Gabriel Osmonde

Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire

Traducere Irinel Antoniu

Colecția Romanul secolului XXI

Editura Univers

În primul roman semnat de Andreï Makine cu pseudonimul Gabriel Osmonde apare o temă care revine obsesiv în cărțile sale ulterioare, ceva ce societatea occidentala ascunde și într‑un fel aseptizează: trupul femeii extreme, trupul pe care Laura B. încearcă să nu și‑l vadă, mai ales în oglinzile care simbolizează privirea celorlalți. Și mai apare și ninsoarea – o altă imagine recurentă în proza lui Osmonde – care aici declanșează jocurile memoriei: amintirea unei vieți care a trecut ca un fulger, a unei căsătorii eșuate, a unei maternități dificile. Laura B., o femeie foarte inteligentă, de vârstă mijlocie, cu o existență burgheză de care fiicei ei îi e rușine, se întreabă dacă viața aceasta, care seamănă cu aceea a unui pește într‑un acvariu, mai merită trăită. Ceea ce descoperă ea treptat este că, în această toamnă indiană a vieţii ei, mai sunt posibile iubirea, senzualitatea dezlănțuită și pasiunea extremă.

În 2011, Andreï Makine dezvăluia că el se ascunde în spatele pseudonimului Gabriel Osmonde. Sub această semnătură apăruseră patru romane: Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire (2001), Cele 20000 de femei din viaţa unui bărbat (2004), Lucrarea iubirii (2006) şi Alternaştere (2011, în curs de traducere la Univers), care stârniseră interesul criticilor literari atât prin curajul şi subversivitatea scriiturii, cât şi prin misterul identităţii autorului. Câştigător al Premiului Goncourt pentru romanul său din 1995 Testamentul francez (tradus la Univers în 1997), scriitorul de origine rusă se bucura de un mare succes de public şi de critică pentru cărţile apărute sub numele său. Şi totuşi, în acel interviu, el mărturisea: „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai adânc ancorat în mine decât Makine“.

Fragment:

Iunie 68

O tentativă de dragoste

„Nu mai sunt întru totul eu însămi. De acum, sunt ceea ce mi s‑a întâmplat aseară. Nici măcar picioarele astea nu mai sunt întru totul ca înainte...“

Laura îşi privi picioarele întinse pe pietre. Soarele abia se ivise deasupra colinelor. Razele alunecau pe acoperişurile vechiului oraş şi scânteiau, în depărtare, pe cupola hotelului Negresco. Dar în acest loc al plajei întârzia umbra încă albastru‑cenuşie a zorilor, iar picioarele pe care şi le studia Laura păreau să vină dintr‑o realitate trăită în altă parte şi de către altcineva. Cărţile de filosofie (Estetica lui Hegel, Judecăţi de gust de Kant, culegerea de texte Problema frumosului...) şi caietele de note răspândite în jurul ei păreau şi ele să fi aterizat întâmplător lângă această mare adormită. Ea se străduia să-şi dea seama ce se schimbase din ajun, nu găsea cuvântul potrivit şi se cufunda iar în lectură. Dar stranietatea trăirii o urmărea chiar şi în paginile savante. Hegel, de obicei greoi şi adesea incomprehensibil, povestea de data aceasta, în cuvinte foarte simple, de ce copiii sunt în general frumoşi şi prin ce este alterată frumuseţea chipului adult... Perplexă, ridica ochii, spiona stranietatea care pândea sub obiectele cele mai familiare („O privire care mă scrutează de sub fiecare piatră!“, îşi spunea ea) şi din nou căuta să numească lucrul care i se întâmplase în seara precedentă. Ştia că într‑o zi acel lucru avea să‑şi primească adevăratul nume şi să devină mai dureros sau, dimpotrivă, să fie amortizat de numele banal. „Bun subiect de reflecţie: numirea unui lucru îl face mai puţin apăsător sau, dimpotrivă, mai obsedant?“. Fără tragere de inimă, repeta singura formulă care îi venea deocamdată în minte – „o tentativă de viol“ – şi nu se putea stăpâni să zâmbească.

Căci cumplitul violator era Guillaume, colegul ei de facultate, un tânăr greoi şi stângaci care stătea adesea lângă ea la cursuri. Când, în luna mai, cursurile fuseseră întrerupte, continuase să‑l întâlnească în fiecare zi. O dată, lipiseră împreună afişe. Altă dată, dăduseră unul peste altul într‑o intersecţie, amândoi vânzând Cărticele roşii. Ea bănuia că el aranjase să nimerească în preajma ei. Înainte, chipul lui era numai o pată oarecum recognoscibilă în mijlocul adunărilor generale şi al mitingurilor. Avea urechi mari, cu pavilioane de un roz blând, pufos. „Un bărbat cu care o femeie o să se mărite fără să‑l iubească“, îşi spusese ea într‑o zi şi‑i fusese ruşine pentru acest gând.

„O tentativă de viol...“ Era o prostie, dar cum să spună altfel? Trăise aşadar, fără să ştie, în capul bietului Guillaume, în fantasmagoriile dorinţei lui, în captivitatea sufocantă pe care un bărbat îndrăgostit, mai ales unul virgin şi nehotărât, o poate impune, în gând, corpului femeii râvnite. „De câte ori m‑a posedat în vis?“

Dădu din cap, roşi şi se grăbi să‑şi reia lectura. Hegel arăta că chipul unui adult se deformează reflectând pasiuni contradictorii, adesea josnice şi, cu mult înainte de a îmbătrâni în sensul fizic al termenului, devine inapt să exprime frumuseţea care nu tolerează o asemenea fărâmiţare. În timp ce copilul, datorită integrităţii iniţiale a fiinţei lui...

Înaintarea soarelui ajunse pe pagini şi atinse picioarele Laurei, picioare bronzate până la genunchi şi care dezvăluiau mai sus, pe coapsele puternice şi pline, frontiera pielii albe. Îşi trase poalele rochiei şi închise cartea. „Filosofia e mereu aşa, se gândi ea cu ranchiună, ori e ceva complet abscons, ori e ceva atât de clar că nu vezi cu adevărat de ce să mai filosofezi. Că un chip acumulează urâţenia trăită şi devine urât, nu‑i nevoie să fii Hegel ca să scoţi cugetarea asta nemuritoare. Depozitarea asta de urâţenie se numeşte pur şi simplu bătrâneţe şi începe încă de la... cincizeci de ani? Poate patruzeci? Sau chiar mai devreme? E oribil să‑mi imaginez că într‑o zi o să am patruzeci de ani. Sau cincizeci! Nu, e sfârşitul tuturor lucrurilor. O babă zbârcită, cu pungi sub ochi şi vene ieşite în afară pe picioare... Ar trebui să murim la primele semne de prăbuşire. Dar care e primul semn? Pielea, starea sânilor, privirea? La asta ar fi trebuit să reflecteze Hegel...“

Un bărbat coborî pe plajă, se dezbrăcă, trecu pe lângă ea şi intră în apă. Laura îl urmări cu o privire piezişă, supărată pe sine pentru acest interes şi pentru noua roşeaţă în obraji care‑i însoţea gândurile. „O tentativă de viol...“ Înotătorul avea picioarele puţin arcuite, abdomenul scobit şi un triunghi de muşchi pe spate. Ea întoarse ochii şi simţi că trebuia să găsească repede un cuvânt care să înlocuiască acel „viol“ absurd. Iar pentru asta să constate doar faptele: în ajun, pe la 9 seara, Guillaume, tânărul care o dorea şi care nu‑i plăcea, intrase fără să bată sau, mai degrabă, împinsese uşa cu o zgârietură nervoasă pe lemn, ca unul care se teme că va fi dat afară încă din prag, da, cu nervozitatea cuiva care a mizat totul pe acel moment şi care înaintează cu o inflexibilă determinare de somnambul.

Intră, se apropie, vorbeşte despre o şedinţă programată în seara aceea, pe plajă, vorbeşte despre mica lor gaşcă de prieteni, despre manifestele pe care trebuie să le distribuie în zori... Dar mâinile lui o caută deja, o cuprind, o trag spre pat. Ea nu se miră de sosirea lui: separaţia sexelor în cămin tocmai a fost abolită şi toată lumea se grăbeşte să pună în practică proaspăta transgresiune. În acest prim moment, e frapată numai de incoerenţa dintre cuvintele lui de bun militant de bază şi febrilitatea asaltului. E roşu, gâfâie. Totuşi debitul îi e ciudat de regulat, chiar prea regulat, un text învăţat pe de rost. La început, ea se lasă prinsă în capcana acestui ton ponderat, răspunde: da, într‑o oră se întâlnesc pe plajă, în faţa hotelului Negresco, ea, Alexandre, Beata, Cécile, Maurice... Deja îi provoacă dureri, strângând‑o la spate, scobindu‑i pubisul cu degetele ca o sapă... Fără nici o tranziţie, cuvintele lor se opresc într‑un gâfâit de luptă, se unesc cu zgomotul paşilor, cu izbitura unui scaun răsturnat, cu scurtele momente de linişte când eforturile lor opuse sunt echilibrate. În ciuda freneziei mute a înfruntării, ea are răgaz să înţeleagă că‑i e ruşine de corpul ei: de picioarele bronzate până la genunchi şi coapsele încă foarte albe. Şi de picioarele încă pline de praf. Tocmai se întorsese din plimbarea ei preferată când venise el... Se sperie abia când el se aruncă peste ea şi devine deodată dependent de ea, responsabil ca şi ea de acea fiinţă dublă în care se vor contopi. Forţată sau nu, această fiinţă compusă din ei va trăi câteva minute, cu respiraţiile, mişcările şi privirile lor. O vor forma, o vor crea împreună. Adevărata gravitate a acuplării este deci viaţa efemeră, dar densă a acestei fiinţe necunoscute. O reflexie de groază trece prin ochii bărbatului. Chipul de deasupra ei alcătuieşte o grimasă copilărească. Părul în dezordine descoperă o ureche – o ureche grasă, roz. Ea nu se mai teme, se simte mai puternică decât el, ghiceşte, fără a şti cum, că el va eşua. El se încurcă în pregătiri: curea, nasturi, rochia, pe care ea o trage la loc în jos, deja aproape în joacă. Şi deodată el se ridică şi, cu pantalonii căzuţi şi cămaşa şifonată, se repede spre fereastră. O secundă, ea crede că se va arunca. Apoi înţelege. Din spate, vede cum acel corp obosit e străbătut de spasme... El pleacă, dar cu încetineala vătuită a viselor, se izbeşte de scaunul răsturnat, împinge uşa în loc s‑o tragă. Deja în picioare, ea se fereşte la trecerea lui, ca în faţa traiectoriei imprevizibile a unui beţiv.

– Te duci diseară la şedinţă? îngaimă el cu o voce frântă şi iese fără să mai aştepte răspunsul.

„Frumuseţea este imaginea sensibilă a Ideii“, citeşte ea în notele ei. Înotătorul iese din apă, dă capul pe spate, îşi netezeşte părul. Apoi merge spre prosopul întins lângă mica grămadă a lucrurilor sale, se împiedică uşor de o piatră, se clatină, îşi recapătă echilibrul şi îşi zâmbeşte sieşi. Zâmbetul acesta înseamnă: un mascul aşa frumos, aşa bronzat, aşa musculos ca mine poate să‑şi permită o asemenea stângăcie, nu face decât să‑i sublinieze şarmul. E frumos el, după definiţia lui Hegel pe care ea o citeşte în caiet? Cu siguranţă, de vreme ce corpul lui este imaginea sensibilă a ideii de virilitate. Slipul i se mulează pe relieful noduros al sexului. La mână poartă un lănţişor de aur. O frumuseţe eficace, dar... greţoasă! Totuşi, dacă reuşeşti să înăbuşi în tine acel ceva fragil care se îngreţoşează, trebuie să‑ţi placă bărbatul acesta. Hegel avea dreptate!

Un corp eficace, un corp‑idee, uşor de explicat, de numit. „Un corp‑exemplu“, se gândeşte ea. Pe lângă musculatura aceasta bronzată, seara de ieri îi pare o fiertură de carne, de cuvinte, de gesturi ratate, imposibil de disociat. „O tentativă de viol...“ Nu, ar trebui să găsească o formulă care să includă şi urechea roz a ucenicului‑violator, acel ravioli mare şi cărnos care i‑a dezamorsat teama. Şi teama aceea, nu de a fi penetrată, deflorată (ce cuvânt mai ridicol ar putea găsi ea ca să se ia în râs?), ci teama de a‑l lăsa să‑i descopere coapsele de o albeaţă lăptoasă deasupra gambelor înnegrite. Ar trebui, de asemenea, ca această „tentativă de viol“ să exprime fericirea. Căci seara de ieri era plină de fericire. Urmau să se întâlnească pe plajă pentru a discuta planul lui Alexandre (student supranumit Alexandru cel Mare din cauza înălţimii lui), care propune înălţarea unui steag roşu pe hotelul Negresco. Fericirea şi, totodată, acea beţie permanentă. Cine, cu numai o lună în urmă, şi‑ar fi putut închipui că inofensivul Negresco avea să se transforme, în mintea lor, în simbol al detestatei societăţi burgheze? Complexitatea acestei fericiri: Alexandre îi place, dar, fidel legii contrastelor corporale, el o iubeşte pe Beata, o brunetă minusculă. Libertatea cucerită face totuşi ca limitele între cupluri să devină fluide. Jos proprietatea amoroasă! „Toţi sunt ai tuturor“, repetă adesea Cécile, slabă şi suferind de strabism, care trăieşte, cel puţin în cuvinte, această comuniune carnală nesperată. Căci a vorbi cu acel tânăr înalt cu chip de rebel, a merge să înalţe cu el un steag de culoarea sângelui nu înseamnă deja a face oarecum dragoste cu el?

La urma urmei, poate că această „tentativă de viol“ era numai o tentativă de dragoste?

Frumosul înotător pleacă. Ajuns la parapetul promenadei, îl escaladează cu un scurt salt de gimnast, sprijinindu‑se cu o mână de beton. Ea îl pierde din vedere. Iar o dată cu silueta lui, cu claritatea acelei siluete, dispare, s‑ar spune, orice posibilitate de a înţelege şi de a spune ce s‑a întâmplat ieri, ce se întâmplă în viaţa ei de la începutul acestei beţii de primăvară. În jurul ei sunt deja câteva persoane care se bronzează şi, cu cât soarele urcă pe cer, cu atât prezenţa ei îmbrăcată pe această plajă pare mai deplasată. Trebuie fie să‑şi dea jos rochia (dar corpul său e ridicol, cu membre înnegrite şi un trunchi mai mult decât alb – albastru!), fie să plece.

Corpul său... De fapt, totul ţine de asta. Înainte, fără să‑i placă, îl suporta, obişnuită cu rotunjimile ei, în lipsă de ceva mai bun. Revoluţia din primăvară a făcut din el un corp demodat, un corp burghez, un corp venit din vremea corsetelor şi a decolteurilor pudrate. Într‑o zi, Beata a întâlnit‑o la duş, a judecat‑o cu o privire rapidă de femeie şi, cu un zâmbet maliţios, a emis această judecată ciudată: „Ai un corp naiv“. Laura a crezut întâi că era o bizarerie de limbaj, Beata fiind mexicancă. Dar, amintindu‑şi mai târziu acea mică ironie, s‑a mirat de îndreptăţirea ei. Naiv, era corect. Prea feminin, prea voluptuos în sens arhaic, cu şoldurile late şi rotunde, cu sâni pe care‑i ascunde sub gulere cu un model bine studiat şi disperat de bătrânicios.

Iar febrilitatea ultimelor săptămâni face acest corp... cum să spună? Inutilizabil. Să meargă să înalţe un steag când posedă un asemenea bust? Ai fi zis că‑i Libertatea călăuzind poporul. Pare o marchiză sau o odaliscă în mijlocul studentelor în blugi, slabe, 31

excitate, mândre să fie puţin murdare. Ciudat, libertatea cucerită o face să‑şi simtă handicapul şi mai apăsător decât înainte. Era o fată cam solidă (dar nicidecum obeză!) a cărei deosebire se pierdea în diversitate. Acum trebuie să fii slabă, să te îmbraci în blugi mulaţi, să nu te speli prea des. Nu reuşeşte să explice acest diktat curios al anarhiei lor vesele. Şi dă peste o curiozitate şi mai surprinzătoare. Dragostea a devenit şi ea un soi de obligaţie. De unde acea idioată „tentativă de viol“. Sau cuvintele cenzurate care o uimesc atât de mult în mijlocul revărsării verbale a discursurilor libertare. Într‑o zi, când vindea Cărticele roşii, a îndrăznit să spună: „Dacă le‑am vinde la kilogram, ca pe roşii?“. (Piaţa se afla la doi paşi.) Alexandre a fulgerat‑o cu o privire de comisar politic. Ieri, când discutau despre şedinţa nocturnă şi steagul înfipt pe Negresco, şi l‑a imaginat pe Alexandre ridicând‑o pe Cécile, care o ridica pe Beata, care ridica steagul. Ideea unei asemenea piramide i s‑a părut caraghioasă, dar s‑a cenzurat imediat: în jurul ei răsunau voci de un patetism sincer. Trăiau o petrecere, dar o petrecere care începea să se ia în serios.