Mihail Șolohov

Donul liniștit

Traducere Cezar Petrescu, Andrei Ivanovski

– Reeditare –

Editura Univers

„În 1926, Şolohov a început să scrie Tikhi Don (Donul liniştit, 1928‑1940), operă care i‑a luat paisprezece ani ca s‑o finalizeze. (…) Cu un profund interes pentru destinele umane care se desfăşoară pe fundalul transformărilor şi tulburărilor din Rusia, Şolohov uneşte în opera lui moştenirea artistică a lui Tolstoi şi a lui Gogol cu o nouă viziune introdusă în literatură rusă de către Maxim Gorki.“ Nobelprize.org

Mihail Şolohov (1905–1984) este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1965. Cu un an înainte, Jean‑Paul Sartre refuzase acelaşi premiu tocmai pentru că nu‑i fusese încă acordat lui Şolohov. Primul dintre cele patru volume ale Donului liniştit a apărut în 1928, pe când autorul avea douăzeci şi trei de ani. Cartea a fost imediat recunoscută drept genială, dar asta lui Şolohov i‑a adus şi mari probleme: a fost acuzat de plagiat, principala „dovadă“ împotriva lui fiind că era prea tânăr ca să poată scrie o carte atât de mare. Nu l‑a ajutat nici faptul că, în anii ’40, manuscrisele primelor două volume au „dispărut“. A trecut mai bine de o jumătate de secol până când manuscrisele au putut fi răscumpărate şi studiate prin cele mai moderne mijloace. Iar verdictul a fost clar: fără umbră de îndoială, autorul cărţii este Mihail Şolohov.

Fragment:

PARTEA ÎNTÂI

1

Gospodăria Melehovilor se află chiar la marginea satului. Poarta de la ocolul de vite dă spre miazănoapte, pe malul Donului. Un pripor de opt stânjeni între stânci văroase, învârstate cu verdeaţă şi muşchi, şi, mai jos, ţărmul; o puzderie de scoici cu sclipiri de sidef; un tiv în zigzag, cenuşiu, cu pietricele sărutate de valuri, şi mai încolo, încreţită de vânt, fierbe coama vânătă a Donului. La răsărit, dincolo de ariile îngrădite cu sălcii, pe Şleaul Hatmanilor, tufe de pelin cu foi de argint, pătlagină castanie şi grasă, strivită de copitele cailor; la răscruce de drum, un paraclis; pe urmă, stepa şi zarea jucăuşă, ca apele în clocot… Spre miazăzi, se zăresc piscurile dealurilor de cretă. Către apus, uliţa satului taie piaţa şi apucă spre luncă.

Când cazacul Prokofi Melehov se întorsese din penultimul război cu turcii, adusese acasă din Ţara Turcească un pui de femeie mărunţică, înfăşurată într‑un şal. Femeia îşi ferea obrazul şi nu‑şi arăta decât arareori ochii mâhniţi şi sperioşi de sălbăticiune. Şalul ei de mătase împrăştia miresme necunoscute, din străine meleaguri; horbota aprins colorată stârnea pizma nevestelor. Turcoaica roabă nu‑şi făcea cârd cu cimotiile lui Prokofi, pentru care faptă bătrânul Melehov se despărţi de fecior şi, neputându‑şi uita obida, nu‑i mai călcă în casă până la sfârşitul vieţii.

Prokofi înjghebă cu sârg altă gospodărie. Dulgherii îi înălţară casa; el îngrădi cu mâna lui ocoalele pentru vite; către toamnă, îşi aduse femeia străină şi firavă în noua‑i aşezare. Când treceau prin sat, mutându‑şi calabalâcul, mergeau împreună în urma harabalei. Toţi din sat, cu mic, cu mare, dădeau buzna pe uliţă. Cazacii mijeau a râde în măturoaiele bărbilor; cumetrele chiţcăiau amarnic, ca picherile; cârduri de ţânci nespălaţi se ţineau cioatcă, făcând larmă în spatele lui Prokofi. El, cu fruntea sus şi cu straiul descheiat, păşea arar, ca pe o brazdă reavănă, fără să‑i bage în seamă, strângând în palma‑i neagră mâna moale a femeii. Numai fălcile i se umflau şi scrâşneau, iar din sprâncenele aspru încruntate şiroiau broboane de sudoare.

Prin sat se arăta tot mai rar. Nu mai venea nici în piaţă. Vieţuia singuratic în căsuţa de pe malul apei. Oamenii prinseră a vorbi despre dânsul lucruri ciudate. Copiii, care păşteau viţeii în stepă, povesteau că în amurg, când lumina se stinge pălind, l‑ar fi văzut cum îşi ducea nevasta în braţe, taman până la Gorganul Tătarului. Acolo, o aşeza pe creştetul movilei, cu spatele rezemat de stânca năruită şi măcinată de vremuri, apoi se chircea şi el alături şi stăteau aşa îndelung, cu ochii pironiţi în zare. Priveau, până ce‑i cuprindea întunericul. Prokofi o înfăşura, pe urmă, în suman şi o purta acasă, tot în braţe. Bărbaţii îşi frământau mintea în fel şi chip pentru a afla o tălmăcire a acestor năstruşnice purtări; cât despre muieri, nici nu mai aveau răgaz să se păducheze de atâta sporovăială. Spusele lor despre nevasta lui Prokofi se băteau cap în cap. Unele ţineau sus şi tare că‑i frumoasă cum nu s‑a mai văzut a doua pe lume; altele, dimpotrivă. Toate se lămuriră numai când Mavra, cea mai iscoditoare dintre cumetre, cu bărbatul la oştire, îşi făcu drum la casa lor – chipurile să ceară murături proaspete. În vreme ce Prokofi coborâse în beci, Mavra o cercetă cu luare‑aminte pe turcoaică şi se încredinţă de îndată că nici măcar n‑aduce a femeie…

După care iscodeală, cu faţa îmbujorată şi cu basmaua trasă pe ochi, Mavra prinse a cleveti pe uliţă în mijlocul altor muieri.

– Ce‑o fi găsit la dânsa, dragele mele?… Barem de‑ar fi femeie!… Dar de unde!… Pântece n‑are, şolduri n‑are!… Te apucă râsul, nu alta… Apăi, fetele noastre îs mai trupeşe… Mijlocul ei, ca la viespe – să‑l rupi în două… Şi are nişte ochi mari şi tăciunii, de te taie când se holbează la tine – ca un diavol, Doamne, iartă‑mă!… Mi se pare că‑i şi grea, zău! Mare lucru să n‑aştepte un plod…

– E îngreunată?… se minunau cuscrele.

– Dacă vă spun! La atâta m‑oi pricepe eu, că doar am crescut trei ţânci.

– Şi la faţă, la faţă cum arată?

– La faţă?… Turtă de ceară, aşa arată… Ochii mocniţi – se cunoaşte că nu‑i dulce viaţa printre străini… Văleu, suratelor, şi uitam să vă spun!… Era îmbrăcată cu nădragii lui Prokofi…

– Nu mai vorbi, soro! glăsuiau toate în cor, speriate.

– Iaca aşa! Am văzut‑o cu ochii mei. Nădragii lui Prokofi, numai că fără lampas… Pesemne că îmbrăcase o pereche de lucru, nu de zile mari… Avea un cămeşoi lung şi şalvarii lui Prokofi vârâţi în colţuni de lână. Când am mai văzut‑o şi pe asta, să mă apuce ameţeala!…

Se mai scornise apoi în sat povestea că femeia lui Prokofi ar mai fi fiind şi vrăjitoare. Nora lui Astahov, care sălăşluia în partea din margine, lângă Prokofi, jura crucindu‑se că a zărit‑o a doua zi după Rusalii1, în zori, desculţă, cu părul despletit, mulgând o vacă din ocol. Iar din acea zi, ugerul vacii se sfrijise, se închircise cât pumnul unui plod; nu mai dădea lapte şi, după ce a ajuns stearpă, a pierit peste o bucată de vreme.

Ca niciodată, în acel an se întâmplă să pice multe vite. Pe malul Donului, acolo unde hălăduiau cirezile îndeobşte, limba de nisip se tărca în fiecare zi cu alte şi alte stârvuri de vaci şi viţei. Pe urmă, molima se întinse şi la cai. Hergheliile care rătăceau pe izlaz se împuţinară la număr şi de îndată un zvon spăimos prinse să cutreiere uliţele satului.

După ce ţinură mare adunare şi sfat, cazacii porniră în păr la Prokofi.

Stăpânul casei ieşi să‑i întâmpine în prag:

– Ce vânt bun v‑aduce, cinstiţi fruntaşi?

Mulţimea încruntată şi tăcută se apropie de prispă fără să răspundă. Un bătrân cam băut strigă cel dintâi.

– Scoate vrăjitoarea! Avem s‑o judecăm.

Prokofi se năpusti înlăuntru, dar cazacii se repeziră după el în tindă şi‑l înşfăcară. Un tunar, un munte de om, poreclit Liuşnea, îl izbi cu capul de perete, răcnind.

– Nu te mai zbate, că degeaba‑i!… N‑avem nimica cu tine. Pe muiere vrem s‑o răfuim. Mai bine să‑i facem de petrecanie decât să rămână satul fără vite… Nu striga, că dărâm peretele cu căpăţâna ta!…

– Ad‑o încoace, căţeaua!… mugeau cei de lângă prispă.

Un fost tovarăş de oaste al lui Prokofi o apucase pe turcoaică de păr cu o mână şi‑i astupase gura cu cealaltă; ea striga din răsputeri. El o târî din fugă prin tindă şi o zvârli la picioarele gloatei. Un ţipăt subţire acoperi glasurile tuturor.

Prokofi răbufni cei şase cazaci care se opinteau să‑l proptească locului, năvăli în casă şi smulse sabia de pe perete. Într‑o cumplită învălmăşeală, toţi se prăvăliră afară din tindă. Prokofi ţâşni de pe scară, învârti deasupra capului sabia care şuiera, cu sclipiri de oţel. Cuprinsă de spaimă, mulţimea se împrăştie în ogradă. Lângă hambar, Prokofi îl ajunse pe Liuşnea, care lipăia greoi, şi îl spintecă pieziş pe la spate, de la umăr până la brâu. Cazacii lepădară parii smulşi din gard şi o rupseră la fugă, pe arie, spre stepă.

Abia peste o jumătate de ceas prinseră iar curaj şi se apropiară din nou de casă. Doi cazaci, trimişi să iscodească ce se întâmplă, intrară tiptil în tindă.

În prag, lângă bucătărie, femeia lui Prokofi zăcea la pământ, scăldată în sânge, cu capul răsucit într‑o parte; între dinţii încleştaţi de durere i se zărea limba vânătă şi muşcată de câteva ori. Prokofi, tremurând din cap, cu privirea năucă, învelea, într‑un cojoc de oaie, un prunc lepădat înainte de soroc: un ghemuleţ de carne roşiatic şi bălos, care scâncea subţirel.

*

Femeia îşi dădu sufletul către seară. Pe copil îl luă mama lui Prokofi, înduioşată de soarta orfanului.

Îl înfăşură în tărâţe opărită, îl hrăni cu lapte de iapă şi peste o lună, când se încredinţară că plodul, negru ca un turc, are de gând să trăiască, îl duseră la biserică întru taina botezului. În amintirea lui bunicu‑său, îi puseră numele Pantelei. Prokofi se întoarse de la ocnă după doisprezece ani. Îmbrăcat în straie târgoveţe, cu smicele cărunte în caierele bărbii rotunjite acum, nu mai aducea a cazac. Părea un străin din alte locuri. Luându‑şi feciorul la dânsul, îşi căută de vechea gospodărie.

Pantelei creştea negru la faţă şi focos la sânge. Semăna cu maică‑sa la făptură: ca dânsa era de subţire şi mlădios la trup.

Prokofi îl însură cu fata unui cazac din vecini.

De atunci, sângele turcesc se amestecă cu sânge căzăcesc. Şi aşa se iscară în sat cazacii neamului Melehov, cu nasul coroiat şi de‑o sălbatică frumuseţe, porecliţi „turci“.

După moartea bătrânului, Pantelei se aşternu pe gospodărie temeinică. Dură alt înveliş casei, desţeleni lângă gospodărie o jumătate de deseatină de pământ, ridică alte acareturi şi un hambar, învelindu‑le pe toate cu tinichea. La dorinţa stăpânului, meşterul tăie din resturi de tablă o pereche de cocoşi şi‑i ţintui pe coama hambarului. Cu înfăţişarea lor voioasă, împodobeau gospodăria lui Melehov, dându‑i ceva de curte îmbelşugată şi ferice.

Sub povara anilor, Pantelei Prokofievici se îngreuie la trup, se lăţi în spate, se încovoie de umeri. Păstra însă chipul de unchiaş bine zidit. Cu mădularele mici, şchiopăta uşor de stângul, căci îşi betegise piciorul în tinereţe, într‑o cursă de cai, la o inspecţie împărătească. În urechea stângă purta un cercel de argint arcuit în semilună. Nici un fir de păr alb nu‑i împestriţa, până la o vârstă foarte adâncă, barba şi părul negru ca pana corbului. Iute la mânie, îşi pierdea repede cumpătul: poate de aceea îşi îmbătrânise prea de timpuriu nevasta, o femeie voinică şi atât de frumoasă odinioară, iar acum, cu obrazul atât de păienjenit de creţuri mărunte.

Petro, feciorul cel mai mare şi însurat, semăna cu maică‑sa. Scund la stat, avea ochi căprui, nasul cârn şi părul vâlvoi, de culoarea spicului de grâu. Feciorul cel mic, Grigori, era leit Pantelei. Îşi întrecea fratele cu jumătate de cap, măcar că număra şase ani mai puţin. Nasul, de erete, bucăţică ruptă taică‑său. Ochii aprinşi, ca două migdale, albăstrui la margine; umerii obrajilor teşiţi; pielea întinsă, castanie, uşor rumenită. Adus puţintel de spinare, Grigori zâmbea arar şi la fel de sălbatic ca bătrânul.

Duniaşka era o codană ochioasă şi cu mâinile lungi; pe ea o iubea Pantelei mai mult decât pe celelalte odrasle. Cu Daria, nevasta lui Petro, şi cu pruncul lor se încheia astfel toată familia Melehov.