui „artist plastic“, da, sau poate una dintre contorsiunile artistice care sunt la modă? Fundaţia, un centru de artă postmodernă?

A sunat o sonerie, oamenii şi‑au reluat truda… Am traversat strada principală şi, în locul în care se pierdea în întinderea de nisip, am văzut o oglindă mare montată pe un pivot. O rafală de vânt a făcut‑o să se mişte: reflexia ei a decupat şirul de case, apoi solul roşcat sub albastrul violent al orizontului… Și deodată, silueta unei femei care urca într‑un trenuleţ ale cărui vagoane se desenau în mijlocul pustietăţii. M‑am simţit dezarmat în faţa tuturor acestor lumi create prin capriciul unei oglinzi pivotante. La fel de fortuite ca scenele la care asistasem. Vederea mi s‑a agăţat atunci de tren, de silueta femeii… Într‑o explozie de bucurie, am recunoscut acest moment. O întindere însorită, trenuleţul vizibil de departe, femeia necunoscută şi atât de apropiată…

Dimineaţa, confuzia provocată de decalajul de fus orar se mai risipise puţin, începeam să ghicesc un sens obscur în ceea ce mi se păruse, la început, un coşmar dezlânat. Oamenii se ocupau cu sarcini mai puţin spectaculoase decât dresarea cimpanzeilor sau escaladările sisifice. Bărbaţi şi femei ţintuiţi în faţa calculatoarelor lor sau aplecaţi peste unelte din oţel şi din sticlă, imagine banală a unor cercetători. M‑a frapat un contrast: echipamentul ştiinţific dintre cele mai moderne nu se potrivea deloc cu aspectul arhaic al oraşului însuşi, cu vagonetele care transportau un material foarte sofisticat, aşa cum odinioară transportaseră minereu. Nu, partea spectaculoasă nu era absentă din locurile pe care le‑am explorat în ziua aceea. La un moment dat, am intrat într‑un local mare unde avea loc o paradă a modei sau mai degrabă un spectacol de strip‑tease în faţa mai multor bărbaţi pe jumătate alungiţi în fotoliile joase. Se vedeau cablurile unor aparate de testare pe capetele lor. O muzică lentă însoţea apariţia femeilor pe un ecran mare. Tinere şi zvelte sau în plină maturitate, unele planturoase, altele cu alură de sportive, cu şoldurile înguste, umeri musculoşi, altele cu siluete fine, diafane, care i‑au făcut loc unei africance pline, cu şolduri cărnoase… Opoziţia extremelor? Progresia spre substratul feminităţii? Am fost intrigat de un detaliu: interioarele în care se exhibau trupurile căpătau din ce în ce mai multă importanţă, ca şi cum atracţia corporală conta mai puţin de acum înainte. Am avut timp să văd decorul unei camere în care, pe o canapea roşie, era o femeie brunetă cu sâni foarte mari strânşi într‑un maiou negru. O fereastră, lumina unui felinar şi chiar învârtejirea fulgilor de zăpadă…

Acest spectacol mi‑a provocat o durere ciudată, ca aceea pe care o simţi când eşti pe punctul de a înţelege ceva. A fost cât pe ce să‑l scutur pe unul dintre bărbaţi şi să‑i spun că femeile astea îmi aminteau de „însoţitoarele“ din croazierele erotice organizate de Bôlos. Și că asemănarea nu era fizică, ci… O presimţire s‑a zbătut în mine ca o flacără ameninţată de vânt.

Când am ieşit afară, am surprins, în mijlocul unei curţi, doi jucători de şah care stăteau încremeniţi în secretul combinaţiilor lor. Deodată, fără nici un motiv, a izbucnit o încăierare, un duel cu piesele pe care le aruncau orbeşte unul în altul… După un minut, au făcut pace, doar că acum se detaşaseră de joc, se întorseseră spre transparenţa lacului aurit de apusul soarelui… Umbra umplea deja grădina, aerul mirosea a frunziş de eucalipt. O pasăre albă cu aripile îndoite cu supleţe a planat, s‑a înecat sub frunzişul de culoare închisă. Jucătorii au schimbat între ei un surâs rapid.

Într‑una dintre clădiri, am studiat un labirint pe jumătate demontat. Am intrat acolo, culoarul s‑a ramificat în două şi aveai de ales pe care s‑o iei după două fotografii: una care înfăţişa un atlet bronzat, în picioare, alta în care apărea o frumoasă femeie goală. Am ales femeia şi, după câţiva paşi, m‑am oprit în faţa unei noi dileme: o frumuseţe brună sau o blondă care se scălda? Selecţia următoare avea de‑a face cu corpolenţa, apoi cu o particularitate carnală sau alta. La fiecare bifurcaţie, privirea femeilor se schimba. După direcţia aleasă, privirea lor devenea din ce în ce mai personală, de o intimitate insuportabilă sau, dacă o luam pe culoarul celălalt, individualitatea chipurilor se preschimba progresiv într‑o neutralitate sumară. Spre marea mea surpriză, spre aceste trăsături schematizate m‑au purtat paşii…

Fundul labirintului era demontat, iar panourile erau stivuite lângă un perete. Am ajuns în faţa unei uşi, am împins‑o, m‑am trezit sub cerul înstelat. Și din nou m‑am simţit în pragul unei înţelegeri foarte apropiate, aproape în raza privirii mele, ca şi sfâşietoarea proximitate a stelelor.

În clădirea în care stăteam, m‑am întâlnit cu un bărbat scund, cu o barbă a cărei revărsare argintie scânteia în întuneric. Strada era prost iluminată, iar el îşi lumina drumul cu o lanternă. L‑am abordat brusc, ca o persoană care se rătăcise:

– Oraşul acesta este… nu este… un azil pentru artişti nebuni?

Ironia asta încerca să faciliteze un prim contact. Am vorbit în engleză, apoi, în faţa tăcerii bătrânului, i‑am pus din nou întrebarea în franceză. Fără să spună nici un cuvânt în continuare, a scos din buzunarul hainei un cartonaş şi şi‑a apropiat de el lanterna. Inscripţia de pe cartonaş era scurtă, în engleză: „I don’t speak human“.

Extremul adevăr

A doua zi de dimineață, într‑o braserie pustie, am văzut o femeie care mi s‑a părut că era de foarte mult timp prezentă în memoria mea. Și apoi, pe cealaltă, o siluetă suplă care cobora dintr‑un tren, îndreptându‑se spre lac. Pe mal, a aprins un foc mic din lemne, iar la răcoarea încă nocturnă s‑a adăugat mirosul amărui al frunzelor uscate care foşneau în flăcări.

Am trăit atunci primul moment al unei noi existenţe. Eliberată de febrilitatea noastră de fiinţe muritoare, această viaţă se crea sub ochii mei. Faptul că nu puteam să vorbesc despre fragila ei eternitate îmi provoca o suferinţă foarte vie.

Mi‑am petrecut ziua rătăcind prin ciudatul parc de distracţii al Fundaţiei Diggers. La dresorii de maimuţe, un cimpanzeu apăsa pe o sonerie, un om îi imita gestul… Cei doi „Sisifi“ se aflau în compania a două femei. În timp ce ei îşi împingeau poverile, una dintre ele turna detergent într‑o maşină de spălat rufe, alta pregătea masa… Când m‑am întors în labirint, mi‑am dat seama de greşeala mea: cu o zi înainte, nu era în curs de demontare, dimpotrivă, se construiau ultimele tronsoane. Din fundul labirintului se auzea murmurul oamenilor care ezitau la câte o bifurcaţie. Iar în clădirea vecină, bărbaţii urmăreau în continuare defilarea femeilor goale pe ecran. Doar felul în care erau proiectate aceste secvenţe se schimbase: fiecare femeie apărea de două ori şi, a doua oară, trăsăturile ei păreau îmbătrânite. Înregistrările probabil că fuseseră făcute cu câţiva ani distanţă între ele. Aceste puneri în scenă mă uimeau din ce în ce mai puţin. Mai tulburător era verdictul a cărei ameninţare o lăsau să planeze şi pe care nu ajungeam să‑l formulez.

Pentru a‑mi abate gândul de la asta, m‑am dus într‑o mică sală de cinema. Vreo cincisprezece scaune, trei sau patru spectatori. Erau scurtmetraje, adesea lipsite de subiect. Sau, mai degrabă, subiectul lor se exprima prin înlănţuirea planurilor. Primul film pe care l‑am putut vedea în întregime se numea Ucigaş în serie. Un anume Ron scotea din portmoneu o bancnotă, urma să plătească o cină la un restaurant cu aceşti bani. Ron era filmat în prim‑plan cum mesteca mâncarea: mişcarea ritmică a buzelor lui, mişcarea mărului lui Adam la fiecare înghiţire… Apoi era văzut cum alegea o prostituată, urca în camera lui împreună cu ea. În filmarea felaţiei, camera reuşea un joc subtil între aspectul vorace al acestei tehnici sexuale şi o rapidă trecere în revistă a obiectelor pe care ochiul avea timp să se fixeze: o păpuşă de cârpă agăţată pe uşă, iar pe balconul îngust, nişte tulpini de plantă uscată. Titlul presupunea un deznodământ sângeros, dar n‑a fost nici o crimă. Scena finală îl arăta pe Ron într‑o galerie de artă, în faţa unui tablou mare cu motive gravate multicolore. O smucitură scurtă a camerei a încadrat un fluture cu aripi obosite care se zbătea în faţa unui geam.

Filmul care urma, Accidentul numit „omenire“, mi s‑a părut încă şi mai greu de înţeles. Un bărbat gol era întins pe o suprafaţă îngheţată care începea să se topească. În ritm accelerat, lumina soarelui a devenit mai intensă, iarba a crescut, a fost populată de insecte. Căldura crescândă l‑a făcut pe bărbat să transpire, a plonjat într‑o apă care se retrăgea, lăsând să apară solul crăpat. La sfârşit, înnegrit de arşiţă, cu gura întredeschisă, zăcea în mijlocul unui deşert.

Eram pe cale să părăsesc sala, când m‑a reţinut un titlu. Chemarea la ordine…

Mai văzusem filmul ăsta înainte! La Paris, chiar înainte ca Bôlos să mă angajeze pe vapor… Un elev lăsa privirea să‑i rătăcească peste norii ce semănau cu nişte creste de munţi… Vocea profesorului îi întrerupea reveria. Scena se repeta: la fiecare tentativă de contemplare, elevul era adus la realitate. Glumele colegilor lui, urletul unui sergent în armată, apoi tonul veninos al unui şef de birou… Bătrân muribund, auzea voci care vorbeau despre înmormântarea sa. Pe fereastră se vedeau norii care se înălţau ca nişte imense creste luminoase.

Nu sensul acestei poveşti m‑a frapat, ci faptul că circulase atât de departe de Europa. Cu atât mai mult cu cât la Paris fuseseră proiecţii confidenţiale, aproape clandestine. O sală minusculă din Cartierul Latin, o mână de spectatori din care cea mai mare parte plecaseră repede…

Știam şi filmul al cărui titlu tocmai apăruse pe ecran: Bilanţul. A durat cinci sau şase minute, iar din durata filmului, o treime era ocupată de o femeie adormită care îmbătrânea văzând cu ochii. O altă treime o arăta lucrând în spatele unui ghişeu. Vreo douăzeci de secunde era urmărită cum se deplasa cu maşina, cu trenul… Acelaşi timp era consacrat luării meselor. Câteva secunde era văzută în braţele unui bărbat, cu răsuflarea tăiată de un orgasm, iar acest moment se confunda cu altul, mai scurt, în care femeia horcăia în durerile naşterii…

Surpriza de a revedea acest film în mijlocul unui deşert australian m‑a făcut să devin neatent, iar din secvenţele următoare n‑am păstrat nici o amintire (în afară de imaginea unui embrion uman în Naşterea morţii).

La ieşire, m‑am simţit descumpănit de caracterul evident a ceea ce tocmai înţelesesem.

Fundaţia Diggers era locul în care existenţa umană era pusă în scenă, revelându‑şi adevăratul sens, sau mai degrabă lipsa de sens. Aici putea fi observată anatomia societăţii, putea fi disecată condiţia noastră de muritori, comedia noastră de prădători grăbiţi şi jalnici. Tot ce văzusem de la venirea mea aici putea fi numit, pur şi simplu: viaţa noastră.

Am dormit puţin, pentru că eram prea intrigat de scopul acestei ciudate întreprinderi. Să vindece suflete dezorientate, ca al meu? Rezultatul părea nesigur, căci spectacolul mă copleşise cu o înţelepciune angoasantă, revelată prea brusc.

Aceşti diggers formau oare o sectă? În ultimele trei zile, ideea unei confrerii oculte, a unei francmasonerii scientiste, îmi tot venise în minte. Totuşi, nimeni nu încercase să mă convertească, nici măcar să mă iniţieze în misterele fundaţiei…

Până la urmă, m‑am ridicat, m‑am dus să‑mi târăsc insomnia prin oraşul adormit, sperând să întâlnesc pe cineva cu care să schimb câteva vorbe. O fereastră era luminată în clădirea în care, în prima zi, văzusem „Laboratorul lui Homo sapiens şi al altor primate“. Uşa de la intrare nu era închisă, cum se întâmpla de obicei la fundaţie. Lumina venea dintr‑o cameră din fundul culoarului.

N‑am găsit pe nimeni acolo. O lampă cu suport articulat lumina o masă pe care un ordinator era aşezat alături de o pereche de rezervoare de oxigen pentru scufundări sub apă, o mască şi un tub pentru respirat. Am salutat indecis, am înaintat cu câţiva paşi… Și m‑am întors dintr‑odată, ghicind o ameninţare în spatele meu.

Corpul cenuşiu era cel care‑mi stârnise teama. Într‑o mare cuvă de oţel fixată de‑a lungul peretelui era un peşte de mai mult de doi metri lungime, un rechin ale cărui contururi mi s‑au părut insolite. M‑am apropiat, temător. Rechinul avea înotătoarele smulse: filamente de carne ieşeau din locurile mutilării. Cu o mână, am atins acest corp fusiform cu pielea aspră ca şmirghelul… A plutit spre marginea cuvei, s‑a oprit. Un rechin mort.

Cu acea curiozitate pe care o inspiră un monstru doborât, i‑am strâns botul deschis într‑un rictus oribil, cu mai multe şiruri de dinţi. Apoi, trecându‑mi mâna pe sub burta lui, am vrut să‑i transmit corpului iluzia unei alunecări…

Durerea a fost scurtă, ca o arsură. Am scos un urlet, apoi un torent de înjurături, când mi‑am văzut degetele însângerate. Strigătul meu a stârnit o reacţie imediată. Un bărbat înalt, destul de tânăr, dar cu părul complet alb, a apărut şi m‑a apostrofat, în timp ce pregătea un flacon cu alcool dezinfectant şi un sul de pansament:

– Aţi putea să fiţi mai prudent la vârsta dumneavoastră! Și cine v‑a dat voie să veniţi aşa, în plină noapte?

După puţin timp, tonul lui aspru s‑a schimbat, a devenit calm şi uşor ironic, intonaţie pe care o auzeam adesea la fundaţie. După ce a oprit sângerarea, s‑a dus la cuvă şi, punându‑şi nişte mănuşi groase de protecţie, şi‑a vârât mâinile sub burta peştelui. După o secundă, am văzut cum între degetele lui se zbătea un pui de rechin.

– Era o femelă cu pui… Fără îndoială că înotătoarele i‑au fost deja mâncate de un japonez cu gusturi culinare fine.

Nici o acreală în cuvintele lui, ci mai degrabă un fel de plictiseală. Mi s‑a părut că e bine să‑mi exprim compasiunea. El a zâmbit.

– Nu trebuie să‑i plângeţi soarta micului orfan. Puiul e un învingător! Și‑a devorat fraţii şi surorile înainte să iasă din burta maică‑sii. Rechinul e vivipar, iar embrionii încep o luptă pe viaţă şi pe moarte cu mult înainte de naşterea propriu‑zisă. Da, în burta mamei lor. Cel mai tare va avea privilegiul adâncurilor marine, al dansului unduitor al algelor. Și şansa de a devora tot ce poate înşfăca, de pildă pe mine, cu tubul şi labele de scafandru cu tot…

Bărbatul a tăcut, apoi a reluat cu o voce din nou seacă:

– Inutil să vă înduioşaţi, aşadar. Se devorează între ei încă din burta mamei lor. Iar noi, oamenii, ne devorăm în burta mamei noastre, natura. Cunoaşteţi singura diferenţă – noi suntem mult mai cruzi. Și, mai ales, puii de rechin nu sfârtecă burta mamei lor aşa cum facem noi cu sărmana noastră planetă… Vă rog să nu vă supăraţi pe mine pentru acest discurs, dar oamenii care trăiesc aici, la fundaţie, au cu toţii motive să nu creadă în bunătatea naturală a omului. Într‑o zi vom mai avea prilejul să vorbim despre asta. Acum trebuie să asigur supravieţuirea acestei progenituri victorioase. Noapte bună…

M‑am întors în camera mea ca să‑mi fac bagajele. Întâlnirea cu salvatorul de rechini era chiar semnul pe care, în mod inconştient, îl aşteptam. Aveam nevoie de această experienţă sângeroasă. Nici o teorie nu m‑ar fi convins la fel de mult ca imaginea acestor embrioni ucigaşi. „Chintesenţa vieţii este acolo, îmi spuneam eu, şi singura invenţie a omului constă în a o camufla sub poleiala moralei. Și când aceste învelişuri mincinoase cad, nu se mai vede decât asta: organisme vii care, pentru a rămâne în viaţă, ucid alte organisme vii.“

Sacul meu de voiaj era uşor, am început să merg, hotărât să mă îndepărtez de oraş, apoi să înaintez în deşert, fără să mă apăr de soarele care va face ceea ce era necesar: epuizarea, leşinul, sfârşitul. Nu voiam să‑i pun în încurcătură pe diggers, care îmi dăduseră adăpost şi chiar îmi permiseseră, prin punerile lor în scenă, să arunc asupra lumii această privire definitivă. Voiam să‑i scutesc de grijile legate de moartea mea, iar acesta a devenit un scop suficient pentru a înainta cât mai departe posibil.

În momentul în care eram pe cale să ies din oraş, m‑am întors. În lumina roz‑cenuşie de dinaintea zorilor, am distins ferestrele braseriei (şi mi‑am imaginat‑o pe femeie, în rochia ei de bumbac deschisă la culoare, tăcerea ei)… Am mai văzut şi drumul de pământ roşcat care ducea spre lac (doar în ajun văzusem acolo un foc mic de lemne, silueta unei necunoscute, simţisem mirosul frunzelor de eucalipt care ardeau)… Și de partea cealaltă a străzii principale, o clădire înconjurată de o grădină, şi într‑una dintre acele camere, nişte rechini nou‑născuţi care se devorau între ei sub un corp mare şi cenuşiu, cu înotătoarele smulse. Fundaţia Diggers era un rezumat extrem al existenţei.

Am început să sufăr de arsuri cu mult înainte de prânz. Mergeam cu capul gol, fără să beau apă, de altfel, nu‑mi luasem cu mine nici o rezervă. Nici un gând grav nu mă chinuia, nici o amintire bună doar pentru a‑mi plânge de milă. Dimpotrivă, orizontul clar care părea să se legene în ritmul paşilor meu părea binefăcător, gata să primească această viaţă moartă care încă îmi mai dădea forţa de a înainta. Norii rari, decupaţi strident pe fundalul cerului strălucitor, pluteau în aceeaşi direcţie în care mă îndreptam şi eu – spre ocean. M‑a amuzat ideea dementă că aveam să ajung la ocean în vreo cincisprezece zile. Am pufnit chiar în râs de câteva ori, un râs uscat de sete. Apoi, vederea a început să mi se înceţoşeze.

Probabil că m‑am ridicat de trei sau de patru ori. După fiecare cădere, gândirea mea neclară îmi poruncea să duc tentativa până la capăt. Fundaţia era organizată ca un vast experiment, iar eu trebuia să‑l continuu, fără să mă las învins de slăbiciune. Nisipul îmi scârţâia între dinţi, m‑am descotorosit de sacul de voiaj şi am reuşit să urc o pantă pietroasă. Sau poate că solul se cabra sub picioarele mele şi mă răsturna? În acel moment, urechile mi s‑au umplut de un zbârnâit dureros, dovedindu‑mi că eram încă în viaţă. Apoi soarele s‑a voalat şi eu am închis ochii, pentru că acest răgaz, într‑un infern de lumină orbitoare, era salvator. Întunericul a coborât, dens, mirosind a foc făcut din crengi de eucalipt.