Nicolai Lilin

 

Educație siberiană

Traducere Cristina Gheorghe

Colecția Romanul secolului XXI

Fragment

Chipiul cu opt triunghiuri şi briceagul

În Transnistria, februarie e luna cea mai friguroasă din an. Suflă un vânt puternic, iar aerul devine înţepător, pişcându‑ţi faţa; toţi cei care ies din casă se înfofolesc ca mumiile, iar copiii par păpuşele, împachetaţi în zeci de rânduri de haine, cu fularele trase până la ochi.

De obicei ninge mult, zilele sunt scurte, iar întunericul începe să se lase foarte devreme.

În luna aceasta m‑am născut eu. Eram atât de sfrijit încât cu siguranţă în Sparta antică m‑ar fi eliminat numai văzându‑mi starea fizică. În schimb, eu am fost băgat la incubator.

M‑am născut la opt luni, croindu‑mi drum cu picioarele, şi mai aveam pe deasupra o mulţime de alte beteşuguri. Oinfirmieră binevoitoare i‑a spus mamei mele că trebuia să se obişnuiască cu ideea că nu‑mi mai rămânea mult de trăit. Mama mea plângea, descărcând într‑un aparat laptele ce‑mi era destinat şi care urma să‑mi fie adus la incubator. Mă îndoiesc că a fost un moment prea fericit pentru ea.

În fine, începând cu naşterea mea, poate că din obişnuinţă, am continuat să le procur părinţilor mei diferite neplăceri şi să le răpesc diferite posibilităţi de a duce o viaţă mai fericită (de fapt, mamei, deoarece tatălui meu nu‑i păsa de nimic, îşi ducea viaţa de criminal, jefuia bănci şi stătea mai mult pe la închisoare). Nici nu‑mi amintesc ce n‑am făcut când eram mic. Dar e firesc, am crescut într‑un cartier rău‑famat, tocmai în acel loc unde în anii ’30 s‑au stabilit criminalii ex­pulzaţi din Siberia. Viaţa mea era acolo, în Bender, alături de criminali, iar cartierul nostru nelegiuit era precum o mare familie.

Copil fiind, nu mă interesau jucăriile. Pe la patru‑cinci ani, ca să mă distrez, mă învârteam prin casă străduindu‑mă să surprind clipa în care bunicul sau unchiul meu începeau să demonteze şi să cureţe armele. Le curăţau des, cu grijă şi afecţiune, fiindcă aveau cu adevărat multe. Unchiul meu zicea că armele sunt ca femeile, dacă nu le acorzi suficientă atenţie, devin rigide şi te trădează.

Armele din casa noastră, precum cele din toate casele siberiene, erau ţinute în locuri precise. Pistoalele aşa‑zise „proprii“, cele pe care criminalii siberieni le poartă mereu asupra lor, pe care le folosesc zi de zi, sunt aşezate în „colţul roşu“, unde sunt agăţate icoanele de familie, fotografiile rudelor moarte şi ale tuturor celor ce au de ispăşit o pedeapsă în puşcărie. Sub icoane şi fotografii se află un fel de poliţă, acoperită cu o bucată de stofă roşie, pe care sunt aşezate de obicei o serie de crucifixe siberiene. Când un criminal intră în casă, se duce deîndată în colţul roşu, îşi scoate pistolul şi îl aşază pe poliţă, apoi îşi face semnul crucii şi pune un crucifixdeasupra pistolului. E o tradiţie străveche care garantează că armele nu vor fi folosite în casele siberiene: în caz contrar, în casa aceea nu s‑ar mai putea trăi. Crucifixul reprezintă un fel de pecete care nu poate fi îndepărtată până ce criminalul nu părăseşte casa.

Pistoalele proprii, numite şi „iubită“, „mătuşă“, „trunchi“, „sfoară“, nu au de regulă o semnificaţie profundă şi importantă, fiind tratate ca o armă oarecare şi atât. Nu sunt obiecte de cult, aşa cum e „lancea“, cuţitul tradiţional.

În afara de pistoalele personale, în casă mai erau ţinute şi alte arme. Armele criminalilor siberieni erau împărţite în două mari categorii: cele „cinstite“ şi cele „de păcat“. „Cinstite“ sunt armele folosite doar în pădure, la vânătoare. Potrivit moralei siberiene, vânătoarea este o acţiune purificatoare care ajută omul să se întoarcă la stadiul în care se afla atunci când a fost creat de Dumnezeu. Siberienii nu vânează niciodată din plăcere, ci doar pentru a‑şi potoli foamea şi numai când merg în codrul adânc din patria lor, taigaua. Niciodată în locurile de unde îţi poţi procura hrana fără a ucide animale sălbatice. De obicei, într‑o săptămână de şedere în codru, siberienii ucid doar un mistreţ, iar în restul timpului merg. În vânătoare nu există nici un alt interes decât supravieţuirea. Această filosofie influenţează întreaga lege criminală siberiană, formând o bază morală ce dictează umilinţă şi simplitate în acţiunile oricărui criminal şi respect pentru libertatea oricărei fiinţe vii.

Armele cinstite folosite la vânătoare sunt ţinute într‑o zonă aparte a casei, numită „altar“, unde se află centurile ilustrate ale stăpânilor casei şi strămoşilor lor. De centuri sunt veşnic agăţate cuţite de vânătoare şi săculeţi cu diferite amulete, obiecte din magia păgână siberiană.

Armele de păcat, în schimb, sunt cele folosite în scopuri criminale. Aceste arme sunt ţinute de obicei în pivniţă sau în diferite ascunzişuri răspândite prin curte. Orice armă de păcat are imprimată pe undeva imaginea unei cruci sau a unui sfânt ocrotitor şi a fost „botezată“ într‑o biserică siberiană.

Puştile de atac Kalaşnikov sunt cele mai apreciate de către siberieni. În jargonul criminal fiecare model are un nume şi nimeni nu foloseşte abrevieri sau sigle pentru a indica un model, un calibru sau o tipologie de muniţie. De exemplu, vechiul AK 47 de calibru 7,62 e numit „ferăstrău“, iar muniţiile sale „căpşoare“. Modernul AKS de calibru 5,45 cu pat pliabil se numeşte „telescop“, iar gloanţele sale, „schije“. Proiectilele pot fi diferite: cele cu vârful negru, care au centrul dezaxat, se numesc în jargon „chiştoace“; cele cu vârful alb, care găuresc blindajul, „cuie“; cele ex­plozive, cu vârful alb cu roşu, sunt „scântei“.

La fel se întâmplă şi cu restul armelor: puştile de precizie sunt numite „undiţe de pescuit“ sau „secere“. Dacă au un amortizor montat pe ţeavă, li se spune „bici“. Amortizoarele mai sunt numite şi „bocanc“, „terminal“ sau „cocoş de munte“.

Potrivit tradiţiei, o armă cinstită şi una de păcat nu pot sta în aceeaşi cameră, altfel arma cinstită va fi contaminată pe vecie şi nu va mai putea fi folosită, deoarece va aduce ghinion întregii familii şi va fi nevoie să fie distrusă printr‑un ritual specific. Ea trebuie să fie îngropată în pământ în cearşaful în care s‑a petrecut o naştere. Potrivit credinţelor siberiene, tot ceea ce ţine de naştere are o energie pozitivă în sine, deoarece orice copil care se naşte e pur, nu cunoaşte păcatul. Aşadar, puterile purităţii sunt un fel de scut împotriva nenorocirilor. În locul unde a fost îngropată o armă contaminată se plantează de obicei un copac, astfel încât, dacă „blestemul“ se activează, el va distruge copacul şi nu se va abate asupra nici unui alt lucru.

În casa alor mei, erau arme pretutindeni; bunicul meu avea o cameră plină cu arme cinstite: puşti de diferite calibre şi mărci, numeroase cuţite şi felurite muniţii. Nu puteam intra în acea cameră decât însoţit de un adult, însă, când se întâmpla lucrul ăsta, mă străduiam să rămân înăuntru cât mai mult timp cu putinţă. Ţineam armele în mână, le cercetam detaliile, puneam sute de întrebări, până când ei mă opreau spunându‑mi:

– Da’ gata cu toate‑ntrebările astea! Aşteaptă puţintel până mai creşti şi‑atunci o să le poţi încerca pe toate de‑unul singur…

Bineînţeles că ardeam de nerăbdare să mă fac mare.

Îi priveam fascinat pe bunicul şi pe unchiul meu cum mânuiau armele, iar când le atingeam şi eu îmi păreau făpturi vii.

Bunicul mă chema deseori şi mă aşeza în faţa lui, apoi punea pe masă un vechi Tokarev, un pistol frumos şi puternic, care mi se părea mai fascinant decât tot restul armelor.

– Îl vezi pe ăsta? mă întreba el. Nu‑i un pistol obişnuit, e fermecat. Dacă se află vreun zbir prin preajmă, trage de unul singur, fără să mai apeşi tu pe trăgaci…

Eu credeam cu străşnicie în puterile acelui pistol şi, odată, când au venit poliţiştii la noi în casă pentru o razie neaşteptată, am făcut o năzbâtie.

În ziua aceea, tatăl meu se întorsese dintr‑o lungă şedere în Rusia centrală, unde jefuise o serie de furgonete ce transportau valori. La sfârşitul unei mese care adunase laolaltă toată familia şi câţiva prieteni apropiaţi, bărbaţii stăteau la masă, vorbind şi punând la cale felurite probleme şi chestiuni criminale, în timp ce femeile erau la bucătărie, unde spălau vasele, cântau cântece siberiene şi râdeau împreună, amintindu‑şi poveşti din trecut. Eu stăteam lângă bunicul meu, pe băncuţă, cu o ceaşcă de ceai cald în mână şi ascultam ce spuneau adulţii. Spre deosebire de alte comunităţi, siberienii respectă copiii şi vorbesc în faţa lor despre orice, fără a învălui lucrurile într‑o atmosferă de mister sau de interdicţie.

La un moment dat am auzit strigătele femeilor şi, la scurt timp, o mulţime de voci nervoase: în câteva secunde, casa s‑a umplut de bărbaţi înarmaţi, cu chipurile acoperite şi Kalaşnikov‑urile îndreptate asupra noastră. Unul dintre ei s‑a apropiat de bunicul meu, i‑a aţintit puşca în faţă şi a strigat ca un nebun, cu vocea vădit tulburată:

– La ce te uiţi, ticălos bătrân? Ţi‑am zis să te uiţi în podea!

Eu nu eram deloc speriat, nu mă temeam de nici unul din bărbaţii aceia, iar faptul că mă aflam cu întreaga familie mă făcea să mă simt mai puternic ca orice altă făptură vie. Însă felul în care se purtase bărbatul acela cu bunicul meu mă făcuse să mă înfurii. Masa în jurul căreia stăteam era înconjurată de poliţişti care ţineau armele îndreptate spre noi. După o scurtă pauză, bunicul meu, fără să‑l privească pe poliţist în ochi, dar cu fruntea semeţ ridicată, a strigat‑o pe bunica mea:

– Svetlana! Svetlana! Vino încoace, comoara mea, să‑i transmiţi câteva cuvinte gunoiului ăstuia!

Potrivit regulilor criminale de comportament, siberienii nu pot vorbi cu poliţiştii. Este interzis să li te adresezi, să răspunzi la întrebările lor sau să ai orice fel de raport cu ei. Criminalul trebuie să se poarte ca şi cum poliţiştii n‑ar exista şi să se folosească de mijlocirea unei femei din familie sau apropiată familiei, cu condiţia să fie de origine siberiană. Criminalul comunică femeii în limba criminalilor ceea ce vrea să‑i spună poliţistului, iar ea repetă cuvintele sale în rusă, chiar dacă poliţistul aude totul la perfecţie, fiind chiar acolo, în faţa lui. Apoi, când poliţistul răspunde, femeia se întoarce şi traduce totul în limba criminalilor. Criminalul nu trebuie să privească poliţistul în faţă şi, dacă îl pomeneşte în spusele sale, trebuie să‑l numească folosind cuvinte batjocoritoare, precum „gunoi“, „câine“, „iepure“, „ticălos“, „bastard“, „stârpitură“ şi altele.

În seara aceea, persoana cea mai vârstnică din cameră era bunicul meu, prin urmare, potrivit regulilor criminale de comportament, dreptul de a vorbi îi aparţinea, iar toţi ceilalţi trebuia să tacă şi, dacă voiau să spună ceva, să‑i ceară voie lui. Bunicul meu era renumit pentru talentul său de a rezolva situaţiile tensionate.

Între timp, din bucătărie sosise bunica, cu un ştergar colorat în mână. În spatele ei, mama, plină de nelinişte, continua să se uite la tatăl meu cu o privire tristă, ca şi când urma să moară.

– Draga mea soţie, Domnul să te binecuvânteze, spune‑i gunoiului ăstuia că în casa mea, cât timp sunt eu viu, nimeni nu îndreaptă armele spre mine sau apropiaţii mei… Întreabă‑i ce vor şi, pentru numele lui Dumnezeu, să lase jos armele, altfel cineva va sfârşi găurit.

Bunica a început să‑i repete poliţistului cuvintele bunicului şi, chiar dacă acesta clătina din cap în semn că a înţeles deja totul, ea nu s‑a oprit, urmând tradiţia până la capăt. Lucrul în sine lăsa impresia de prefăcătorie, de poezie spusă pe de rost, o poezie ce trebuia însă recitată – era o chestiune de demnitate criminală.

– Toţi cu faţa la pământ, avem ordin de arestare pentru…

Poliţistul n‑a apucat să‑şi termine propoziţia, deoarece bunicul, cu un zâmbet larg şi uşor maliţios, mai precis cu zâmbetul lui dintotdeauna, l‑a întrerupt, adresându‑i‑se bunicii:

– Pentru dragostea ce i‑o purtăm Domnului Nostru Iisus Hristos, care a murit şi a înviat pentru noi, păcătoşii! Svetlana, dragostea mea, întreabă‑l pe zbirul ăsta smintit dacă el şi prietenele lui au venit cumva din Japonia.

Bunicul făcea aluzie la felul în care îi umilesc criminalii pe poliţişti, referindu‑se la ei ca femei. Toţi criminalii au izbucnit în râs. Între timp, bunicul continua:

– Nu par a fi japonezi, prin urmare n‑au stofă de kamikaze… Ce‑i face să creadă că pot intra în inima Luncii Fluviului, înarmaţi, în casa unui criminal cinstit, în timp ce el petrece clipe fericite alături de alţi oameni de bună credinţă?

Discursul bunicului meu se transforma în ceea ce criminalii numesc „cântec“, adică în acea ultimă formă de comunicare cu poliţiştii ce se produce când un criminal începe să vorbească de parcă ar fi singur, vorbind în sinea lui. De fapt, bunicul spunea ce simţea, fără a avea grijă să răspundă la posibilele întrebări sau să stabilească vreun contact. Acest lucru se întâmplă când cineva doreşte să‑i facă pe poliţişti a crede că ceea ce se spune e adevărul gol‑goluţ şi că nu există nici o scăpare.

– De ce mi‑e dat să văd oameni necinstiţi cu feţele acoperite? Ce caută prezenţa asta întunecată să‑mi necinstească casa şi buna credinţă a rudelor şi oaspeţilor mei? Aici, pe tărâmul nostru de oameni simpli şi umili, de slujitori ai Domnului Nostru şi al Maicii noastre Biserici ortodoxe siberiene, ce caută sputele astea ale Satanei, să rănească sufletele iubitelor noastre femei şi dragilor noştri copii?

Între timp, în cameră a intrat un alt poliţist care i s‑a adresat superiorului său:

– Tovarăşe căpitan, permiteţi să raportez!

– Raportează, i‑a răspuns un bărbat scund şi îndesat. Ţinea puşca îndreptată spre ceafa tatălui meu care, cu un zâmbet cinic, continua să‑şi soarbă ceaiul şi să ronţăie cu un zgomot discret caramelele cu nuci pregătite de mama în casă.

– Afară e plin de oameni înarmaţi. Au blocat toate căile de acces ale maşinilor şi au luat ostatici membrii patrulei care supraveghea vehiculele.

În cameră s‑a lăsat tăcerea, o tăcere lungă şi apăsătoare. Numai două zgomote înfundate se mai auzeau: cel al caramelelor mestecate de tata şi fluieratul uşor al plămânilor putrezi ai unchiului Vitali.

M‑am uitat în ochii unui poliţist care stătea lângă mine şi l‑am văzut albindu‑se la faţă şi asudând prin orificiile cagulei. Mi‑a amintit de chipul unui cadavru pe care‑l văzusem cu câteva luni în urmă şi pe care prietenii mei îl pescuiseră din fluviu: toată pielea îi era albă, străbătută de vene negre, iar ochii aduceau cu două bălţi adânci şi murdare. Avea şi o gaură în frunte: cineva îl împuşcase în cap. Mă rog, poliţistul nu avea nici o gaură, însă cred că în clipa aceea şi eu, şi el ne gândeam la acelaşi lucru: cum ne‑ar fi stat cu o gaură de toată frumuseţea în frunte, şi, deşi trebuie să spun că asupra mea gândul ăsta nu avea nici un efect, vecinul meu cu gluga trasă pe cap era vizibil îngrijorat de idee. Dintr‑odată uşa casei s‑a deschis şi, dându‑l la o parte pe poliţistul ce tocmai îşi terminase de rostit raportul fatal, şi‑au făcut intrarea, unul după altul, şase bărbaţi înarmaţi, prieteni de‑ai tatălui şi bunicului meu. Primul dintre ei era nenea Bârnă, care era şi Paznicul zonei noastre, ceilalţi fiind ajutoarele sale cele mai apropiate. Bunicul meu, ignorând de‑acum cu totul prezenţa poliţiştilor, s‑a ridicat şi a mers în întâmpinarea lui Bârnă:

– Binecuvântat fie Hristos cel Sfânt şi toate rudele! a zis Bârnă îmbrăţişându‑l pe bunicul meu şi strângându‑i mâna călduros. Bunicule Boris, slavă cerului că nimeni n‑a păţit nimic!

– Priveşte, Bârnă, ce vremuri! Nici în casele noastre nu mai putem avea linişte!

Bârnă a început să‑i vorbească bunicului meu ca şi cum i‑ar fi povestit întâmplarea, însă cuvintele lui erau adresate poliţiştilor:

– Nu‑ţi mai face sânge rău, bunicule Boris! Suntem toţi alături de tine, mereu, la bine şi la necaz… Ştii bine, dragul meu, că fără voia noastră nimeni nu intră, nici nu iese din casele noastre, mai ales dacă are gânduri necurate….

Bârnă s‑a apropiat de masă şi, luându‑i la rând, i‑a îmbrăţişat pe toţi criminalii de faţă. În timp ce‑i îmbrăţişa şi‑i săruta pe obraji, îi saluta cu tradiţionala urare siberiană:

– Pace şi sănătate tuturor fraţilor şi oamenilor cinstiţi!

Ei îi răspundeau potrivit tradiţiei:

– Moarte şi blestem zbirilor şi ticăloşilor!

Poliţiştii nu mai puteau face altceva decât să asiste neputincioşi la acea emoţionantă ceremonie de salut. Acum, puştile le stăteau la fel de aplecate precum capetele.

Ajutoarele lui Bârnă, comunicând cu ajutorul femeilor prezente, le‑au ordonat poliţiştilor să părăsească casa.

– Acum sper că zbirii aici de faţă or să iasă din casa asta şi n‑au să mai pună vreodată piciorul în ea! Noi îi avem pe prietenii lor, cei pe care i‑am prins mai înainte, şi, după ce‑şi iau tălpăşiţa din cartier, le dăm drumul…

Bârnă vorbea cu o voce liniştită şi paşnică şi, de n‑ar fi fost conţinutul, ai fi crezut din tonul lui că spune ceva blând şi liniştitor, precum o poveste spusă copiilor înainte să adoarmă. Poliţiştii erau înspăimântaţi: de la fereastra camerei vedeau curtea plină de bărbaţi înarmaţi până‑n dinţi.

Prietenii noştri au alcătuit din trupurile lor un culoar prin care, unul câte unul, poliţiştii au început să iasă afară cu frunţile plecate.

Mă simţeam plin de sentimente pozitive, aveam chef să dansez, să strig, să cânt şi să ex­prim ceva măreţ, ceva ce nu reuşeam încă să înţeleg. Simţeam că fac parte, că aparţin unei lumi puternice şi mi se părea că toată forţa acelei lumi se afla înăuntrul meu.

Nu ştiu cum sau de ce, dar la un moment dat am sărit în picioare de pe bancă alergând ca un nebun spre camera principală, unde se afla colţul roşu. Pe poliţă, deasupra unui şervet brodat cu fir auriu, se aflau pistoalele tatălui, unchiului, bunicului şi ale oaspeţilor noştri. Fără să mă gândesc, am luat miticul Tokarev al bunicului şi am alergat în spatele poliţiştilor, îndreptându‑l spre ei. Nu ştiu ce se petrecea cu exactitate în mintea mea atunci, singurul lucru pe care‑l simţeam era un soi de euforie, de bucurie de a trăi. Poliţiştii se îndreptau încet spre ieşire. M‑am oprit în faţa unuia şi l‑am fixat: avea ochii obosiţi şi păreau umflaţi, privirea îi era tristă, îndurerată. Îmi amintesc că preţ de o clipă am simţit aţintită asupra mea toată ura lui. I‑am ţintit faţa, am încercat să apăs trăgaciul din toate puterile mele, dar n‑am reuşit să‑l mişc nici măcar un milimetru. Mâna îmi era din ce în ce mai îngreunată şi nu puteam să ţin pistolul suficient de sus. Tatăl meu a început să râdă, strigându‑mă:

– Vino‑ncoace, desculţule! Nu ştii că nu‑i bine să tragi cu pistolul în casă?

Poliţiştii au plecat, iar un grup de criminali i‑a însoţit, escortându‑i până la marginea cartierului; apoi, când escorta s‑a întors, a plecat spre oraş şi maşina cu poliţiştii rămaşi ostatici. Era însă precedată de maşina unor prieteni de‑ai lui Bârnă care mergea încet, pentru a nu le da voie poliţiştilor să mărească viteza şi a permite în schimb mulţimii să‑i insulte după bunul plac, însoţindu‑i astfel afară din cartier într‑un soi de ceremonie pentru sărbătorirea victoriei. Înainte de plecare, cineva agăţase de maşină o funie cu rufărie: chiloţi, sutiene, ştergare, cârpe şi chiar un tricou de‑al meu, contribuţie a tatălui meu la opera de batjocorire. Astfel, puzderie de lume ieşise de prin case ca să privească acel spectacol de rufărie şerpuitoare. Copiii alergau după maşină, încercând s‑o lovească cu pietre:

– Ia uitaţi‑vă la spurcaţii ăştia de zbiri! Au venit până la Lunca Fluviului ca să ne fure chiloţii! striga cineva din mulţime, însoţindu‑şi comentariile cu fluierături şi insulte.

– Da’ la ce le trebuie? Se vede că stăpânii lor din guvern nu mai aruncă oase şi la câini. Nici chiloţi nu mai au!

– Da’ ce‑i, fraţilor, rău în asta? Să fii sărac şi să nu‑ţi mai permiţi să‑ţi cumperi chiloţi? E destul să vii la noi cinstit, ca bărbaţii adevăraţi, iar noi le dăm la toţi câte‑o pereche de chiloţi siberieni pe cinste!

– Cum să nu le dăm, mai încape vorbă? Trebuie numai să ne anunţe puţin mai din timp ca să avem timp să umplem chiloţii ăştia!

Aşa striga lumea, o mulţime de persoane care râdeau. Bunicul Castană adusese chiar şi un acordeon de acasă şi începuse să cânte mergând în spatele maşinii. Câteva femei începuseră să danseze, în timp ce el zbiera un vechi cântec siberian din toţi rărunchii, înălţându‑şi capul pe care stătea chipiul tradiţional cu opt triunghiuri, şi închizând ochii ca un orb:

„Vorbeşte‑mi, surioară Lena, vorbeşte şi tu, frăţioare Amur !

Eu patria în lung şi‑n lat am străbătut,

Trenurile oprind, din puşca‑mi am cântat,

Şi doar bătrâna Taiga o şti câţi zbiri am sfărâmat.

Acum când sunt la încercare, Iisuse Hristoase, ajută‑mă,

Ajută‑mă pistolul să‑l mai apuc!

Acum când zbiri sunt pretutindeni, maică Siberie,

Maică Siberie, cruţă‑mi viaţa!“

Și eu alergam şi cântam, aranjându‑mi cozorocul chipiului, când tata mi‑a tras o bătaie memorabilă cu palma lui grea. Încălcasem trei reguli sfinte: luasem în mână o armă fără permisiunea unui adult; o luasem din colţul roşu, dând la o parte crucea pe care o aşezase deasupra bunicul (doar cel care pune crucea pe armă are voie s‑o ridice); în sfârşit, încercasem să trag cu arma în casă.

După bătaia luată de la tata, fundul şi spinarea îmi ardeau şi, ca de obicei, m‑am dus la bunicul să mă consoleze. Bunicul era serios, însă zâmbetul uşor care‑i lumina faţa la răstimpuri avea o semnificaţie: poate că problemele mele nu erau aşa grave cum ar fi putut să pară. Mi‑a ţinut un discurs lung, din care reieşea că făcusem un lucru complet nechibzuit. Iar când l‑am întrebat de ce pistolul fermecat nu trăsese de unul singur în poliţişti, mi‑a spus că vraja nu funcţionează decât când pistolul e folosit într‑un scop înţelept, şi numai cu permisiunea adulţilor. Atunci am început eu să bănuiesc că bunicul îmi povestea lucrurile altfel decât stăteau ele în realitate, fiindcă nu prea îmi surâdea ideea vrăjii care funcţionează numai cu acordul adulţilor…

Din acel moment am încetat să mai cred în vrăji şi am început să urmăresc cu mai multă atenţie mişcările mâinilor unchiului şi bunicului în timp ce manevrau pistoalele şi curând am descoperit rolul acelei importante părţi a mecanismului numită „piedică“.