Mircea Pricăjan

Fă-mă mare

 

„Hush little baby, don't say a word
And never mind that noise you heard
It’s just the beasts under your bed
In your closet, in your head.”

 

— Ia-mă de mână, se aude şoapta.

*

Pajiştea se întindea până la orizont. Iarba verde-cărnoasă se legăna în adierea vântului călduţ. Judecând după poziţia soarelui, trebuia să fie trecut de amiază. Umbra băiatului se alungea, era deja mai mare decât el.

Înainte de-a se întoarce, închise ochii şi îşi umplu plămânii cu boarea primăverii. Înălţă puţin nasul, fremătând de plăcere. Parcă auzea ciripit de păsări.

Ţinând ochii închişi, se răsuci pe călcâie.

Pădurea era acolo. Acoperea orizontul ca o dungă mare şi groasă, mânjită apăsat pe hârtie. De la distanţa aceea nu distingea niciun copac. Ştia însă că aceştia erau masivi, cu trunchiuri aspre, noduroase, ridicându-se mult, mult, până ce păreau să se ascută ca un creion. Şi erau deşi, atât de deşi, că uneori, ca să înaintezi, trebuia să te întorci din lateral. Ba chiar să-ţi tragi şi burta. Nici nu făceai zece paşi în pădure, că deja se întuneca. Ştia că acolo trebuia să meargă.

Aşa era mereu. De pe pajiştea luminată, din adierea catifelată a brizei, pătrundea în întunecimea codrului, acolo unde pielea ţi se încreţea până în cele mai intime părţi ale corpului. Pe acolo trecea drumul său.

Mai inspiră o dată aerul înmiresmat, având însă grijă ca acum să nu închidă ochii, şi porni hotărât spre pădure.

Cât ar fi clipit – deşi el nu clipea niciodată apăsat, ci doar în grabă, cât să-şi umezească ochii – se văzu la intrarea în codru. Reîntâlnirea cu acei arbori bătrâni tot atât cât pământul din care creşteau nu îl înfricoşă. Era conştient de-acum că, în ciuda urâţeniei lor ameninţătoare, dacă avea grijă şi nu făcea mult zgomot, putea ajunge de partea cealaltă teafăr şi nevătămat.

Arătările cu sute de dinţi, păsările cu aripi de flăcări reci, toate târâtoarele cleioase care mişunau printre rădăcinile copacilor nu-ţi făceau nimic atâta vreme cât nu le stârneai cu gânduri rele. La fel, nici căpcăunul urât mirositor, cu corn răsucit într-o parte a capului şi gura care i se întindea până aproape de ceafă, nici el nu te deranja dacă nu-i călcai teritoriul.

Iar el, băiatul, le ştia deja pe toate acestea, le învăţase în multele drumuri care îl purtaseră pe acolo, le învăţase înainte de asta din ceea ce auzise de la alţii, aşa încât nici de data aceasta nu simţea că s-ar fi aflat înaintea unei încercări capitale.

Îşi dădu seama însă că acum altfel aveau să decurgă lucrurile, că încrederea sa putea trece acum mai mult drept trufie neghioabă, atunci când, abia intrat în desiş, se simţi urmărit îndeaproape. O arătare nemaiîntâlnită pusese ochii pe el. Iar ochii ei erau din cei a căror privire ucide.

Deodată, băiatul fu scuturat de fiori şi o transpiraţie rece îi acoperi întreg corpul.

*

Părinţii insistă să fie în pat cel târziu la ora zece. Fie vară, fie iarnă. Vara este cel mai greu, atunci zilele sunt lungi şi de multe ori somnul nu-i vine cu orele. Trebuie să stea întins în pat, uitându-se prin cameră, şi, inevitabil, mintea îi zburdă. Imaginaţie a avut dintotdeauna, a avut mai multă ca majoritatea prietenilor săi. Iar asta uneori i se pare mai degrabă un blestem decât o binecuvântare, aşa cum insistă tatăl lui să o numească.

De pildă, acum. E trecut de zece, cu mai bine de-o jumătate de oră e trecut, şi chiar dacă zilele încep deja să se lungească pe măsură ce primăvara se apropie, în camera lui e întuneric aproape deplin. Aproape. Măcar de-ar fi beznă completă, din-aceea care te învăluie ca apa atunci când te scufunzi în bazin. Atunci ar putea măcar să pună totul pe seama imaginaţiei. Aşa, când lumina continuă să traseze conturul nesigur al obiectelor din odaia sa, imaginaţia vine doar ca o completare, e doar linia care uneşte nişte puncte existente.

Caloriferul duduie lângă pat. El ştie că tata tocmai a fost în încăperea centralei şi a alimentat din belşug dihania cu lemn bun de stejar, aşa încât să poată încălzi toată casa până spre orele târzii ale dimineţii, indiferent cât de tare ar scădea temperatura afară. În camera lui e căldură mare, dar el tot şi-a tras plapuma peste cap. Stă pe o parte, strângând un colţ al ei sub bărbie, şi din când în când scoate repede gura afară şi respiră. O dată, de două ori, cel mult de trei. Apoi se retrage în sauna de sub plapuma grea, prea speriat să arunce măcar o privire în cameră.

Ştie bine ce-l aşteaptă acolo. Ştie că dacă se uită la conturul hainelor aruncate pe spătarul scaunului de la birou, va vedea silueta unei mogâldeţe chele, sfrijite, pregătindu-se să se răsucească spre el, să-i rânjească strâmb, cu buzele strepezite. Aceeaşi mogâldeaţă a mai văzut-o – sau a întrevăzut-o – şi în conturul uşii de la dulap. Uşa aceea care stă mereu întredeschisă pentru că zăludul de George s-a legănat odată pe ea şi i-a stricat balamalele. De atunci e mereu uşor deschisă, iar prin crăpătură el a văzut în câteva rânduri o mişcare. Ceva ca un tremurat, aşa, cum se scutură o pisică atunci când o stropeşti cu apă.

Mogâldeaţa.

Mogâldeaţa nu e Omul Negru. E conştient de asta. Omul Negru, Baubaul şi toate celelalte sperietori nu sunt decât invenţii ale celor mari. Ca ţiganul cu sacul în care vine să-i vâre pe copiii răi. Ca multe alte ameninţări oribile la care doar din inconştienţă se pot gândi cei mari. Or, el, deşi nu a împlinit încă şase ani, ştie că nimic din toate acestea nu e adevărat. De mai bine de doi ani a aflat că nu există nici Moş Crăciun.

Cu mogâldeaţa e o cu totul altă poveste. Pe aceasta nu a născocit-o niciun adult, nu este produsul vreunei dorinţe de a-l face pe el, cel mic, să se teamă. Mogâldeaţa există pentru că el a văzut-o.

La început nu a fost decât o părere. O impresie că ar fi ceva însufleţit în înfăţişarea unor umbre. Dar dacă ai răbdare, dacă aştepţi cu răsuflarea întretăiată şi nu încerci să îţi supui mintea la chinuri inutile, ajungi să o vezi aievea.

Nu e tocmai Moş Ene. Ca orice Moş, nici acesta nu există. Misiunea-i este însă apropiată de a lui. Atunci când ajungi să-l vezi aproape bine, te fură somnul. Îţi simţi pleoapele grele, gândurile se îndepărtează, devin parcă ale altcuiva, pornesc singure spre o destinaţie pe care nu tu o alegi şi, pe nesimţite, te pierzi în somn.

Iar mogâldeaţa rămâne la căpătâiul tău, veghindu-te.

Cu toate că niciodată nu i-a făcut nimic, băiatul se teme de aceasta. Nu e convins că tot ceea ce face ea e să vegheze. Felul în care arată, felul în care se mişcă – sacadat, întrerupt, ca un film căruia îi lipsesc multe cadre: într-o clipă e la doi metri de tine şi în următoarea te trezeşti nas în nas cu ea – toate acestea îl pun în gardă.

Pe deasupra, faptul că niciodată nu-şi aminteşte visele pe care mogâldeaţa i le aduce îl îngrijorează şi mai tare.

Probabil că nu vrea decât să mi le ia, îşi spune băiatul, năduşit sub plapumă. Visele pe care mi le dă sunt ca bomboana pe care ţi-o întinde un străin. Gândul ascuns, de el trebuie să mă feresc. Aşa spune mama.

Când ridică acum colţul plăpumii şi trage o gură de aer, vede conturul scaunului de la birou. Hainele aruncate pe spătar sunt mai puţin şifonate acum. De parcă sub ele s-ar afla un balon în care cineva pompează încet aer. Băiatul respiră încă o dată şi ştie că a treia respiraţia o va trage iarăşi de sub plapumă.

E prea speriat.

Iar data viitoare când va ieşi după aer, ştie că mogâldeaţa se va fi întors în scaun şi se va uita la el cu ochi uscaţi, foşnitori.

*

Întunericul era străpuns din loc în loc de raze mult prea clare de lumină.

Dacă se uita direct spre ele, orbea pentru câteva clipe. O peliculă uleioasă i se punea peste ochi şi, oricât ar fi clipit, nu scăpa de ea. În clipele acelea se simţea cel mai vulnerabil. Atunci i se puteau întâmpla grozăvii fără ca el să prindă măcar de veste.

Animalele păreau a nu avea astâmpăr. Fojgăiau, lipăiau, tropoteau, viermuiau, fornăiau. Şopteau. Sunete ameninţătoare, acum. Mai ameninţătoare ca altă dată. Obişnuinţa nu alunga decât teama de suprafaţă, iar atunci când te rupeai de ea şi numai câteva clipe, adevărata teamă, aceea profundă, cu rădăcinile bine înfipte în tine, începea să vibreze.

Iar acum băiatul auzea un sunet nou.

Imposibil de identificat.

Se auzea din stânga, se auzea din dreapta. Se auzea din faţă şi, cel mai cutremurător, se auzea din spate. Rând pe rând. Îşi schimba direcţia cu o iuţeală incredibilă.

O nălucă, cel mai probabil, îşi spuse el. Nimic mai periculos decât o nălucă. Locul acela era plin de ele. Ce altceva să fie?

Fă, Doamne, să nu fie altceva!

Auzea un fel de foşnet. Frunze suflate de vânt, parcă. Frunzele dintr-un parc întunecat, frunzele care acoperă cadavrul unui vagabond. Auzise el de unul care fusese găsit pe jumătate descompus lângă terenul de joacă din parc. Chiar noaptea îl găsiseră, pe întuneric. Un alt vagabond dăduse peste el. Un copil. Un băiat nu mai mare ca el. Alertase doi gardieni publici aflaţi în zonă şi le spusese că foşnetul frunzelor îl atrăsese într-acolo. Numai că, le-a spus el reporterilor de televiziune a doua zi, era sigur că în noaptea aceea în parc nu adia deloc vântul.

Şi totuşi frunzele foşniseră, descoperind cadavrul.

Acelaşi foşnet îl auzea băiatul acum. Îl învăluia. Se apropia de el. Din faţă. Din dreapta. Dar, mai ales, din spate.

Şi imaginaţia lui prinse avânt.

Frunzele foşnitoare erau cele care se lipiseră de cadavru. Şi foşneau pentru că vagabondul pe jumătate descompus se mişca. Umbla. Îşi târa un picior şi îşi ducea măruntaiele încolăcite pe braţ, ca să nu le piardă. Voia să ajungă la el, să-l ia pe genunchi şi să-i spună poveşti. O poveste, mai mult ca altele. Povestea morţii sale. A zilelor petrecute sub mormanul de frunze, putrezind încet, clipă de clipă, şi ascultând glasurile zglobii ale copiilor care se jucau în apropiere. Nedescoperit, îndurerat, nerăzbunat şi mort. Adunând în sine ura nedreptăţii. Visând la clipa răzbunării.

Spre clipa aceea se îndrepta acum, gândi băiatul. Îl găsise pe el în pădurea întunecată, singur, speriat, pradă uşoară. Putea începe cu el, de ce nu?

Se scutură, înfiorat, refuzând această închipuire. Ca să se convingă trebuia doar să se întoarcă pe călcâie, să privească drept spre sursa acelui sunet. Era atât de simplu.

Cu răsuflarea tăiată, simţindu-se slăbit, în pragul leşinului, speriat mai tare decât fusese oricând în scurta-i viaţă, băiatul îşi luă inima în dinţi şi se roti. Făcând asta avu impresia că, de fapt, lumea însăşi se învârtea, iar el era singurul punct fix. Pivotul, axul unui caleidoscop hidos. Prin faţa ochilor lui, cu o lentoare chinuitoare, trecură trunchiuri groase de arbori seculari, mlădiţe noi, pornind de la rădăcina lor, desişul de tufişuri scăldate în penumbră, liane încâlcite pe care insecte bizare le foloseau ca şosea, razele răzleţe şi orbitoare de lumină, puţine acum, prea puţine – şi o mişcare vagă, dar tot mai precisă pe măsură ce câmpul lui vizual se mişca la stânga. În nemişcarea din jur, ciudată în sine, căci pădurea prin care trecuse de atâtea ori înainte forfotea de viaţă, băiatul remarcă o umbră cu contur neclar. O umbră aflată în continuă schimbare, o siluetă când mare, când mică, însă mereu ameninţătoare.

— Cine e acolo? se încumetă el.

Nu-i răspunse nimeni. Poate că glasul lui pierit nici nu se făcuse auzit până la vietatea care îl pândea din desiş.

Avea două variante. Fie îşi convingea picioarele înţepenite să o rupă la fugă, în speranţa că grozăvia dintre copaci nu l-ar urmări, fie rămânea pe loc şi o înfrunta. Deşi îi surâdea mai mult ideea fugii, convingerea sa fermă era că numai înfruntând bestia putea spera să ajungă la capătul nopţii afară din pădure.

Aşa că, simţindu-şi toate mădularele ca de gumă, făcu un prim pas în direcţia foşnetului. Apoi mai făcu unul. Şi încă unul.

Şi tocmai când începea să-şi recapete curajul, convins că nimic rău nu i se putea întâmpla (doar mai trecuse prin pădure de multe ori!), foşnetul crescu în intensitate şi băiatul avu impresia că în spatele lui erau de fapt cuvinte. O poruncă.

*

— Ia-mă de mână, spuse arătarea.

*

Are impresia că stă sub plapumă de o eternitate. Transpiraţia îi curge râuri pe faţă. Ajunge pe vârful bărbiei, unde formează picături care cad pe aşternut ca nişte obuze. Le aude detonându-se şi strânge tare din ochi. Are mare nevoie de aer, aproape că n-a mai rămas deloc oxigen acolo. Amână însă ieşirea. Ştie că în cameră întunericul e aproape complet acum. Şi asta înseamnă că mogâldeaţa stă deja cocoţată pe scaunul lui de la birou, cel rotativ. Picioarele nu-i ajung jos. Şi le bălăngăneşte ca un copilaş neastâmpărat, făcând scaunul să se mişte puţin. Şi să scârţâie în acelaşi timp. În pauza dintre acele slabe scârţâituri, băiatul aude foşnetul pleoapelor lui. Foiţe pergamentoase frecându-se de globii oculari uscaţi ca iasca.

Hâârşt!

Strânge din măsele şi, pentru o clipă, nu mai aude nimic. Aşa e mai bine. Dacă ar putea face asta până dimineaţă, la ivirea zorilor...

Simte cum ceva îi urcă pe piciorul drept, pe sub cracul pantalonului de pijama. E o atingere fermă, rece, dezgustătoare. Îl gâdilă şi îl oripilează în acelaşi timp. N-a mai simţit niciodată aşa ceva, şi totuşi e convins că ştie ce este. Cea mai mare spaimă a lui este cea de şerpi. Reptilele acelea vânoase, unduitoare, cu sânge rece, cu limbă subţire ca un fir de liţă, bifurcată şi mişcându-se rapid, fluturând prin aer (ca să-şi simtă prada, aflase el de la televizor), târâtoarele alea îl îngrozesc cumplit. Nu a întâlnit mulţi şerpi până acum. De fapt, o singură dată, pe când cutreiera pădurea cu bunicul lui, au dat peste o reptilă, de altfel, destul de mititică. Era ceva mai mare ca o râmă din cele care colcăie pe sub pietrele mari, pe malul râurilor – şi care, dacă se gândeşte mai bine, îl bagă în sperieţi mult mai tare, căci sunt mult mai prezente, mai aproape de lumea lui – avea o piele solzoasă de culoare brun-roşiatică şi s-a grăbit să fugă din calea lor de îndată ce le-a simţit prezenţa. Stătea încovrigat la rădăcina unui copac, în bătaia unei singure raze de lumină, pesemne încălzindu-şi carnea rece.

Altă dată, tot în pădure, tot însoţit de bunicul (mare pasionat de plimbări matinale prin codri), a mai văzut o piele de şarpe. Aceasta era într-adevăr lungă, lungă şi lată, şi închisă la culoare, aproape neagră. Reptila care o lepădase era, cu siguranţă, deja departe; pielea se uscase bine, îşi pierduse orice luciu. Bunicul i-a dat baltagul său ca să o poată înghionti, să o întoarcă pe partea cealaltă, căci îi cunoştea bine curiozitatea. A întors-o, s-a apropiat de ea, lăsându-se pe vine, şi a auzit-o cum foşneşte pe frunzele uscate. Era rigidă, ca o haină puternic apretată, şi mai că îi venea să pună mâna pe ea. Ce avea să-i facă? De muşcat sigur nu-l putea muşca; era doar o carcasă, un înveliş părăsit de proprietar. Asemenea cochiliei goale a unui melc. Totuşi, gândul că în interiorul ei s-ar putea afla puii şarpelui-mamă l-a făcut să se abţină. Nu îşi dorea să o prindă de la mijloc în pumnul lui mic şi, întorcându-se victorios spre bunicul, să simtă pe antebraţ zeci de şerpişori mişunând în jos, grăbindu-se să-i intre pe sub mâneca scurtă, să ajungă la piept, la pântece, să i se adune colac în jurul brâului.

Iar acum simte pe picior înaintarea unduitoare a unui şarpe mare, mare de tot. Aproape cât piciorul lui de gros.

Prins la mijloc între mogâldeaţa scofâlcită de pe scaunul rotativ şi oroarea care urcă spre faţa lui pe sub plapuma zăpuşitoare, băiatul îşi aude inima în urechi ca un bubuit de tun. În aerul sufocant de sub aşternuturi, parcă s-a fi declanşat un adevărat război.

Hârşşşşşt!

De data aceasta, foşnetul prelung nu mai vine din afară, ci chiar din spaţiul lui de siguranţă. Reptila e deja aproape de brâul lui, în câteva clipe îşi va forţa capul conic pe sub betelia strâmtă a pantalonilor, deschizând calea spre piept şi apoi spre faţă. Spre deschizătura gurii sau spre nările căscate. Ori de-a dreptul spre orbite.

Mai îngrozit ca oricând, din reflex, ca ridicând cu disperare un scut iluzoriu, băiatul începe să se roage.

*

Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,

Totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare,

Eu sunt mic, tu fă-mă mare,

Eu sunt mic, tu…

*

Nu mai rezistă tensiunii. Dintr-o singură mişcare fluidă, dă pătura deoparte, eliberând aerul îmbâcsit de sub ea şi încercând să cuprindă dintr-o privire interiorul difuz al camerei. Imediat, îşi aminteşte de reptilă şi coboară ochii spre picioare.

O clipă nu e în stare să desluşească nimic. Scutură tare din picioare, aşteptându-se măcar să audă un bufnet surd atunci când şarpele ar cădea pe parchet. Nu se aude nimic. În schimb, ochii încep să i se adapteze semiîntunericului şi, treptat, observă că în pat nu se află nicio reptilă scârboasă, că ceea ce a simţit n-a fost, pesemne, decât o închipuire.

Iar apoi, imediat, întorcând capul spre scaunul de la birou, vede – parcă nici măcar foarte surprins – că mogâldeaţa e, în schimb, cât se poate reală. Stă într-adevăr cocoţată pe scaun ca o păpuşă de cârpe şi îşi bălăngăneşte alene picioarele scurte peste margine. Se uită direct la el. Între ridurile adânci de pe acel chip bătrân, ochii uscaţi sunt inexpresivi. Băiatul nu-şi dă seama dacă îl studiază cu mânie sau cu blândeţe. Dacă îi vrea răul sau binele.

Nici nu are timp să se gândească la asta. În clipa următoare, mogâldeaţa nu îşi mai bălăngăneşte picioarele pe scaun, ci stă la un metru de el. Stă în picioare, cu mâinile pe lângă corp, cu capul înclinat pe o parte. Clipeşte o dată foşnitor (hârşt!) şi, cu mişcări întrerupte, dar iuţi, ridică o mână spre băiat.

În capul oaselor, cu transpiraţia încă şiroindu-i pe obraji, băiatul simte o apăsare în coşul pieptului şi o torpoare irezistibilă îl cotropeşte. Nu se împotriveşte şi se lasă înapoi pe pernă.

— Aşa e mai bine, spune vocea caldă a fiinţei scofâlcite. Trebuia să te conving cumva să ieşi de acolo, nu? Altă dată parcă era mai uşor. Cred că într-adevăr începi să creşti, Marc. Te faci băiat mare. Îmi va fi tot mai greu să te vizitez, regret s-o recunosc. Îţi va părea rău şi ţie, nu are rost să negi. Sunt de partea ta, întotdeauna am fost. Atunci când aveai doar câteva luni şi te zbăteai îngrozitor, când plângeai cu sughiţuri şi părinţii nu mai ştiau ce să-ţi facă să adormi, cine crezi că venea să te liniştească, să te vegheze? Când ai mai crescut şi te-au mutat în camera ta şi s-au luptat să te facă să adormi singur, iar tu te-ai împotrivit, crezând că vor să te abandoneze, cine a venit să te convingă că nu e deloc aşa, cine te-a vegheat? Chiar şi acum, când eşti deja băiat mare, cine crezi că îţi e cel mai bun prieten, cel fără de care ai face nopţi albe şi ai fi îmbufnat toată ziua? Va veni o clipă când mă vei da la o parte – văd semnele de-acum, spaima asta teribilă, groaza de-a da ochii cu mine – dar vreau să ştii că eu tot voi veni, chiar dacă voi încerca să nu mă mai las văzut. Nu poţi fără mine, Marc. Sunt la fel de important ca apa pe care o bei, ca aerul pe care îl respiri, ca părinţii pe care îi iubeşti. Eu te ocrotesc, eu îţi aduc odihna...

Vorbele se aud stins în camera înghiţită aproape complet de întuneric. Băiatului îi curg în ureche ca un susur de pârâiaş într-o pădure. Catifelate şi liniştitoare. Îl învăluie într-o căldură plăcută care îl invită la somn. Pleoapele stau să i se închidă. Şi totuşi, ceva nu sună convingător. Poate e prăpastia uriaşă dintre calmul vocii şi înfăţişarea înfiorătoare a mogâldeţei, ochii ei inexpresivi, în spatele cărora ar putea dospi tot soiul de intenţii, mişcările ei smucite, aşa cum a văzut pe furiş într-un film la care tata se uita noaptea târziu, întreaga atitudine a acelei fiinţe străine care susţine că este cel mai bun prieten al lui. Sau poate că într-adevăr creşte, se face băiat mare, adună zilnic informaţii noi, vede lucruri, are amintiri, şi toate astea îl îndepărtează pe nesimţite de adevăratul lui prieten. Cum să îşi dea seama care e realitatea?

— Până la urmă, continuă mogâldeaţa, poate că e normal să se întâmple aşa. Trist, dar adevărat. Nu eşti tu primul căruia i se întâmplă şi nici pentru mine nu este chiar o noutate. Speram însă la o excepţie. Îmi pusesem speranţa în tine. Credeam că eşti diferit. În definitiv, te-ai lepădat rând pe rând de toate închipuirile copilăriei, fără regrete, fără cea mai mică tresărire, dar pe mine m-ai păstrat aproape. În mine ai continuat să crezi. Dovadă că sunt aici, la căpătâiul tău. Şi aici voi fi, aici voi rămâne atâta timp cât mă vei dori.

Dar nu te vreau, gândeşte băiatul. Nu te-am vrut niciodată, nu te-am chemat. Ai venit singur, tiptil, ca un hoţ. Ai intrat cu forţa. Împotriva voinţei mele! Eşti un mincinos. Minţi mereu, asta e misiunea ta, orice ai spune. Nu mai sunt aşa credul, nu mai cad în capcană aşa uşor. Ai spus bine: cresc. Mă fac mare. Sunt mare. Şi tare. Mă pot împotrivi.

Pe dată, figura mogâldeţei se întunecă. Ochii aceia stinşi capătă viaţă, se umezesc, iar pupilele se alungesc, devenind galbene, urduroase. Sprâncenele, până acum două linii subţiri, parcă desenate în creion, se arcuiesc, încruntate. Ridurile de pe chip se adâncesc şi în străfundul lor mişună parcă mii de fiinţe reptiliene. Gura cu buze stafidite tremură, dezvelind când şi când un şirag de dinţi inegali, înnegriţi, ascuţiţi parcă cu pila. (E ca lupul din poveste, îi trece băietului prin gând.) Corpul întreg i se încordează, articulaţiile intră parcă în vibraţie, pregătind o mişcare fulgerătoare şi, fără îndoială, nimicitoare.

I-a citit gândurile şi ceva, poate un neaşteptat dram de fermitate, l-a făcut să înţeleagă definitiv că sfârşitul este aproape. A greşit spunându-i că de voinţa lui depinde totul.

— Aşa, deci, mârâie mogâldeaţa pe un ton inuman. Aşa...

E o voce de care băiatul nu s-ar putea ascunde nicăieri. Răsună în mintea lui, e parte din el. L-ar însoţi pretutindeni.

— De ăsta-mi eşti? Marc, Marc, Marc! Te-am subestimat. Poate că ai totuşi vână-n tine. Dar şi tu m-ai subestimat pe mine. Amarnic!

Atunci, fulgerător, mogâldeaţa ridică braţul drept cu palma întoarsă în sus.

— Ia-mă de mână! îi comandă.

*

— Ia-mă de mână! auzi băiatul îndărătul foşnetului. Ia-mă de mână, acum!

Arătarea se desprinse din bezna pădurii şi băiatul observă că avea într-adevăr mâna întinsă spre el. Doar că nu era deloc o mână. Era în schimb o labă ca de lup, mare, cu perniţe rozalii, blană sură între ele, gheare lungi şi ascuţite. O ţinea cu aşa-zisa palmă în sus.

— Nu! spuse băiatul. Acum, glasul lui parcă avea mai multă forţă decât atunci când întrebase cine îl pândea. Era în el şi un dram de aroganţă.

Bestia făcu un pas în faţă. Una dintre razele puternice care străpungeau coroanele întrepătrunse ale copacilor căzu drept peste faţa ei. Băiatul tresări. S-ar fi aşteptat poate să vadă figura mogâldeţei: brăzdată de riduri, ca scoarţa unuia dintre copaci bătrâni din jur. Ceea ce dezvăluia însă raza de lumină era un cap de şarpe. Alungit, solzos, alb pe maxilarul inferior şi aproape negru de la nas în sus, spre creştet, cu dungi verticale negre, ca de fard, la intervale regulate, ochi rotunzi, fără pleoape, doar cu o peliculă translucidă care cobora şi urca grăbit, aproape imperceptibil. Din când în când, de sub botul ascuţit ieşea o limbă lungă, roşie, bifurcată ca un fulger. Rămânea suspendată în aer, agitându-se aidoma unei păsări care pluteşte împotriva vântului, sărind iute după insecte. Îl adulmeca, aduna din aer particulele mirosului pe care îl emana corpul său. Dacă nu îl lua imediat de mână, acel cap urma să se crape în două şi colţi uriaşi, plini de venin, aveau să se desprindă de cerul gurii, îndreptându-se gata de atac, ameninţători.

— Am să te scot eu din pădure, sâsâi lupul cu cap de şarpe, schimbând brusc tonul. Te duc eu afară, ai încredere.

— Minţi!

Băiatul nu mai aşteptă. Rosti acest cuvânt pripit şi se răsuci pe călcâie. O rupse la fugă aproape fără să-şi dea seama ce făcea. Trebuia să profite de puţinul avantaj pe care îl avea.

Se întunecase de-a binele. Abia mai distingea trunchiurile copacilor. Doar un al şaselea simţ în ajuta să nu se lovească de ele. Făcea slalom cu agilitatea unui border collie, schimbând direcţia brusc, la timp pentru a evita impactul. Paşii îl purtau grăbiţi în direcţia din care venise. Spera să poată ieşi din pădure – şi să scape de bestia care îl urmărea – înainte de-a fi prea târziu.

Auzea în urmă bufnet de labe mari. Asurzitor, îngrijorător de aproape. Bestia însăşi părea să cunoască drumul orbeşte. Deloc încurajator pentru băiat. Cât timp avea să mai poată păstra avantajul? Era convins că arătarea alerga pe patru picioare, ca un lup adevărat, iar asta însemna şi o viteză mai mare. Totuşi, nu se putea lăsa copleşit de teamă. Trebuia să aibă încredere că va reuşi să ajungă la lizieră la timp.

Deasupra acoperişului pădurii începură să bubuie tunete. Asta mai lipsea, o furtună. Şi în scurt timp, într-adevăr, ploaia se abătu asupra lui. Măcar nu erau stropi mari, care să cadă cu viteză şi să lovească precum grindina. Acestea erau picături fine, strecurate de desişul acum protector al crengilor înfrunzite. La intervale inegale, scăpăra fulgerul.

Într-un rând, mânat de-o inconştientă curiozitate, băiatul întoarse capul. Zigzagul unui fulger tocmai brăzdase cerul şi lumina lui stroboscopică se năpusti odată cu picăturile spre podeaua pădurii. Atunci, în acea frântură de moment, băiatul întrezări bestia. Fugea cu adevărat în patru labe, ca un lup. Însă atunci când desişul îl forţa să se aplece, ajungea parcă să şerpuiască. Îşi lipea botul de reptilă de covorul de frunze şi aluneca expert cale de câţiva metri. După aceea se ridica înapoi şi îşi continua galopul.

Toate acestea băiatul le văzu ca o singură mişcare, într-o clipită. Era ca şi când curgerea timpului ar fi fost alta în codrul des. Ca şi când tot ceea ce trăia nu se petrecea aievea, ci era plăsmuirea minţii sale într-un vis.

Gândul acesta îl preocupă puţin, după care dispăru. Era ca şi când nici n-ar fi existat.

Alergă aşa, mânat de instincte şi, mai mult, poate, de o spaimă cruntă, alergă până la epuizare. Ore în şir, parcă. Şi tocmai când îşi spunea că n-ar mai putea îndura mult timp efortul, în faţa lui se făcu lumină şi el simţi, înainte să poată vedea, că spaţiul se deschidea în toate direcţiile. Mai puţin în spate, unde pădurea rămânea la fel de compactă şi de ameninţătoare. De acolo încă auzea tropotul bestiei.

Ridică ochii şi văzu surprins că cerul era complet senin şi împodobit de puzderie de stele. Nici urmă de nori negri de furtună. În dreapta, destul de jos, era şi coaja unei luni gălbui. Lumina acestor aştri, după bezna din ultimele ore, era aproape orbitoare. Băiatul, îndârjit, dorindu-şi mai mult ca orice să scape teafăr din acea aventură nedorită, îşi forţă pleoapele să stea deschise. Cât îi luă inimii lui să măsoare trei bătăi, privirea i se adaptă.

Ceea ce văzu în faţa lui îl umplu de bucurie. Nu, nu ajunsese la marginea pădurii. N-ar fi sperat la asta, cu toată naivitatea lui. În schimb, nimerise într-o poiană largă acoperită cu iarbă mare, foşnitoare, presărată cu o mulţime de flori pastelate şi în mijloc, chiar în mijloc, cu un stejar bătrân, falnic, cu trunchi mai gros ca oricare dintre arborii pădurii, cu ramuri vânjoase, noduroase, urcând spre cer mult, mult. De multe ori stătuse la câţiva paşi de acelaşi stejar şi privise în sus. De acolo aveai impresia că vârful ultimei lui crengi zgârie burta certului. Chiar aşa-i spusese bunicul. Stejarul acela din poiană era ca vrejul de fasole al lui Jack. Cine se căţăra în el şi urca fără oprire, până la urmă ajungea într-o altă lume. Nu neapărat mai bună, dar cu siguranţă mai frumoasă, mai bogată. Aşa-i spusese bunicul. Totuşi, nu oricine poate ajunge până sus. „Tu nici nu trebuie să încerci,” zisese bunicul. „Ai tot ce îţi trebuie aici.” Îi făcuse un leagăn, aşadar. Îl legase de o creangă a stejarului şi, de fiecare dată când veneau în pădure şi nimereau poiana, îl legăna minute în şir. Îl împingea sus, sus de tot. El râdea şi avea impresia că atinge cerul cu vârful picioarelor.

Acolo era scăparea lui.

Cu puteri renăscute, băiatul porni prin iarba mare către copacul din mijlocul poienii. Fiecare pas era o încercare, de parcă ar fi mers printr-o apă vâscoasă, de parcă la rădăcina firelor de iarbă ar fi mustit o mlaştină până atunci inexistentă.

Ajunse totuşi la stejar. Îi studie o clipă trunchiul. Era şi mai masiv, semăna cu un zid. Era brăzdat de riduri adânci. Ridică ochii şi văzu primele crengi. De una dintre el atârna o bucată de frânghie. Leagănul dispăruse; dacă ar fi avut timp să caute prin iarba de la rădăcină, poate că l-ar fi găsit. Bucata aceea de frânghie era însă tot ce îi trebuia. Crescuse de ultima dată când venise acolo cu bunicul (pe-atunci nu avea decât patru ani) şi dacă se ridica pe vârfuri ajungea cu mâna la franjurii frânghiei.

Se ridică pe vârfuri. Atinse franjurii. Încurajat, îşi luă avânt, îndoindu-şi genunchii, şi sări cât putu de tare. Apucă frânghia în pumnul drept şi strânse tare, tare. Se opinti şi mâna stângă se strânse şi ea lângă cea dreaptă. Inima îi bătea zbuciumată. Nu mai avea mult timp la dispoziţie.

Într-o clipă incredibilă îşi dădu seama că nu mai auzea tropotitul bestiei cu trup de lup şi cap de şarpe. Pesemne ajunsese şi ea la marginea poienii. Se oprise în loc, aşteptând să i se obişnuiască ochii cu noua lumină. Adulmeca aerul, scotea limba roşie şi bifurcată şi o agita în toate direcţiile. Ca un fulger. În scurt timp avea să îl vadă atârnând de creanga stejarului şi atunci...

Strânse din dinţi, îşi propti picioarele în trunchiul copacului şi începu să se caţere. Punând mână peste mână, ajunse pe prima ramură. De acolo îi fu mai uşor să ajungă pe următoarea. Şi pe următoarea.

Se opri la vreo cinci metri de sol. Bestia, cine ştie cum, străbătuse deja întinderea de iarbă şi era la rădăcina stejarului. Se întorcea agitată, căutându-l. Limba-i bifurcată gusta aerul. Blana de pe spinare i se zbârlise. În postura ei, tensiunea era aproape palpabilă. Văzând-o se sus, băiatul îşi spuse că arătarea avea ceva familiar. De acolo, din desişul de frunze, trăsăturile bestiei nu mai erau aşa de clare. Băiatul înţelegea însă că aşa, în starea aceea amorfă, ameninţarea pe care o reprezenta era cu atât mai cumplită. Putea fi orice fel de bestie, în orice timp.

Scăparea lui era în sus. Aşteptă o vreme şi, într-un final, răbdarea îi fu răsplătită. Arătarea ieşi cu pas uşor de sub coroana stejarului. Atunci, băiatul începu să urce.

*

Marc se trezeşte la primul revărsat al zorilor. Lumina intră în cameră blând, aruncând pe parchet umbre calde. Ceilalţi ai casei încă dorm. E linişte deplină.

Marc se trezeşte cu mâna întinsă, cu palma întoarsă în sus.

Ia-mă de mână, îşi aduce aminte întâi invitaţia, apoi porunca. Se uită în jur, dar nu vede nimic ieşit din comun. E doar camera lui ordonată, primitoare, aşa cum o ştie. Cu uşa de la dulap slăbită din balamale – boacăna lui George. Nicio ameninţare.

Cu toate acestea, Marc îşi retrage imediat mâna. Apucă un colţ al plăpumii şi se dezveleşte. Nici urmă de şerpi acolo.

— A fost un vis, îşi spune uşurat.

Un vis, chiar aşa. Un adevărat coşmar. Unul pe care şi-l aminteşte de-a fir a păr – pajiştea frumoasă, apoi codrul des, familiar, cu toate ameninţările lui, mai puţin bestia cea nouă, necunoscută până atunci, lupul cu cap de şarpe, fuga prin desiş, orbeşte, furtuna şi, la urmă, poiana cu stejarul în mijloc, scăparea sa, bucata din frânghia care ţinuse suspendat leagănul făcut de bunicul, urcuşul – un coşmar care de-acum îi aparţine. E al lui pentru totdeauna. Pe acesta nu i l-a mai luat nimeni, n-a mai fost hrană pentru nimeni.

Curios, acest fapt îi dă puteri. Conştiinţa faptului că a fost supus unei grele încercări şi că, în ciuda fricii, s-a ridicat la înălţimea provocării îl face pe Marc încrezător. Băiatul care a fost nu mai este.

O lume întreagă îl aşteaptă de-acum. Nu neapărat mai bună, dar sigur mai frumoasă, mai bogată.

Flăcăul coboară din pat şi se duce desculţ la birou. Aruncă de pe spătarul scaunului rotativ hainele de ieri şi se aşează. Tăblia biroului e acoperită de o foaie groasă de sticlă. Pe aceasta îşi sprijină el coatele acum, îşi cuprinde bărbia în palme şi studiază atent pielea de şarpe presată acolo. Împletitura ei de solzi împrăştie lumina dimineţii într-o mie de culori.

—Sfârşit—

Decembrie 2013, Paleu