Shalom Auslander

Speranța: o tragedie

Traducere Carmen Scarlet

Colecția Globus

2014

Editura Univers

 

Hitler a fost cel mai mare optimist din istoria omenirii. Credea că există o Soluţie Finală la toate problemele. Anne Frank a murit din cauza speranţei unui dement într‑o lume mai bună. Şi dacă supravieţuia? Ne‑ar fi mişcat la fel de mult Jurnalul ei? Ce se întâmplă cu supravieţuitorii? Nu suntem nişte supravieţuitori şi noi, cei care visăm să ne cumpărăm o casă într‑un loc liniştit, să scăpăm de stres şi să ne plimbăm cu bicicleta în natură?

Sol Kugel e unul dintre noi: părăseşte agitaţia din New York cu speranţa că, la aer curat, cu legume proaspete din propria grădină, băieţelul lui se va întrema după o boală ciudată, bătrâna lui mamă îşi va sfârşi zilele în pace, iar lui îi va veni inspiraţia pentru opera la care lucrează dintotdeauna: epitaful perfect. Dar aerul curat aduce miros de fum, iar în pod găseşte ceva: o paporniţă uitată. Sau o baborniţă? Măcar dacă ar fi avut un câine, unul mare, un doberman. Sau un pistol. Fie şi unul mic, de damă. Are doar, drept apărare, un umor cum numai un autor ca Shalom Auslander i‑ar fi putut dărui: devastator!

Shalom Auslander s-a născut în 1970 în apropiere de New York, în orăşelul Monsey. A primit o educaţie religioasă (iudaică) strictă. A rămas marcat şi la maturitate de atmosfera sufocantă în care a crescut, după cum o atestă şi cărţile lui: un volum de proză scurtă, Beware of God, publicat în 2006, un volum de memorialistică, Foreskin’s Lament, publicat în 2007, şi romanul Hope: A Tragedy, publicat în 2012, pentru care a primit premiul Jewish Quarterly Wingate. Este căsătorit şi are doi copii.

1

Ce chestie – nu focul te omoară, ci fumul.

Uită‑te la tine, cum baţi în geamuri, cum urci tot mai sus şi mai sus în casa ta cuprinsă de flăcări, cum încerci să fugi, să ieşi, cum speri că dacă reuşeşti să eviţi flăcările, poate o să scapi din incendiu, dar în tot acest timp te sufoci, puţin câte puţin, plămânii tăi se încarcă de fum. Uită‑te la tine, cum te aştepţi ca ororile să vină de altundeva, de la altcineva, din afară, în vreme ce tu de fapt mori, rămânând încet‑încet fără aer, dinăuntru.

Îţi cumperi un pistol – ca să te aperi, spui tu – şi mori în aceeaşi seară în urma unui atac de cord.

Îţi pui încuietori la uşi. Îţi pui gratii la ferestre. Îţi pui gard în jurul casei. Te sună doctorul şi‑ţi zice: Ai cancer.

Înoţi cu disperare spre suprafaţă ca să scapi de un rechin ameninţător, faci un accident de decompresie şi te îneci.

Te hotărăşti, într‑o dimineaţă însorită de Anul Nou, să‑ţi reintri în formă. Ăsta‑i anul, insişti. S‑o iei de la capăt. Să‑ncepi de la zero. Tot tu, dar mai puternic, mai rezistent. A doua zi de dimineaţă, la sală, chiar când începi a treia serie de împins din culcat, faci o crampă musculară, haltera‑ţi cade pe gât şi‑ţi striveşte beregata. Nu poţi să strigi. Faţa ţi se învineţeşte. Braţele‑ţi cad, moi, pe lângă tine. Pe un poster de pe peretele din faţa ta sunt ultimele cuvinte pe care le vezi înainte să închizi ochii şi să fii învăluit pe veci de beznă:

Simte căldura.

Ce chestie.

2

Solomon Kugel stătea întins pe pat şi se gândea cum ar fi să moară asfixiat într‑un incendiu, pentru că era un optimist. Asta după spusele îndrumătorului şi sfătuitorului său de nădejde, profesorul Jove. Kugel îşi dorea cu atâta disperare ca lucrurile să iasă bine, susţinea profesorul, încât nu putea să nu se teamă de ce e mai rău. Speranţa, spunea profesorul Jove, e cea mai mare slăbiciune a lui Solomon Kugel.

Kugel încerca să se schimbe. Nu avea să fie uşor. Spera să poată.

Se uita fix la tavan şi asculta.

Auzi ceva.

Era sigur de asta.

Sus.

În pod.

Ce‑i asta? se întrebă.

Un hârşâit?

Un păcănit?

Un cioc‑cioc‑ciocănit.

Celălalt motiv pentru care Solomon Kugel stătea întins în pat şi se gândea cum ar fi să moară asfixiat într‑un incendiu era că în ultimul timp fuseseră incendiate câteva case, exact precum cea pe care o cumpăraseră de curând el şi soţia lui. Incendierile începuseră la puţin timp după ce familia Kugel se mutase în noua casă; trei case fuseseră incendiate în cele şase săptămâni scurse de atunci. Şeful poliţiei din Stockton îşi luase angajamentul să‑l prindă pe vinovat. Kugel nădăjduia să se întâmple asta, dar nu mai dormise de când prima casă fusese arsă din temelii.

Uite, din nou.

Zgomotul ăla.

Poate erau şoareci.

Probabil că erau şoareci.

Sunt o sută de ferme pe aici, tâmpitule. De ce i‑ar căşuna tocmai pe tine? E ţinutul fermelor.

Te sperii singur.

Te chinuieşti singur.

E narcisism.

E megalomanie.

E optimism.

Sunt şoareci.

Totuşi, nu păreau să fie sunete făcute de şoareci.

Kugel se gândea des la moarte, şi chiar mai des de‑atât la cum avea să moară. Dar, se întreba el, şi asta se întâmpla tot pentru că era un optimist? Exact, se pronunţase profesorul Jove. Din câte remarcase el, Kugel iubea viaţa, aşa că avea aşteptări mult prea mari de la ea; pentru că ţinea cu dinţii de viaţă, era îngrozit de ideea că, la un moment dat, cineva i‑ar putea pricinui moartea prematură, prin violenţă sau printr‑un accident. În apărarea sa, Kugel precizase că nu crede că există cineva anume care să încerce să‑l omoare, ci doar că este foarte posibil ca o persoană, necunoscută lui şi din motive încă nedezvăluite, să încerce asta; există o linie de demarcaţie, susţinuse el, oricât de insesizabilă, între paranoia şi pragmatism.

Cât despre mama lui Kugel, ea îşi făcea mai puţine griji în legătură cu moartea decât în legătură cu viaţa. Din păcate, viaţa ei fusese mult prea uşoară, prea lină; peste medie în materie de confort şi siguranţă, sub medie în materie de suferinţă şi durere; mai uşoară decât ar fi avut oricine dreptul să se aştepte şi mult mai lungă decât ar fi putut oricine să pretindă. Deşi vie şi fericită, ea plângea.

Kugel se gândea la tot ce avea să se întâmple, concret, pas cu pas. Se gândea la durere, la frică. Mai presus de toate, se gândea la ce ar spune în cea de pe urmă clipă; la ultima verba; la ultimele sale cuvinte. Ar trebui să fie înţelepte, hotărî el, dar nu deprimante sau banale; numai să însemne cu adevărat ceva, să aibă o anume greutate. Să lămurească, să inspire. Nu voia să fie luat prin surprindere, să‑şi caute cuvintele, să se bâlbâie, să nu ştie ce să spună nici în ultima clipă.

Nu, stai, fâss.

Nu prea m‑am fleoşc.

Numai de‑aş putea bum.

Noi, oamenii, alcătuim cu toţii o poveste, în comun şi individual, iar Kugel nu voia ca povestea lui individuală să se încheie cu puncte de suspensie. Cu punct, e perfect, cu puţin noroc. Cu semnul exclamării, acceptabil. Cu semnul întrebării, probabil; cam astea sunt semnele de punctuaţie cu care ar trebui să se încheie, la urma urmei, toate poveştile, comune sau individuale.

În orice caz, nu cu puncte de suspensie.

Oricum, numai cu puncte de suspensie nu.

Să nu închei aşa, a zis Pancho Villa1, rămas fără cuvinte după ce a fost împuşcat cu nouă gloanţe în piept şi în cap. Spune‑le, a zis el înainte să moară, c‑am zis ceva.

Kugel avea tot timpul la el un carneţel şi un pix tocmai pentru aceste gânduri; din când în când, dacă‑i veneau în minte vreun gând de final sau nişte ultime cuvinte nimerite, şi le nota repede. De‑a lungul anilor umpluse multe asemenea carneţele, dar nu găsise încă ideea perfectă. Diferenţa dintre cuvântul potrivit şi cuvântul nepotrivit, spunea Mark Twain, este ca diferenţa dintre un fulger şi un licurici.

Ultimele cuvinte ale lui Twain, către fiica lui, au fost: Dacă ne întâlnim...

Apoi a murit.

Deci şi sincronizarea e importantă.

Kugel spera ca, atunci când avea să vină vremea, orice ar spune el să fie re‑spus, să fie auzit şi repovestit, de toate generaţiile care ar mai trăi până la Marele Sfârşit. Spera să fie ceva ce dragul său fiu, Jonah, ar putea să‑şi amintească; ceva la care băiatul ar putea să revină, în vremuri de restrişte, la mult timp după moartea tatălui său, şi să găsească, în acele cuvinte alese cu grijă, o rază de lumină, o povaţă, un gând înţelept (asta presupunând, desigur, că nu ar muri Jonah înaintea lui, sau că nu ar muri împreună, tată şi fiu, în vreun accident tragic; dacă aşa ar sta lucrurile, Kugel ştia exact ce i‑ar spune lui Jonah în timp ce, de pildă, avionul s‑ar prăbuşi: ar spune „Îmi pare rău, îmi pare rău, dar măcar s‑a terminat.“ Sau ceva de genul „Păi, băiete, ce‑a fost greu a trecut. S‑a terminat cu viaţa. După asta, puştiule, totu‑i numai lapte şi miere...“).

În definitiv, asta spera Kugel: ca ultimele lui cuvinte să facă toate astea să capete sens, toate astea... viaţa asta, efortul ăsta, truda şi timpul şi chinul. Existenţa asta nedorită, nemiloasă. Să nu fie totul doar o scenă, să nu fim numai nişte bieţi actori. Kugel nu putea să creadă în Dumnezeu, dar nici nu putea să nu creadă în el; ar trebui să existe un Dumnezeu, chiar dacă în realitate probabil că nu exista.

Potrivit lui Luca, autorul Evangheliei care‑i poartă numele, Isus, înainte să moară pe cruce, a spus aşa: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu1.

Ei.

Un pic cam ostentativ. Un pic cam arogant. Un pic cam îngâmfat. Unde altundeva era să‑ţi ajungă duhul dacă nu la Dumnezeu? Clipa dinainte de a‑ţi întâlni Creatorul probabil că nu‑i cel mai nimerit moment să te porţi de parcă tu I‑ai face Lui vreo mare favoare încredinţându‑I duhul tău.

Kugel mergea pe patruzeci de ani şi, deşi nu era foarte hotărât care anume să fie ultimele lui cuvinte, ştia foarte sigur care nu şi‑ar fi dorit să fie: nu voia să fie nişte implorări. În ruptul capului nu voia să implore. Fără nici un te rog. Sau nu. Sau stai. Sau nu, te rog; sau nu, stai; sau stai, te rog. Sau nu, nu, nu. Sau te rog, te rog, te rog. Sau stai, stai, stai.

Te rog, nu‑mi face rău, l‑a implorat amanta lui Ludovic al XV‑lea pe călău în timp ce o ducea spre ghilotină.

Iar el i‑a făcut rău.

Haideţi să ne calmăm, fraţilor, le‑a spus Malcolm X asasinilor lui.

Iar ei l‑au împuşcat de şaisprezece ori.

Poate că se calmaseră, se gândi Kugel. Poate că intenţionaseră să‑l împuşte de douăzeci de ori. În asemenea situaţii, e de datoria victimei să fie la obiect.

Groaza lui de a implora nu se datora nici orgoliului, nici vreunui exces de curaj; pur şi simplu spera să nu se afle în vreo situaţie în care i‑ar putea fi de folos să implore. Nu poţi implora bătrâneţea. Nu poţi implora cancerul. Putea trăi împăcat cu modurile astea de a muri. Nu poţi implora o maşină să nu te calce, un pian să nu‑ţi cadă în cap. Nu‑i poţi implora decât pe oameni. Dacă eşti într‑o situaţie în care ţi‑ar putea fi de un oarecare ajutor să implori, înseamnă că viaţa ta se află în mâinile altui om, şi asta e o poziţie dureros de periculoasă pentru viaţa ta. Kugel era hotărât să nu moară de mâna altcuiva, măcar ca s‑o contrazică pe maică‑sa, care spunea, sus şi tare, că ultimele ei cuvinte, şi ultimele cuvinte ale fiului ei, şi ultimele cuvinte ale fiului fiului ei, oricare ar fi ele, or să fie rostite într‑o cameră de gazare.

Sau într‑un crematoriu.

Sau pe fundul unei gropi comune.

Sau în vârful grămezii de cadavre dintr‑o groapă comună.

Uite că se auzea din nou. Păcănitul ăla.

Poziţia dintr‑o groapă comună, din câte presupunea Kugel, conta numai dacă erai încă în viaţă; dacă te împuşcau cumva în picior sau în braţ şi nu aveai răni mortale. Într‑un asemenea caz era mult, mult mai bine să fii pe fundul gropii comune, unde greutatea mormanului de cadavre de deasupra te‑ar zdrobi şi ţi‑ar curma suferinţa mai repede, decât să ai parte de o moarte lentă şi chinuitoare în vârful grămezii de cadavre, poate chiar să te mai şi îngroape de viu.

Pac. Pac‑pac‑pac.

Da, auzea clar.

În pod.

Asta dacă nu mai trăgeau o rafală în grămada de cadavre. Atunci, desigur, ar fi fost mai bine să fii în vârful grămezii.

Iată ce a spus tatăl lui Samuel Becket chiar înainte să moară: Ce dimineaţă.

Un pic de ironie, se gândi Kugel. Un zâmbet. Râsul ăla în care râzi tu, râzi, dar nu e râsul tău.

Un rânjet de cadavru.

Ar putea să folosească asta.

Ce zi.

O să vă plouă, fraierilor.

Kugel se întreba care fuseseră ultimele cuvinte ale tatălui său, sau dacă spusese ceva în ultima clipă, sau dacă a murit sau mai trăieşte.

S‑au comis greşeli?

Kugel avea o teorie. Era convins că oricare ar fi ultimele cuvinte pe care cineva ar alege să le rostească în cele din urmă clipe, toată lumea are acelaşi ultim gând, şi anume: constatarea perplexă, consternată, a cauzei dezamăgitoare a propriei morţi.

Un rechin?

Un tren? Pe bune? Am fost lovit de un tren?

Malarie? Cum, pizda mă‑sii! Malarie?

Indiferent ce s‑ar spune, ăsta şi numai ăsta e ultimul gând al unui om, ultima cugetare pură care trece prin mintea unei fiinţe umane, prin mintea fiecărei fiinţe umane, înainte ca acea minte să înceteze să mai funcţioneze pe veci. Nu Shema yisroel adonai elohainu adonai echad. Nu Iartă‑mă, Tată, căci am păcătuit. Doar cauza ridicolă, hilară, a propriului deces inexplicabil.

Cancer?

Tuberculoză?

Ultimele cuvinte ale lui Benito Mussolini, în timp ce‑şi înfrunta călăul, au fost următoarele:

Împuşcă‑mă în piept!

Cu toate astea, ultimul lui gând, Kugel era sigur de asta, a fost:

Împuşcat în piept?

A‑nceput din nou – zgomotul ăla.

Un fel de tropăit. Ceva alunecând.

Kugel se ridică în capul oaselor.

Era ceva.

Acolo sus era ceva.

La urma urmei, nici o moarte nu pune vreo viaţă în valoare. Finalurile noastre sunt întotdeauna o dezamăgire, o insultă, o surpriză, mai stupide decât ne‑am fi gândit şi mai prejos decât am fi sperat.

Răstignire? s‑a gândit Isus. Fugi de‑aici.

Cucută? s‑a gândit Socrate.

Înfăşurat într‑un sul al Torei şi ars de viu? s‑a gândit Rabinul Akiva. Mănânci rahat.

Iar zgomotul ăla.

Ce zgomot ar face un incendiator, până la urmă?

Kugel ascultă.

Lângă el, o auzea pe Brianna a lui, pe Bree a lui, eroina lui, iubirea lui, cufundată în minunatul ei somn indus de Prozac. Îl auzea pe Jonah, în camera de vizavi, cum se răsucea şi făcea arcurile patului să scârţâie, cufundat la rândul lui în somn. Indus de Tylenol.

E greu să dormi într‑un loc ca ăsta.

Pe pământ, adică.

Desigur că nu trăgeau întotdeauna încă o rafală în gropile comune. Asta e viaţa: o grămadă imensă de cadavre din care nu poţi scăpa – şi fără a doua rafală.

Kugel se strecură încetişor din pat şi se aşeză în genunchi lângă gura de aerisire de lângă noptieră. Simţea podeaua tare sub genunchi, dar îşi puse palmele de o parte şi de alta a gurii de aerisire, se aplecă şi îşi lipi urechea de grilajul rece din metal.

Îl auzea pe chiriaş umblând prin dormitorul de dedesubt (se instalase cu două săptămâni înainte şi Kugel încă nu reuşea să‑i reţină numele; îl chema Isaac, sau Ishmael, sau Esau – un nume biblic); auzea zgomotul aplauzelor şi râsete de la televizor, pe care chiriaşul îl lăsa deschis toată noaptea. Mai jos o auzea pe maică‑sa, din dormitorul de lângă cel al chiriaşului; gemea de groază şi de durere. Putea fi sigur că maică‑sa era în viaţă atâta timp cât părea că trage să moară; dacă părea să doarmă liniştit, atunci probabil că era moartă.

Şi cu siguranţă auzea un păcănit.

Sus.

În pod.

Un ticăit?

Un păcănit.

Ca şi cum vreun şoarece se răhăţea uşurel pe podeaua din pod.

Ca nişte picioruşe de şoarece.

Aproape ca o maşină de scris.

Marsupial Proust, glumi el. Jules Vierme. Franz Kaka.

Probabil că erau doar şoareci.

Încetişor, ca să n‑o trezească pe Bree, Kugel se ridică în picioare, îşi trase halatul pe el, luă lanterna metalică de lângă pat, merse în vârful degetelor cât putu de atent pe podeaua veche de lemn care scârţâia şi ieşi în răcoarea de pe holul întunecos.

Oare un incendiator ar da foc în pod?

Ei nu dau foc pe dinafară? În jurul fundaţiei?

Nu‑i un incendiator.

Eşti caraghios.

Apucă frânghia de la trapa podului şi trase încet, sperând să nu găsească un incendiator, sperând să găsească un şoarece, sperând, cel puţin, să găsească nişte excremente de şoarece; dacă ar găsi nişte excremente de şoarece ar şti că un şoarece făcuse zgomotul şi poate că ar reuşi să doarmă un pic în cele din urmă.

Aşa‑i viaţa, se gândea el în timp ce lăsa în jos scara de lemn de la pod: ajungi, într‑o zi, la un moment în care‑ţi doreşti să găseşti rahat; în care cel mai fericit deznodământ dintre toate deznodămintele posibile ar fi să descoperi, lăudat fie Isus, un morman de căcat.

Kugel urcă pe cât putu de încet treptele care scârţâiau.

Poate era un şoarece.

Ajunse la capul scărilor. În pod era foarte cald, mai cald decât în toată casa. Păcănitul încetă brusc.

Alo? şopti Kugel.

Probabil era doar un şoarece.

Alo?

Şi, neprimind nici un răspuns, se aventură în bezna umedă şi sinistră de deasupra.