Roberto Saviano

ZeroZeroZero

Traducere Patricia Rădulescu

Editura Univers

Bestsellerul său din 2006, Gomora, i‑a adus lui Roberto Saviano faima mondială, dar şi o condamnare la moarte din partea membrilor crimei organizate. A fost obligat, de atunci, să trăiască sub pază armată douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Între timp a colaborat cu cele mai importante instituţii anti‑drog din lume, iar rezultatul e ZeroZeroZero, o carte devastatoare, care face pentru întreaga planetă ceea ce a făcut Gomora pentru doar o regiune italiană. Cocaina, praful alb, cu o puritate 000, este cea mai puternică dintre afacerile multinaţionale de astăzi. Pe seama ei se fac în câţiva ani averi pe care firme uriaşe le pot obţine în decenii întregi. Consumatorii sunt peste tot, în toate ţările, în toate mediile, poate chiar în propria ta familie, iar vânzătorii, cei mai nemiloşi care au existat vreodată, se infiltrează diabolic prin orice fisură. Acum totul începe în Mexic şi se întinde ca o ciumă, imposibil de oprit, lăsând milioane de vieţi distruse în cale. „Sunt multe locuri din lume fără spitale, internet, apă curentă. Dar nu şi fără cocaină.“ Africa e deja albă, Rusia e albă, Terra întreagă albeşte văzând cu ochii. Cine o cumpără, cine o vinde, cine ucide în numele cocainei, cine se luptă cu traficanţii? Saviano are mai multe răspunsuri decât oricine altcineva. Şi le dă într‑un carte superb scrisă, într‑un stil viu, dinamic, halucinant şi precis ca poezia pe alocuri, mereu pasionant. Te informează, te înfioară, te ţine cu sufletul la gură pagină de pagină.

Fragment:

1. Lecţia

– Stăteau cu toţii în jurul unei mese, chiar la New York, nu departe de aici.

– Unde? am întrebat din instinct.

M‑a privit ca şi cum ar fi vrut să spună că nu mă credea atât de prost încât să pun asemenea întrebări. Cuvintele pe care le auzeam reprezentau un schimb de favoruri. Cu câţiva ani înainte, poliţia arestase un băiat în Europa. Un mexican cu paşaport de Statele Unite. Expediat la New York, îl lăsaseră la bain‑marie, scufundat în apele traficului din oraş, scutindu‑l de închisoare. Uneori ciripea câte ceva, în schimbul libertăţii. Nu era un informator în adevăratul sens al cuvântului, dar ceva cam pe‑acolo, astfel încât să nu se simtă turnător, dar nici un afiliat imaculat. Poliţiştii îi puneau întrebări generice, nu circumstanţiale, care să îi expună pe el sau grupul său. Le dezvăluia câte o părere, o stare de fapt, zvonuri despre întâlniri sau războaie. Nu erau dovezi, nici indicii, ci zvonuri. Indiciile urmau să le caute ei mai apoi. Dar acum băiatul înregistrase cu iPhone‑ul o întâlnire la care participase. Iar poliţiştii erau îngrijoraţi. Câţiva dintre ei, cu care eram în relaţii bune de mai mulţi ani, voiau să scriu despre asta. Să scriu undeva, stârnind agitaţie, pentru a testa reacţiile, pentru a înţelege dacă povestea pe care tocmai o ascultaserăm se petrecuse aşa cum spunea băiatul sau era o făcătură, o scenetă pusă la punct de careva pentru a momi chicani şi italieni. Trebuia să scriu pentru a stârni nelinişte în mediile unde fuseseră pronunţate acele cuvinte, unde fuseseră ascultate.

Poliţistul m‑a aşteptat în Battery Park pe un ponton, fără şapcă sau ochelari de soare. Nici vorbă de vreo deghizare ridicolă: a venit îmbrăcat într‑un tricou viu colorat, în papuci şi cu zâmbetul cuiva care abia aşteaptă să povestească un secret. Vorbea o italiană cu puternice inflexiuni dialectale, dar inteligibilă. Nu a căutat nici o formă de complicitate, primise ordin să‑mi relateze faptele şi a făcut‑o fără ocol. Îmi amintesc perfect. Acea povestire mi‑a rămas pe dinăuntru. Cu timpul m‑am convins că lucrurile pe care ni le amintim nu ne rămân întipărite doar în cap, nu se păstrează toate în aceeaşi zonă a creierului: m‑am convins că şi alte organe au memorie. Ficatul, testiculele, unghiile, coastele. Când asculţi cuvinte decisive, ele rămân ţintuite acolo. Şi când aceste părţi îşi amintesc, trimit ceea ce au înregistrat către creier. Cel mai adesea realizez că gândesc cu stomacul, care înmagazinează deopotrivă frumosul şi oribilul. Ştiu că sunt acolo – anumite amintiri –, ştiu pentru că stomacul se mişcă. Iar uneori se mişcă şi pântecele. Diafragma este cea care generează valurile: o foiţă subţire, o membrană amplasată acolo, cu rădăcinile în centrul corpului nostru. De aici porneşte totul. Diafragma e cea care te face să răsufli greu, să dârdâi, dar şi să urinezi, să defechezi, să vomiţi. E locul de unde porneşte împingerea în timpul naşterii. Şi mai sunt sigur şi că există locuri care înmagazinează răul: conservă deşeurile. Nu ştiu unde se află acel loc înăuntrul meu, dar sunt sigur că e plin. Iar acum e suprasaturat, atât de înţesat, încât nu mai încape nimic. Locul amintirilor mele, mai precis al rebuturilor, e plin. Pare o veste bună: nu mai e loc pentru durere. Dar nu e aşa. Dacă deşeurile nu mai au unde să se strângă, încep să se strecoare şi unde nu trebuie. Se furişează în locuri care păstrează amintiri diferite. Povestirea poliţistului a umplut iremediabil acea parte a mea care îşi aminteşte de lucrurile cele mai rele. Acele lucruri care ies la suprafaţă când crezi că totul e mai bine, când te întâmpină o dimineaţă senină, când te întorci acasă, când crezi că în realitate nu merita efortul. În astfel de momente, ca o regurgitare, ca o exhalaţie, de undeva încep să se ridice amintiri întunecate, aşa cum deşeurile dintr‑o groapă de gunoi, îngropate sub pământ, acoperite cu plastic, îşi găsesc oricum dumul spre suprafaţă ca să otrăvească totul. Iată, chiar în această zonă a corpului păstrez amintirea cuvintelor ălora. Şi e inutil să caut latitudinea precisă, deoarece, chiar dacă aş găsi acel loc, nu mi‑ar folosi la nimic să‑l iau la pumni, să‑l înjunghii, să‑l sfâşii ca să scot de acolo cuvintele, precum puroiul dintr‑o băşică. Totul e acolo. Totul trebuie să rămână acolo. Şi cu asta basta.

Poliţistul mi‑a povestit că băiatul, informatorul său, ascultase singura lecţie pe care merita cu adevărat s‑o asculţi şi o înregistrase pe ascuns. Nu ca să trădeze, ci ca s‑o asculte din nou pe urmă. O lecţie despre cum să se descurce. Şi i‑o dăduse s‑o asculte pe toată: o cască în urechea lui, cealaltă în urechea băiatului, care, cu inima bătându‑i tare, pornise înregistrarea.

– Acum, tu o să scrii despre asta ca să vedem dacă îşi iese careva din pepeni... Ceea ce va însemna că povestea e adevărată şi se confirmă. Dacă tu scrii şi nimeni nu face nimic, atunci înseamnă că e o farsă a vreunui actoraş de serie B, iar chicanul nostru ne‑a luat la mişto sau... dacă nimeni nu crede balivernele pe care le scrii, atunci ne‑au tras pe sfoară.

Şi începe să râdă. Eu dau din cap. Nu promit, încerc să înţeleg. Acea presupusă lecţie, se pare, fusese ţinută de un vechi boss italian în faţa unei adunări de chicani, italieni, italo‑americani, albanezi şi foşti luptători din Kaibiles, legionarii guatemalezi. Cel puţin aşa susţinea băiatul. Nu era vorba de informaţii, cifre sau detalii. Nici ceva care să trebuiască reţinut mecanic. Intri într‑o cameră care se află într‑o lume şi ieşi afară într‑alta. Ai aceleaşi haine, aceeaşi frizură, firele de păr din barbă nu sunt nici mai lungi, nici mai scurte. Nu prezinţi semne că ai fi participat la vreo instrucţie, nu ai arcada tăiată sau nasul spart, nu eşti spălat pe creier cu predici. Intri şi ieşi, la prima vedere, aşa cum ai intrat. Dar asemănarea e doar de suprafaţă. Pe dinăuntru, totul s‑a schimbat. Nu ţi‑au dezvăluit adevărul suprem, ci doar au repus la locul lor câteva lucruri. Lucruri care înainte nu ştiai cum funcţionează, pe care nu avuseseşi curajul să le deschizi, să le aranjezi, să le observi.

Poliţistul îmi citea dintr‑o agendă transcrierea discursului. Se întâlniseră într‑o cameră, nu departe de locul în care ne aflam acum. Aşezaţi la întâmplare, în dezordine, şi nu în semicerc ca la ceremoniile ritualurilor de afiliere. Aşezaţi ca la cercurile de recreere din satele italieneşti meridionale sau în restaurantele din Arthur Avenue înainte să înceapă un meci de fotbal la TV. Însă acolo nu începea nici un meci de fotbal şi nu avea loc nici o întâlnire amicală, se aflau doar persoane afiliate, cu diverse grade, ale organizaţiilor criminale. Bătrânul italian s‑a ridicat. Ştiau că era un bărbat de onoare şi că venise în Statele Unite după ce locuise vreme îndelungată în Canada. A început să vorbească fără să se prezinte – nu avea motiv s‑o facă. Vorbea o limbă pestriţă, o italiană amestecată cu engleză şi spaniolă, ba recurgea chiar şi la dialect. Aş fi vrut să ştiu cum se numea şi încercam să‑l fac pe poliţist să‑mi spună, afişând o curiozitate întâmplătoare şi spontană. Poliţistul nu s‑a obosit să‑mi răspundă. Se auzeau doar cuvintele bossului:

– „O lume a celor care au impresia că pot trăi cu justiţia, cu legi egale pentru toţi, cu muncă cinstită, demnitate, străzi curate, egalitate între femei şi bărbaţi1 e doar o lume de poponari care cred că pot să se ia singuri la mişto. Aberaţiile astea despre o lume mai bună sunt pentru fraieri. Pentru cretinii bogaţi care îşi cumpără luxul ăsta. Luxul de a crede într‑o lume fericită, corectă. Bogătaşi care se simt cu musca pe căciulă sau au ceva de ascuns. Who rules just does it, and that’s it. Cine conduce o face, şi cu asta basta. Sau poate să spună că el conduce în numele binelui, al dreptăţii, al libertăţii. Dar astea‑s treburi muiereşti, pentru bogătaşi, pentru fraieri. Cine conduce, conduce. Fără discuţii.“

Aş fi vrut să întreb cum era îmbrăcat, câţi ani avea. Întrebări de copoi, de cronicar, de gură‑cască, de obsedat care crede că poate, cu ajutorul acelor detalii, reconstitui tipologia liderului care ţine astfel de discursuri. Interlocutorul meu mă ignora şi continua. Îl ascultam şi îi cerneam cuvintele ca prin sită în căutarea pepitei, adică numele. Ascultam cuvintele lui, însă căutam altceva.

– Voia să le explice regulile, înţelegi? îmi zice poliţistul. Voia să îi facă să înţeleagă. Sunt sigur că tipul ăsta n‑a minţit. Pot să garantez că mexicanul nostru nu e un ţepar. Pot să jur, chiar dacă nu mă crede nimeni.

Îşi ţintui privirea în agendă şi continuă să citească:

– „Regulile organizaţiei sunt regulile vieţii. Legile statului sunt legile unei părţi care vrea să i‑o tragă celeilalte. Şi noi nu permitem nimănui să ne‑o tragă.1 Acolo stau cei care fac bani fără să rişte, şi acestor domni le va fi mereu frică de cei care fac bani riscând totul. If you risk all, you have all, aţi înţeles? Dar dacă ai impresia că poţi să scapi sau că poţi s‑o faci fără să mergi la închisoare, fără să fugi, fără să te ascunzi, atunci e mai bine să ţi‑o spun din start: nu eşti bărbat. Şi dacă nu sunteţi bărbaţi, ieşiţi repede din cameră şi luaţi‑vă gândul de la a deveni bărbaţi, căci niciodată, dar niciodată, nu veţi fi bărbaţi de onoare.

Poliţistul mă privea. Avea ochii întredeschişi, strânşi ca pentru a da foc acelor lucruri pe care şi le amintea foarte bine. Citise şi ascultase mărturia respectivă de zeci de ori.

– „Crees en el amor? El amor se acaba. Crees en tu corazon? El corazon se detiene. No? No amor y no corazon? Entonces crees en el cono? Şi pizda se usucă după o vreme. Crezi în nevastă‑ta? Când ţi se termină banii, o să‑ţi spună c‑o neglijezi. Crezi în copii? Când nu le mai dai bani, o să spună că nu‑i iubeşti. Crezi în maică‑ta? Dacă nu faci pe doica cu ea, o sa‑ţi spună că eşti un nerecunoscător. Escucha lo che digo: tienes que vivir. Trebuie să trăieşti pentru tine însuţi. Pentru tine însuţi trebuie să înveţi să fii respectat şi să respecţi şi tu. Familia. Să respecţi pe cine ţi‑e de folos şi să‑l dispreţuieşti pe cel care nu ţi‑e de nici un ajutor. Respectul îl câştigă cel care vă poate da ceva, îl pierde însă cine e inutil. Nu sunteţi oare respectaţi de cel care vrea ceva de la voi? De cel care se teme de voi? Dar când nu mai puteţi oferi nimic? Când nu mai aveţi nimic? Sunteţi consideraţi gunoi. Când nu puteţi oferi nimic, nu sunteţi nimic.“

– Eu, unul, intervine poliţistul, aici am înţeles că bossul, italianul, era un membru cu autoritate, unul care ştia ce‑i viaţa. Care o cunoştea cu adevărat. Mexicanul nu putea înregistra singur discursul ăsta. Chicanul a mers la şcoală până la şaisprezece ani şi a fost pescuit la Barcelona dintr‑o sală de jocuri clandestină. Şi cum ar fi putut să inventeze un actor sau un mincinos calabreza ăstuia? Dacă nu era bunica neveste‑mii, nici eu n‑aş fi înţeles ce zice.

Auzisem la viaţa mea zeci de discursuri de filosofie mafiotă în declaraţiile celor care s‑au predat autorităţilor, în interceptări. Dar acesta avea ceva neobişnuit, părea o educaţie a sufletului. Era o critică a raţiunii practice mafiote.

– „Vă vorbesc, şi unii dintre voi îmi păreţi chiar simpatici. Altora îmi vine să vă sparg mutra. Dar îi doresc moartea şi celui mai simpatic dintre voi dacă are mai mulţi bani şi femei decât mine. Dacă unul dintre voi devine fratele meu şi eu îl aleg în organizaţie egalul meu, destinul e unul singur: o să mi‑o tragă. Don’t think a friend will be forever a friend. Pe mine o să mă omoare cel cu care am împărţit hrana, patul, totul. O să fiu ucis de cel care m‑a încurajat, de cel care m‑a adăpostit.1 Nu ştiu cine e, altfel l‑aş fi eliminat deja, dar se va întâmpla. Şi dacă nu mă va omorî, atunci mă va trăda. Regula e regulă. Iar regulile nu sunt totuna cu legile. Legile sunt pentru laşi. Regulile sunt pentru bărbaţi. De asta noi avem reguli de onoare. Regulile de onoare nu spun că trebuie să fii drept, bun, corect. Regulile de onoare îţi spun cum trebuie să conduci. Ce trebuie să faci ca să manevrezi oameni, bani, putere. Regulile de onoare îţi spun cum trebuie să conduci ca să i‑o tragi ăluia de deasupra ta, ca să te fereşti de ăla de sub tine. Regulile de onoare nu au nevoie de explicaţii. Sunt, şi cu asta basta. S‑au ridicat singure pe sângele şi din sângele fiecărui bărbat de onoare. Şi cum faci să alegi?“

Întrebarea aceea mi se adresa cumva mie? Căutam răspunsul cel mai potrivit. Dar am aşteptat prudent înainte să deschid gura, gândindu‑mă că poate poliţistul continua să redea cuvintele bossului.

– „Cum poţi alege în câteva secunde, în câteva minute, în câteva ore ce trebuie să faci? Dacă alegi greşit, plăteşti ani de zile o alegere luată într‑o secundă. Sunt reguli, şi vor fi mereu, dar trebuie să ştii să le recunoşti şi trebuie să înţelegi când se aplică. Şi mai sunt şi legile lui Dumnezeu. Legile lui Dumnezeu sunt cuprinse în reguli. Legile lui Dumnezeu – cele adevărate, însă, nu cele care fac să tremure orice amărât.1 Dar amintiţi‑vă mereu ce vă spun: oricâte reguli de onoare ar exista, un singur lucru e sigur. Sunteţi bărbaţi dacă ştiţi, în sinea voastră, care vă e soarta. Amărâţii caută binele. Bărbaţii de onoare ştiu însă că oricine moare, că orice lucru e trecător, că în urmă nu rămâne nimic. La început ziariştii vor să schimbe lumea, dar sfârşesc prin a vrea doar să ajungă directori. E mai simplu să‑i condiţionezi decât să‑i corupi. Fiecare contează doar pentru sine şi pentru Onorata Societate. Iar Onorata Societate îţi spune că nu contezi decât dacă conduci. Despues, puedes elegir la forma. Puedes controlar con dureza o puedes comprar el consentimiento. Poţi comanda dând sânge sau vărsându‑l. Onorata Societate ştie că orice om e slab, vicios, vanitos. Ştie că omul nu se schimbă, iată de ce regula e totul. Legăturile bazate pe prietenie nu sunt nimic fără regulă. Toate problemele au o soluţie, de la nevasta care te‑a părăsit la grupul tău care se dezbină. Şi soluţia depinde doar de cât oferi. Dacă vă merge prost e doar pentru că aţi oferit puţin, insuficient, nu căutaţi alte răspunsuri.“

Părea un seminar pentru boşii în devenire. Cum era oare posibil?

– „Trebuie să înţelegi cine vrei să fii. Dacă furi, ucizi, violezi, faci trafic, o să câştigi puţin, după care te vor prinde şi te vor măcelări. Poţi s‑o faci. Da, poţi. Dar nu pentru multă vreme, fiindcă nu ştii ce ţi se poate întâmpla, pentru că oamenii se vor teme de tine doar dacă le pui pistolul la tâmplă. Dar imediat ce te întorci cu spatele? Când un jaf merge prost? Însă, dacă faci parte din organizaţie, atunci ştii că orice lucru are şi o regulă. Dacă vrei să câştigi, poţi s‑o faci în multe feluri; dacă vrei să ucizi, există motive şi metode; poţi, dacă vrei, să‑ţi deschizi drumul, dar trebuie să câştigi respect, încredere şi să te faci indispensabil. Sunt reguli chiar şi pentru când vrei să schimbi regulile. Când faci ceva fără să ţii cont de reguli, nu poţi să ştii niciodată cum se va termina. Dar când faci ceva după regulile de onoare, atunci ştii exact unde vei ajunge. Şi ştii care vor fi reacţiile celor din jurul tău. Dacă vreţi să fiţi nişte bărbaţi oarecare, continuaţi aşa. Dacă vreţi însă să fiţi bărbaţi de onoare, atunci trebuie să aveţi reguli. Iar diferenţa dintre un bărbat oarecare şi un bărbat de onoare e că bărbatul de onoare ştie mereu ce se întâmplă, în vreme ce bărbatul oarecare şi‑o ia în bot din întâmplare, din ghinion, din prostie. Lui i se întâmplă lucruri. Dar bărbatul de onoare ştie că acele lucruri i se vor întâmpla şi ştie când. Ştii cu certitudine ce îţi aparţine şi ce nu, vei şti până unde vei putea să mergi chiar şi când vrei să treci dincolo de reguli. Toată lumea vrea trei lucruri: putere, pussy şi dinero. Chiar şi judecătorii, când condamnă infractori ori politicieni, şi ei tot dinero, pussy şi putere vor, dar vor să le obţină pozând în eroi, în apărători ai ordinii sau ai săracilor sau ai cine mai ştie cui. Toţi vor money, 21

chiar când spun că vor altceva ori când fac lucruri pentru alţii. Regulile Onoratei Societăţi sunt reguli care te ajută să‑i conduci pe toţi. Onorata Societate ştie că poţi să ai putere, pussy şi dinero, dar ştie şi că bărbatul care poate să renunţe la tot e cel care hotărăşte destinele celorlalţi. Cocaina. Asta e cocaina: all you can see, you can have it. Fără cocaină eşti un nimeni. Cocaina îţi permite să fii cum vrei. Dacă iei cocaină, îţi sapi groapa cu mâna ta. Dacă nu eşti în organizaţie, nu există nimic altceva pe lume. Organizaţia îţi dă reguli ca să urci. Îţi dă reguli pentru cum să ucizi şi reguli pentru cum vei fi ucis. Vrei să duci o viaţă normală? Vrei să fii un nimeni? Poţi. E de ajuns să nu vezi, să nu auzi. Dar aminteşte‑ţi un lucru: în Mexic, unde poţi să faci tot ce îţi trece prin minte, să te droghezi, să ţi‑o tragi cu minore, să te urci într‑o maşină şi să bagi câtă viteză vrei, acolo conduce cu adevărat doar cine are reguli. Dacă faceţi măgării, nu aveţi onoare, şi, dacă nu aveţi onoare, nu aveţi putere. Sunteţi ca toţi ceilalţi.“