Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu

Cad castane din castani – Amintiri de ieri şi azi

Editura Polirom, 2014

Şocurile, jocurile...

V.D.N.: Şocurile, jocurile...

Nici un oraş nu are frumuseţea celui în care ai copilărit, şi cu atît mai mult în cazul în care nu te mai întorci niciodată acolo. Piteştiul, cu văile şi dealurile sale, oraşul din Trivale, oraşul din Trideal, rămîne pentru mine paradisul cu fluturi cît elicopterele şi flori cît bisericile, cu plăpumi nesfîrşite de verdeaţă, cu rîul năvalnic pe-o parte, cu pădurea pe cealaltă.

Vreo zece ani aveam în ziua aceea, cînd mă întorceam singură de la piaţa de lîngă gară, cu o punguţă în mînă, fredonînd vreun cîntecel şi gustînd din cireşele nespălate, urcînd pe scările de piatră mărginite de-o balustradă înaltă, înspre cartierul meu, oprindu-mă cînd şi cînd să-mi ridic sub genunchi elasticele care ar fi trebuit să-mi ţină pe loc şosetele albe trei sferturi, mereu prea largi pentru nişte picioruşe subţiri cu rotule ca de ied. Atunci l-am văzut.

În depărtare, în iarbă, pe panta blîndă, un animal fantastic cu două capete, misterios umbrit de piersici sălbatici şi duzi pitici, pulsînd dintr-o singură inimă, oftînd cu o singură răsuflare.

Ea stătea culcată pe spate, cu coapsele albe dezvelite, cu fusta verde în cascade mătăsoase curgînd pe lîngă şolduri. Chipul îi era acoperit de capul lui, părul i se amesteca cu al lui, iar de la umeri în jos trupurile li se împleteau, se sudau ca unul – aşa stătea straniul animal bicefal. Nu departe de ei, eu, o fetiţă pitulată lîngă balustradă, cu ochi mari şi o cireașă în mînă, cu ochi uriaşi privind la creatura nemaivăzută, absolut neclintită – o fi vie, n-o fi vie? Am privit îndelung apariţia magică, probabil respiram deja deodată cu ea, inima stătea să-mi plesnească odată cu a sa, cînd deodată, alături, vocile precupeţelor au spart vraja: „Dar nu le e ruşine? Dar chiar nu le e ruşine?”. Animalul fantastic, neclintit. „Hei, voi, nu vă e ruşine? Sînt copii aici, vă vede lumea!” Animalul fantastic, neclintit.

Astfel l-am lăsat pe panta blîndă, ştiind, ştiind, ştiind cu o încîntare nemaiîntîlnită că el, animalul magic, e cel căruia ar trebui să-i aparţină lumea asta din care era pe nedrept alungat, şi nu precupeţele care, aproape cu forţa, mă smulseseră din preajma sa, din cotlonul meu cît un buric, unde în cîteva clipe mă legasem pe viaţă de minunatul balaur, precupeţe gureşe care mă purtau acum, ca pe-o sacoşă greoaie, spre casă.

Şocurile, jocurile... Poate că-n tot ce m-a „şocat” în copilărie am regăsit, mascat sub diferite tipare, acelaşi triunghi: o apariţie fantastică; o fetiţă privind cu uimire şi încîntare; nişte oameni prea mari stricînd jocul. Aducînd şocul pe tărîmul magiei. Brutali, cu mîinile lor bătucite şi cu vocile aspre, punînd mereu pe un raft al ruşinii adevărata frumuseţe, făcînd-o pentru o vreme chiar să deraieze, chiar să ia forma dorită de ei, înşelător, înşelător, dătător de spaime reale.

Animalul meu straniu încă respiră acolo, pe-o pantă verde, lîngă piaţa de la gară. Neclintit, nevăzut, respiră liniştit ca-n poveste, captiv sub pleoapele unei fetiţe cuminţi, da, grozav de cuminţi, cu o cireaşă în mînă. Pe el îl invoc atunci cînd îmi caut inocenţa de dinainte de voci şi caut să-mi alung spaimele de după.

E.B.: Cam greu de scris ceva după povestea asta ciudată, aproape o mărturisire de credinţă. Ar trebui să mă fixez şi eu pe-o întîmplare din copilărie. N-am forţa, nici clipa nu-mi bate în pînze, să înaintez... Să lăsăm lumina ta să strălucească, fără comentariile mele de-acum, oricum searbede, fără zeama-n miez... „Şocul meu”, de pe la 7-8 ani, e cam dificil de descris, oricît m-aş strădui să păstrez o minimă decenţă a limbajului... Aş scrie (dar nu scriu!) despre o vizită făcută împreună cu maică-mea, la Belceşti, familiei Dumitriu. Doamna şi domnul Dumitriu erau învăţători. Însă totul s-ar concentra pe sora doamnei Dumitriu, o făptură destul de zvăpăiată despre care se zvonise că făcea deliciul ofiţerilor ruşi, aflaţi cu regimentul în cantonament alături de comună...

Mercerii, tutungerii, terapii...

V.D.N.: Am descoperit mama tuturor merceriilor dispărute. O subterană ticsită de catifele, mătăsuri, şnururi şi panglici, nasturi şi catarame. Să tot amuşini şi să faci pisici pătrate.

E.B.: Tu vorbeşti de merceriile ticsite de materiale colorate. Mie îmi vin în minte tutungeriile, frizeriile, micile magazine cu valuri de stofe înghesuite în rafturi etajate pînă în tavan. Sau de prăvăliile de la ţară, unde găseai de toate: fitile de lampă, gaz, cuie, cărţi de neaflat în alte părţi, caiete dictando şi cu pătrăţele, călimări de un kilogram, cu cerneală albastră în sticle dreptunghiulare, cu gît scurt, săpun Cheia, halva în cutii rotunde de tablă, linguri, furculiţe, castroane, hăinuţe pentru copii de cîţiva ani, scrumbii, lumînări, becuri, broaşte de uşă, cuburi de rahat la cîntar, fel de fel de băuturi, mai ales secărică la sfert şi şliboviţă şi rom şi turţ ardelenesc, telemea la butoi, lozuri în plic, muştar cu hrean, ciocane cu tot cu coadă, şaltere, baloane colorate, creioane, peniţe, ascuţitori, conserve iugoslave etc.

Te duceai să cumperi nişte foraibăre şi descopereai un volum de Cehov, din seria de Opere, ce-ţi lipsea, dureros, de mult timp. Aveai mereu surprize, găseai creioane de tîmplărie, mai luai şi lame solide ca să-l ascuţi şi să scrii îndesat, ca pe scînduri, în caietele de muzică în care-ţi notai cuvinte mai fistichii.

Lîngă colacii de frînghie de pus rufe la uscat luceau rotocoalele de sîrmă de aluminiu şi, uneori, depistai ghemele de sfoară de mai multe grosimi, neverosimil de mari, cu gaură în mijloc. Calupuri de magiun gata cîntărit, sticle de lampă de diferite focuri, burtoase, sfredele fără mîner, ceasuri de bucătărie cu cifre uriaşe şi clopote demne de o alarmă de pompieri, abţibilduri cu insecte fascinate, timbre, coli de hîrtie de ambalaj şi milimetrică, ba chiar de ţiplă, dosare cu şină, tuşiere şi radiere-n doua culori, hărţi geografice, maieuri şi chiloţi de bumbac se lăfăiau într-o dezordine savuroasă. Persistau mirosurile de lichioruri băute de vînzătoarele veşnic vesele, îndemnîndu-te să iei pateuri de ficat şi bomboane de mentă sau saci de plastic şi ulei de floarea-soarelui vărsat din bidoane, prin leica cleioasă în recipientul personal.

V.D.N.: Între timp, am avansat de la pisicile pătrate la pelerinele de mohair. Terapie curată.
Zilele trecute, o fată venită în vizită văzu ghemul gri de angora pe canapea. Exclamă: „Ah, tricotezi! E o modă, se pare că ajută la educarea răbdării...”. Am rîs pînă am adormit. Păi, e cam invers la mine: nu doar că de mode n-am habar, dar după o zi de tradus cu pasul împleticit al piticului, serile de tricotat sînt o adevărată vîjîială, zbor cu viteza luminii! Ce mi-e rîndul de angora faţă de rîndul de pagină? Goană iepurească. Hop, ţop, capăt atins rapid. Rînd după rînd. Terapie curată, cum ziceam.

E.B.: Pentru mine, chiar enumerarea asta de obiecte, ca şi cum aş fi un soi de Robinson Crusoe care-şi face inventarul lucrurilor salvate de pe corabia naufragiată şi aduse pe mal, este o formă de terapie extrem de eficace. Mai ales că în mine pluteşte şi amintirea timpului şi locului cînd cutreieram prin atît de imprevizibilele prăvălii săteşti doar din plăcerea de-a vedea îngrămădite, în încăperile de obicei mici, mărunţişuri atît de disparate ca întrebuinţare. Mă obsedau rechizitele şcolare, achiziţionam echere de lemn, compase periculoase şi raportoare nichelate dintr-o lăcomie de om matur care îşi caută copilăria claselor primare. Luam teancuri de caiete şi mape cu indigouri negre sau albastre sau violete, izbit de parfumul lor persistent, nostalgic, îmbătător, simţit în piept ca o adiere… Dasem în patima timbrelor vîndute în plicuri, amestecate, exotice, încercînd să alcătuiesc serii complete. Desigur, nu reuşeam, dar continuam optimist. Însă olfactiv mă ameţeau tuşierele bine îmbibate, mustind aproape, împroşcînd, ca porii portocalelor, stropi chimici, la atingerea ştampilelor vechi, procurate de la spitalul unde lucram. Puneam ştampile ca într-un delir, încuind uşa biroului, ca să nu fiu deranjat! O, cîte astfel de terapii nu inventasem!