Ruxandra Cesereanu

JURNAL

La Moscova, la Moscova!

 

4 iulie 2005, Budapesta-Moscova


Am mai rămas doar patru ciudaţi pe urmele lui Bulgakov şi ale Maestrului şi Margaritei: Corin, Marta (căreia Corin şi cu mine îi spunem Martina), Virgil şi eu. Peco, Messirele Johannes şi Victor au abandonat din varii motive. Care sunt partiturile noastre? Două Hella (femeile de noi, Martina şi eu), una bucată Behemoth (Corin) şi un semi-Koroviev (Virgil). Dacă ceilalţi ar fi venit totuşi, ar mai fi fost încă doi Behemoţi (Peco şi Victor) şi încă un Koroviev (Ion Vartic). Doar Virgil o rupe pe ruseşte, Corin ştie alfabetul, dar Martina şi cu mine, rien du tout. La graniţa cu Ungaria, întrebaţi fiind de un vameş unde mergem, Corin a greşit (psihanalitic) spunând URSS. Adică Rusia, a precizat el, după ce vameşul l-a privit pieziş. Noi călătorim în trecut, a comentat Martina.

Încă de la Cluj am scos de pe Internet toate traseele moscovite din romanul Maestrul şi Margarita, dar nu ştiu dacă vom şi izbuti să ne ţinem strâns de aceste drumuri. Topografia moscovită arată ciudat, cu şerpuiri care aruncă înapoi în timp, prin anii de început ai secolului XX, cu pălării largi, fuste bombate, pantofi ascuţiţi, ciorapi de velur. Spre Budapesta, Virgil ne-a făcut să hohotim, povestindu-ne despre halterofile. Martina e atât de slăbănoagă şi firavă de la bolile ei neobişnuite încât nu poate să deschidă uşile prea masive.

Prietenii şi cunoscuţii ne-au făcut tot felul de săgeţi orientative prin Moscova: Kremlin, Tretiakov, icoane, metrou, bulevarde, tarabe, Arbat. Până una alta să ajungem acolo, fiindcă suntem ferfeniţiţi de oboseală, cu ochii crăpaţi de somn. Chiar şi aşa mizăm pe o bulgakoviadă oacheşă şi hâtră, cu „ghiavoli” simpatici. Fiind vorba de nişte diavoli petrecăreţi şi ghiduşi, nu este nimic rău în ceea ce vom face peregrinând agale sau la pas prin Moskba.

Virgil refuză rolul lui Koroviev, spune că vrea să fie Pilat din Pont sau, şi mai bine, Levi Matei. De la cortizonul pe care îl ia pentru bolile ei, Martina are o stare de ilaritate. Cât despre Corin, el este un Behemoth încă moleşit, în letargie. Nici eu nu sunt o Hella prea descurcăreaţă. Nu prea am poftă de vampirisme...

Întâlnire semi-bulgakoviană la coadă la paşapoarte, pe aeroportul din Moscova. Virgil intră în vorbă cu o kirghistaneancă: aceasta ne spune că se trage din Ghinghis-Han şi Timur-Len, că este un fel de vrăciţă şi are cunoştinţe despre paranormal. Ne explică toate acestea într-o spaniolă stâlcită cu rusă. Are o arsură pe frunte: ne precizează că bărbatul ei legiuit consideră că datorită acestei arsuri ar fi o însemnată, o aleasă, adică o femeie a lui Dumnezeu. O privim deloc cu mirare. Doar suntem la Moscova, unde orice este posibil. Ne mai spune că şi Iisus Hristos era specialist în paranormal.

Mi-am adus pălăria neagră de vrăjitoare la mine, plus inelele vrăjitoreşti cumpărate pe insula Murano acum trei ani, plus alte trei obiecte cvasi-magice de oferit pentru Muzeul Bulgakov, dacă vor fi dorite: coral pentru trupa de diavoli, o piatră specială pentru Maestru (şi Ivan Bezdomnîi) şi un ineluş pentru degetul mic de la piciorul Margaritei.

Intrarea în Moscova este curată: un oraş lat, cu aproape edificii americăneşti acum, chiar new-yorkeze, aş spune. Câţiva zgârie-nori de sămânţă marchează oraşul de la distanţă. Vorbim vrute şi nevrute despre Rubliov, Corin recită un vers din poemele lui Arseni Tarkovski, prezent cu asupra de măsură în filmul Călăuza făcut de mult mai celebrul său fiu, Andrei Tarkovski, dar ne întoarcem mereu la Bulgakov. Oamenii de la Ambasadă sunt primitori şi bonomi, chiar se bucură de venirea noastră. Aducem, în treacăt, vorba şi despre Soljeniţîn. Trebuie neapărat să văd fosta închisoare Lubianka. Cerem amănunte despre Arbat, apoi despre icoanele lui Andrei Rubliov. Şi, în general, despre ce este, ce ar putea fi (şi ce n-ar putea fi) Moscova.

Seara, cină cu ambasadorul Dumitru Prunariu: plăcută, înţesată de causerie, de discuţii deloc prăpăstioase despre politică şi cultură. Domnul Ambasador-Cosmonaut (cum îi spunem noi) şi soţia sa, inteligentă şi la ţintă. Ne plac amândoi, deşi nu avem aceleaşi opţiuni politice. Ambasadorul-Cosmonaut ne povesteşte cu naturaleţe şi pe îndelete aventura sa în cosmos, făcând din noi nişte ascultători privilegiaţi. Simt nevoia sa beau vodcă, lucru neobişnuit pentru mine, ceea ce şi fac. Mă înfiorasem la gândul că aş putea fi suspendată între planete ca un fir neglijabil de praf. Ambasada este înconjurată de un parc superb şi de mici zgârie-nori: îi privesc de la rădăcină, printre arbori, de parcă m-aş afla în Central Park. Mi se face dor nebun de Manhattan şi manhattaniţi. E ciudat. Mă aflu la Moscova şi mi se face dor de New York. Spre miezul-nopţii stau în parc cu Martina şi povestim despre deşertăciunile vieţii culturale româneşti. Fumăm împreună, deşi eu obişnuiesc să fumez doar cu vrăjitoarele mele de la Cluj. Vorbim despre prietenie, loialitate, ispită, mafii literare, ambiguitate. Suntem la Moscova şi părem destul de fericite. Proiectul meu a izbutit, cel puţin spaţial şi temporal vorbind. Suntem la Moscova cu trupul, chiar dacă nu şi cu sufletul. Dar sufletul va fi şi el ademenit încetul cu încetul. Vom fi la Moscova şi cu mintea, în curând. Suntem şi noi tot un fel de cosmonauţi.

I-am iscodit pe cei de la Ambasadă despre faimoasele cimitire postcomuniste cu mafioţi tineri mumifiaţi în mauzolee, cărora vin să le cânte tarafuri de ţigani, în timp ce rudele apropiate celor morţi de tineri sparg cupe de şampanie. Nimeni nu pare să ştie nimic despre aşa ceva. Parcă aş fi visat toate lucrurile acestea ca o fumătoare de marijuana. Aş fi vrut să fac un documentar despre un astfel de cimitir postmodern.

Am făcut o întreagă listă cu obiectivele unui traseu iniţiatic Bulgakov: cred că se va duce la naiba planul acesta cuminte şi înţelept, de-abia vom ajunge pe ici, pe colo, câte-un pic. Edificii, străzi, statui, răspântii.

Virgil a venit la Moscova cu douăzeci şi două de măsline umplute cu migdale. E maniac într-ale măslinelor. Oricine doreşte să aibă de-a face cu Virgil, trebuie să fie dotat cu măsline. Corin şi cu mine am adus în schimb o puzderie de croissants – ne plac dimineţile franţuzeşti sau mai bine-zis franţuzite, cu o cafea bine de tot îndulcită. Începuturile sunt straşnice deocamdată.


5 iulie 2005, Moscova [în jurnal am scris, nu ştiu de ce, anul 2004]


Locuim lângă studiourile Mosfilm, unde tocmai s-a încheiat de filmat, după multe păţanii, Maestrul şi Margarita. Metroul este o subterană spectaculoasă, ne zgâim încântaţi, apoi ieşim din staţia Maiakovskaia direct pe Sadovaia şi adăstăm la cafeneaua Bulgakov, ieşită brusc în cale. Între 1921-1924, aici a locuit Bulgakov şi a pritocit la romanul său celebru în faza de schiţă. Înăuntrul cafenelei sunt fresce cu personajele din roman. Comandăm cafele şi ciocolată caldă şi chicotim cu toţii când scot la iveală pălăria mea de vrăjitoare. Încep să filmez istoria călătoriei noastre şi a căutării lui Bulgakov. La subsolul cafenelei se află un grup de studenţi care seminarizează pe Bulgakov? Oricum, nu am înţeles nimic din ce vorbeau, neştiind rusa.

Pornim apoi spre Patriarşie Prudî, locul unde s-au întâlnit Berlioz şi Ivan Bezdomnîi cu trupa de şoc a diavolilor. Este un parc mic şi cam dezamăgitor, murdar, înţesat de sticle şi gunoaie, cu homeleşi. Totuşi, ne simţim bine în el, ne simţim acasă. Ceva scânteiază în noi. Nu ne-am dezmeticit de tot. Petrecăreţii din nopţile de weekend moscovit au şifonat prima imagine din roman.

Apartamentul 50 de pe Sadovaia 302 bis e încă departe, fiindcă Sadovaia este un bulevard urieşesc, crăcănat, cu şoldurile late. Aşa că o luăm pe Arbatul vechi, Lispcanii moscoviţilor, cum s-ar zice, plin de tarabe, Matrioşe, căciuli de blană, insigne sovietice, băşti cu clape de aviatori şi chihlimbar în puhoi. Probăm căciuli de blană şi de aviatori din cel de-al doilea război mondial. Arbatul miroase a mâncare, dar nu duhneşte neapărat. Este o zonă prietenoasă, care face mereu cu ochiul. Un bâlci postmodern.

Îl tachinăm pe Virgil că seamănă la figură cu Lenin şi cu Paul Everac (şi chiar seamănă la figură). Lângă Kremlin, Virgil are să rămână blocat într-un WC public. Până la urmă, fireşte, va ieşi de acolo. Nu ştiu ca lui Lenin să îi fi plăcut măslinele şi nici jazzul. Aşa că Virgil nu este, totuşi, Lenin.

În Piaţa Roşie nu ne mirăm prea tare, ba chiar este destul de previzibil. Fac fotografii speciale cu turlele de prăjitură ale bisericii Vasili Blajenîi şi cu pălăria mea de vrăjitoare. Trecătorii sunt amuzaţi. Vântur pălăria (primită în iarnă de la Astrolog) în toate părţile, ca şi cum ar fi un evantai. Râd cu Martina şi fâlfâim ca nişte condori.

Martina şi Virgil o iau apoi obosiţi spre casă, Corin şi cu mine rămânem. Comandăm la prânz, printre altele, o supă de ciocolată (soră vitregă cu supa inconştientă, aşa se numea, pe Amsterdam Avenue, la New York), apoi pornim să căutăm, totuşi, apartamentul 50 de pe Sadovaia, unde se instalaseră, în romanul lui Bulgakov, trupa de diavoli. Am scotocit, însă, pe Sadovaia în zadar: am gâfâit, am întrebat, am scrâşnit din dinţi, am intrat în curţile blocurilor, degeaba, locul nu era de găsit, parcă intrase în pământ. Am interpretat inclusiv intersectarea cu nişte pisici negre şi tărcate, dar tot zadarnic. Nimeni nu ştia nimic. Sadovaia părea să fie o gaură neagră (o gaură SF de vierme) în care orice şi nimic putea fi aflat. După ce am căutat vreo patru ore, dacă nu mai mult, am ajuns exact în locul unde ne oprisem dimineaţa la cafeneaua Bulgakov. Iar în curtea acesteia se găseau atât Muzeul Bulgakov, cât şi apartamentul 50. Adevărat, apartamentul cu pricina şi cu bucluc nu se mai găsea pe Sadovaia 302 bis, ci pe Sadovaia 10. Cine caută Sadovaia 302 bis nu are cum să găsească apartamentul ascuns în gaură de şarpe al răposatului Mişa Berlioz. Înainte de a ajunge iar la cafeneaua Bulgakov, am intrat în ceea ce ar fi trebuit să fie Teatrul de Varietăţi, odinioară, astăzi Teatrul Satiric. O alee lunguiaţă, cu arteziene la capăt şi un templu stilizat gardează clădirea mauzoleică a teatrului. Ne-am aşezat lângă nişte chinezi cu tot felul de zorzoane, care sporovăiau cifrat.

Nu am reuşit să intrăm în apartamentul 50, ci doar pe casa scărilor, plină de graffitti: aici, Behemoth este personajul cu adevărat adorat şi adorabil, întrucât este scrijelit în zeci de ipostaze, întotdeauna drăcoase şi şăgalnice. Margaretele au chipuri cam idioate. Wolanzii sunt confuzi şi alunecoşi.

Martina a comentat în amurg, spunând că Dracul ne-a făcut să ne învârtim în cerc. Corin a râs şi a spus altceva: că învârteala noastră în cerc a fost iniţiatică şi pervertitoare în sens benefic. Dacă te încăpăţânezi, însă, tot găseşti ceea ce trebuie să găseşti. Sau tu eşti găsit de ceea ce trebuie oricum să te găsească.

Tot acum am rememorat spectacolul pus de Cătălina Buzoianu prin 1985, cu Dan Condurache în rolul vieţii lui, un Woland parşiv, cu Mitică Popescu pe post de Koroviev flegmatic, cu Gheorghe Visu pe post de Bezdomnîi răvăşit, cu Valeria Seciu părând a fi mereu unsă cu cremă zburătoare şi cu Ştefan Iordache în rolul unui Maestru bolnav de melanholie. Nu ne-am amintit, însă, cine i-au interpretat pe Azazello, Hella, Abadona şi mai ales pe Behemoth! Oare de ce? Apoi am povestit puţin şi despre spectacolul clujean al Monei Chirilă, Mantaua, după Gogol, cu scene din Bulgakov. Cred ca moscoviţilor le-ar place acest spectacol, chiar dacă ar bea vreo trei ceaiuri ruseşti şi o votcă, până să se termine.

Mă gândeam ca, la o adică, să-mi donez pălăria de vrăjitoare (primită de la Astrologul roşcovan şi adusă tocmai din Italia) Muzeului Bulgakov. Martina protestează, însă, susţinând că o astfel de pălărie de vrăjitoare trebuie ţinută cu dinţii în Cluj. Corin, în schimb, este de acord cu donarea ei. O adevărată vrăjitoare nu doar că nu şi-ar dona niciodată pălăria, dar nici nu ar pierde-o, întrucât ar risca astfel să îşi piardă şi capul!

Pe peretele din faţa apartamentului 50 am scris ceva patetic şi naiv (nu spun ce). Corin m-a privit vag zeflemitor, fiindcă nici unul din noi nu mai este la vârsta scrijeliturilor de acest fel. Mi-am însemnat teritoriul asemenea unei leoaice? Ce să fac, nu mi-am putut reprima plăcerea de a scrijeli în faţa apartamentului 50.

Pe când ne aflam în faţa apartamentului cu pricina, a urcat scările un tip inflamat la faţă şi ursuz. Părea să fie sastisit de vizitatori, de-a dreptul autist din pricina fanilor lui Bulgakov. Părea să fie anti-Bulgakov. Mi-a fost antipatic din pricina aceasta.

Am uitat să spun că, tot rătăcind după apartamentul 50, am dat din întâmplare de fosta închisoare Lubianka. Am scrutat-o ca pe un duşman de soi. Este o clădire rece, dar cu morgă de marchiză devenită preoteasă-inchizitor. Oare să nu fi fost chiar atât de întâmplător faptul că am dat nas în nas cu Lubianka tocmai fiindcă eram în căutarea apartamentului 50, confiscat de diavolii din suita lui Woland? Naiba să mai ştie. Nimic nu este hazardat. Ziua de astăzi, de pildă, a fost una în cerc: am ajuns exact în locul din care pornisem dimineaţa pe Sadovaia şi unde se găsea totul, fără ca noi să bănuim.


6 iulie 2005, Moscova


Am vrut să compensăm ziua „diavolească” de ieri, aşa că am mers pe urmele lui Rubliov, după celebra Troiţă – icoana Sfintei Treimi. Am adăstat apoi şi la Maica Domnului din Vladimir, o icoană foarte specială, recomandată mie de Monahim (un tânăr călugăr şi poet). Ochii exoftalmici şi blajini ai Maicii Domnului, care intră în tine, în noi, prin toate părţile. Am aprins cu Martina lumânări pentru destule suflete, dar a trebuit să părăsim locul destul de în fugă, întrucât, din pricini neştiute, preotul le alunga pe credincioasele zumzăitoare: cred că venise o televiziune să filmeze icoana.

După-amiaza am ajuns în preajma Kremlinului, lângă Manej (aici privea Margarita convoiul mortuar al lui Berlioz, atunci când a acostat-o Azazello), apoi pe la Balşoi Teatr. Am luat-o pe minunata Tversakaia, un bulevard întru totul demn de o metropolă, ca să găsim Casa Griboedov. Se pare, însă, că hărţile de pe Internet sunt aiurea, fiindcă nici pomeneală de vreo terasă Griboedov. Am găsit, în schimb, o terasă Gorki. Poate că ruşii au rebotezat locul sau Dracul ne-a jucat iar o festă şi era un făcut să nu găsim Casa Griboedov. Am tot întrebat în sus şi în jus, dar nimeni nu mai ştia de Griboedov.

Trebuie să admit iar şi iar că Moscova are ceva newyorkez în ea; nu ştiu exact ce, un fel de tandreţe moderată, un soi de destindere de tip Turn Babel, de relaxare pe care doar o metropolă care şi-a uitat dezaxarea de odinioară o poate conţine.

Virgil a chiulit astăzi şi s-a întâlnit doar cu jazmanii săi.


7 iulie 2005, Moscova


Azi dimineaţă, de fapt la prânz, am avut masa lunguiaţă (masa rotundă) despre Maestrul şi Margarita, la Ambasadă. Am vorbit puţin despre bogomilism şi alte drăcovenii, drăcării etc. Martina a vorbit despre esoterismul romanului şi despre cum Ion Vartic-Koroviev a descoperit secretul identităţii lui Koroviev. Corin a citit din romanul său Hidra pasajul în care Adela Margus plonjează în Maestrul şi Margarita şi devine Adela Bezdomnîi (adică eu) şi a vorbit puţin despre Phantasma. Virgil Lenin Everac (tot un fel de Koroviev, cum am mai spus deja) a vorbit despre întrepătrunderile dintre avangarda rusă şi cea românească. Angelo Mitchievici (aflat şi el la Moscova) a comentat întrucâtva despre prelucrarea miturilor clasice în Maestrul şi Margarita. Dorin Popescu, gazda noastră principală la Ambasadă, a glosat năvalnic despre cum este să nu poţi fi un Bulgakov român; totuşi a identificat, în chip cât se poate de ciudat, o Struţocămilă bulgakoviană în cvartetul Cioran-Eliade-Noica-Ionesco în perioada interbelică! A vorbit şi Boris Lanin (amicul lui Corin, cercetător la Academia moscovită) despre cum ruşii au crezut că fragmentele despre Yeshua Ha Nozri din Maestrul şi Margarita alcătuiesc o evanghelie... eretică.

După aceea am mers la Casa Bulgakov unde o Dievuşka (Nadia, pe numele ei real) a flecărit câte-n lună şi-n stele. Aici se afla inclusiv un motan negru, grăsun, cât se poate de real, fost Stiopa, acum rebotezat Behemoth, câştigător al concursului anunţat în presă pentru a deveni motanul oficial al Muzeului Bulgakov. Individul, simpatic foc şi bun de scărmănat, concurase cu vreo alţi douăzeci şi cinci de motani grăsuni şi negri. Corin l-a smotocit puţin şi motanul s-a lăsat.

Am semnat cu toţii pentru un proiect de statui Maestrul şi Margarita (căci în toată Moscova nu există o statuie a lui Bulgakov). Pe pereţii din hol erau atârnate fotografii dintr-un proiect numit Schizofrenia: acest proiect afişase presupusul certificat medical cu bolile psihice ale Maestrului. Într-o altă încăpere erau proiecţii cu fotografii ale părinţilor şi ale celor trei neveste ale lui Bulgakov. Am participat şi la un concurs de desenat Behemoţi: Virgil a desenat cu pix albastru un motan caligrafiat, Martina a desenat cu negru un motan elegant, iar eu am mâzgălit cu roşu un motan inform (sau diform). Un amănunt: Behemoth se pronunţă în rusă Beghemot. Pronunţia sună a baghetă magică.

De aici am mers apoi la apartamentul Diavolului, nr. 50. Graffittiurile pe care le văzusem deja de marţi, adică din 4 iulie, erau scrise, câteva, de satanişti. Erau apoi o puzderie de Margot nădăjduind la bărbaţi perfecţi, mesaje de la tot felul de tipi dezamăgiţi, rockeri, fircălitori pur şi simplu, depresivi, săriţi de pe fix, femei abandonate şi tot aşa. Tot ceea ce mai conţinea apartamentul 50 de pe vremea lui Bulgakov erau un primus autentic, o uşă scorojită şi un scrin. Şi podeaua, parchetul din camera lui. Restul era tot o reconstituire. Bulgakov locuise aici, o vreme, în chirie la o văduvă de bijutier. Clădirea fusese iniţial o fabrică de tutun, dar cum strada Sadovaia era considerată a fi de prim rang moscovit, primarul desfiinţase fabrica de tutun, preschimbând edificiul în casă de locatari. Camerele aveau, pe lângă ferestrele normale, nişte ferestre rotunde, la vreo doi metri de podea: erau ferestrele prin care muncitorii de la fabrica de tutun puteau fi supravegheaţi. Tot în apartamentul 50 se găsea o cameră cu o oglindă în care puteau fi puse dorinţe, dacă oglinda era privită în întuneric. Virgil, Corin şi cu mine ne-am pus dorinţe, Martina, ba. Mai exista o uşă de incendiu sau scară de serviciu, dar care era prea periculoasă ca să mai fie străbătută. Pe aici intraseră organele de represiune care voiseră să suprime trupa de diavoli instalată în apartament.

M-au tulburat fotografiile cu Bulgakov bolnav, pe ultima sută de metri: avea pe cap o tichie, o căciuliţă de fapt, de... Maestru. Şi ochi flămânziţi de ceva neştiut, hămesiţi, himerici.

La sfârşit, după ce am văzut tot ce era de văzut din apartamentul Diavolului, i-am dăruit tânărului nostru ghid, un rus blond şi calin, i-am dat, ei, da, tocmai ineluşul pentru degetul mic de la piciorul Margaritei. Băiatul s-a fâstâcit, dar a primit ineluşul. Era mesajul meu de „vrăjitoare” neîndemînatică pentru cealaltă vrăjitoare care improvizase în chip delicios.

Pe casa scărilor, Alexandru Beleavski, adevărat dicţionar ambulant în ce priveşte istoria Rusiei, a improvizat în a-mi traduce fragmente din graffitiurile de pe ziduri. Drept mulţumire, mai târziu, i-am dăruit bucata de coral pe care o adusesem de la Cluj şi care făcea parte din cele trei obiecte „magice” de lăsat la Moscova.


Mostre de graffiti de pe casa scărilor de la apartamentul 50


Dacă trăieşti, trebuie să trăieşti simplu

Dacă iubeşti, să iubeşti cu toată inima,

Dacă eşti prieten, să fii prieten adevărat pînă la moarte,

Dacă ţi-ai dat cuvântul, să-l ţii pentru eternitate,

Dacă nu abandonezi, vei putea,

Dacă doreşti, vei reuşi,

Trebuie doar ca totul să fie cinstit.

Mulţumim Mihail Afanasievici! Bulgakov trăieşte, Woland, de asemenea!

Bulgakov este nemuritor.

Ave Satanas!

Am trăit o viaţă, dar nu am devenit mai înţelepţi,

Am trăit o moarte, dar nu am devenit mai [cuvântul final a fost şters]

Aici este iadul tău, tu ştii că nu există drum de întoarcere. Bea-ţi otrava, Pontus Pilat.

Behemoth, salutări de la ...

P.S. Salutări tuturor Maeştrilor şi Margaretelor. Iubiţi-vă.

Trăiţi din emoţii, iubiţi ceea ce este de iubit. [Semnat] Ponovna (aproape Margarita)

Totul va fi bine, lumea este zidită pe asta.

Nu scriu aici numele, ci sufletul, căci Woland vede, el nu te va sufoca, ci te va mângâia şi te va face să râzi, iar Dumnezeu te va ierta şi va îndrepta totul.

Vecinul este cel mai bun prieten al omului [pe perete sunt nişte urme de labe de motan]

Forţa să fie cu voi!

Ei despică în două jumătăţi sprâncenele şi străzile cu trupul lor puternic,

ei merg înainte, ei sunt ca o avalanşă, oricare se potriveşte,

iar tu, aşa cum ai dorit, eşti pumnul care spage zidul de carton şi în viaţa trecută.

Într-o zi El se va întoarce din nou şi atunci frica îşi va face din nou sălaş în inimile voastre, picioarele vă vor amorţi şi toate lucrurile în care aţi crezut vor dispărea.

Moartea merită ca să trăieşti, iar dragostea merită ca să aştepţi.

Unde eşti, Maestre? De ce nu mai scrii? Vino şi salvează-ne.

Am zburat. [Semnat] Margot

Fiecare are tramvaiul său, important este ca el să nu te calce.[Semnat] Annuşka

Unde umblă Maestrul meu? [Semnat] Margot

Suntem fericiţi că suntem împreună, că suntem aici, pentru că de-abia aici înţelegi ce înseamnă timpul şi ce însemnăm noi.

Tramvaiul e o chestie ca lumea. Berlioz

A căuta pe cei pe care-i iubeşti, acesta este sensul. Nu te cunosc, dar nu voi părăsi calea, acea cale care mă duce către tine, care îmi desface esenţa. Nu o cunosc pe cea care a promis că va trăi prizioneră. Şi voi trăi oricum.

Securea războiului s-a acoperit de un strat de praf, iar pipa păcii nu o mai fumez, şi gândurile ce-mi aduceau inspiraţia s-au prăbuşit toate într-o gaură neagră.

Vis auriu, tu eşti Dumnezeul care a plecat pe calea stelelor veşnice, deasupra spaţiilor, munţilor severi. Ar trebui să te aşezi în genunchi în faţa lor, să nu te ruşinezi nici de cuvinte, nici de lacrimi, întrucât cel care a iubit a fost şi acela care te-a răstignit.

N-avem pace nici sub lună.

E bine să fumezi iarbă.

Rusia 1937

În gâtlejul meu trăieşte o alee.

Charlie Chaplin trage în plin, scuipă pe duşumea şi tace.

Ivan Bunin merge la film şi pe coapsele iubitei sale îşi scrie nuvelele.

Pe ecran se vede un film porno, dar nu vom spune asta copiilor.

Imaginaţia este asemeni unor fuste care zboară ca evantaiele în sus,

regretul că nu ai zburat fără a te îndoi.

Este ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi.

Fie şi pentru o secundă şi tot nu ai să uiţi aceasta.

Aşa cum steaua se îneacă în ocean,

Aşa cum valul se sparge de stâncă,

Aşa de puternic să iubeşti,

Să iubeşti aşa cum ştii,

Atât de puternic cât poţi,

Şi să te topeşti ca ceara unei lumânări,

Şi să asculţi aşa cum vântul este pretutindeni,

Unde am fost împreună cu tine,

Pentru că nu te voi găsi niciodată.

Cu tine îşi petrec nopţile 39 de primăveri fără să fie vreo îndoială.

Mulţumesc pentru purificare.

Viaţa este cea mai mare revelaţie a morţii.

Dumnezeu şi Diavolul sunt Unul.

Numai dragostea naşte fericire.

Bulgakov e tare!

Pe cerul Londrei am visat un sărut lung, zburam şi nu ne ţineam de mână, cine din noi va cădea cel dintâi. Ne-am lovit de Tower Bridge şi dimineaţa aveam să aflu ceea ce am de aflat, tu vei afla mai târziu. Nu există nimic mai preţios ca aceste cuvinte.

Domnilor locatari, oare sunteţi chiar atât de limitaţi încât să acoperiţi cu vopsea ceea ce scrie aici?

Înot în şoaptă şi traversez curtea, ca să ascund în buzunar o cheie, cheia de la existenţa mea. În cerul meu este o tăcere a nimănui.

Moarte fascismului!

Fumatul este moarte. Moartea este vis. Vis înseamnă sănătate.

Pisica vrea să fumeze.

Eşti un prost, pentru că nu vezi cât de mult te iubesc. Eşti un egoist, pentru că nu mă bagi în seamnă şi mai şi râzi de mine. Iar eu aş putea să te fac să fii cel mai fericit om din lume.

Aha, aţi vopsit pereţii! Dar niciodată nu veţi putea acoperi cu vopsea sufletele noastre!

Bulgakov forever. Este întotdeauna în mine, este o parte a sufletului meu.

Fetele întunecate se ofilesc în parâme de corăbii.

Îşi înoadă cu noduri marinăreşti sufletele,

Un soare negru. Mi-e teamă să mă uit la tine,

Simt ceva amar în aer.

Tu îţi dai foc la palme,

Soarele negru arde sub noi pământul,

Rămâi pe cer. Nu trebuie. Rămâi pe cer.

Fuck this world

Fuck this life

Moartea merită ca să trăieşti, iar dragostea merită ca să aştepţi.

A căuta pe cel pe care-l iubeşti, acesta este sensul.

If you will ask me who I am ?! I will say I am who you were waiting for all your love

My life doesn' t have a point without him. Why

No fate!

I' m lord Voldemort

Love lying, entouching

Bare grace misery

Crowning the moment

Bare grace misery

This is what I am

Bare grace for the end of days

God's undead

But I'm not a slave

to a god that doesn't exist

But I'm not a slave,

to a world that doesn't give a shit

Chance for imortality

I don't believe in God, but he's out there

It's only when I lose myself?

Last out fear. There is no room for anything you cast out fear

Listen, king of the Jews,

where's your kingdom?

Enjoy the silence!

Dievuşka, însoţitoarea noastră cuminte de la Muzeul Bulgakov, ne-a purtat din nou prin Patriarşie Prudî. Tramvai nu a existat niciodată prin preajmă, prin urmare el este inventat de Bulgakov. Trei la număr odinioară, lacurile Patriarhului au rămas doar unul, acum. Comuniştii le-au numit Lacurile Pionierului, dar Bulgakov le-a rebotezat numindu-le Lacurile Patriarhului. Deşi comuniştii au pretins că niciodată nu a existat vreo linie de tramvai prin jur (va să zică decapitarea lui Berlioz, produsă de tramvaiul condus de comsomolistă şi de uleiul vărsat de Anuşka, este iluzorie), se pare că în anumite fotografii de epocă apar totuşi vizibile nişte şine de tramvai.

Dievuşka ne-a purtat apoi la locul unde a fost cândva Casa Griboedov. Era exact acolo unde ieri amuşinasem spaţiul respectiv, dar nici Martina, nici Corin nu mă crezuseră.

Am mâncat la uriaşa tavernă Farfuria lui Tamerlan, pe Tverskaia, unde ne-a purtat Alexandru Beleavski. Aici, carnea şi legumele înmuiate în sosuri şi prafuri erau fripte pe o plită uriaşă, cu ajutorul unor beţe lungi cu care era învârtit şi azvârlit din când în când în aer tot amestecul. Apoi am intrat în cel mai elegant magazin de delicatese, Eliseev, luxos ca un hotel Belle Époque, de unde am cumpărat ciocolată şi ceai astrologic de hibiscus, am amuşinat coniac, vodcă şi icre negre.

De aici, ne-am despărţit. Am mai mers doar eu şi Corin, călăuziţi de Dievuşka, să căutăm două presupuse case ale Margaritei şi o bănuită casă a Maestrului, aflate tustrele într-un cartier boem, odinioară, dar ruinat de comunişti. Toate cele trei case se află în zona bisericii uriaşe a lui Hristos Atoateiertătorul. Casele Margaritei erau cu etaj şi relativ cochete. Casa Maestrului era simplă şi stranie, coşcovită oarecum, febrilă, bolnavă. Lângă ea, la poalele unui grilaj, se chinuia un pui de corb să iasă. A ieşit cu chiu cu vai până la urmă, iar Corin şi cu mine tare ce ne-am mai bucurat. Oricât aş fi dorit, am refuzat să interpretez întâlnirea cu puiul de corb ca pe un semn. Tocmai fiindcă voiam să fac exact acest lucru: să gândesc magic.

Dievuşka ne-a spus că Bulgakov şi Elena (înainte de a deveni cea de-a treia soţie a lui Mihail Afanasievici) au stat despărţiţi doi ani de zile, ca să nu îl amărască pe bărbatul de treabă al Elenei, cu care aceasta avea doi fii. Apoi Bulgakov şi Elena s-au întâlnit întâmplător pe stradă şi el i-a spus că nu poate trăi fără ea. Asta a fost. De atunci nu s-au mai despărţit.


8 iulie 2005, Moscova


De ce Bulgakoviada? Cine suntem noi? Între Diavoliada şi Ţiganiada, am poftit şi noi o epopee eroi-hâtră. Se va vedea ce va ieşi. Nu este tocmai o epopee, ci mai degrabă o semi-utopie. Ambasada Română din Moscova ne ia cât se poate de în serios, cei de la Casa Bulgakov, mai puţin. Cred, însă, că nici dacă Pascal Bruckner s-ar fi deplasat la Moscova, pe urmele lui Bulgakov, tot nu l-ar fi băgat în seamă. Chestiunea spinoasă a lumii literare de oriunde este autosuficienţa şi minimalizarea oricărui altcineva. Ca şi cum nimeni nu ar mai crede în lumea de apoi.

Dimineaţa am vizitat mănăstirea Novodevicie, ca să căutăm mormântul lui Bulgakov. Novodevicie este un spaţiu cărămiziu, aparte, cu ziduri scorojite, icoane uriaşe, zidari din Basarabia şi călugăriţe care admonestează în treacăt femeile nechibzuite ca mine. Nu am găsit, însă, decât mormântul lui Soloviev în incintă. În afara mănăstirii, acolo se aflau mormintele celorlalţi celebri. A-l căuta pe Bulgakov părea să fie, însă, a căuta acul în carul cu fân. O îngrijitoare veseloasă ne-a arătat unde se află mormintele lui Cehov şi Gogol: al lui Cehov era simplu şi neînzorzonat, al lui Gogol, ceva mai glorios. Dar de mormântul lui Bulgakov tot nu ştia nimeni. Ne-am răspândit pe cărările din zona morţilor celebri şi am început să-l căutăm cam nesiguri pe noi. Am ştiut că nu eu voi găsi mormântul. Am ştiut că va fi găsit de Corin. Doar cine a putut să lăcrimeze citind Maestrul şi Margarita, doar acela putea să găsească mormântul autorului drag nouă, pe care îl celebram în felul acesta care părea hâtru, dar care era şi cât se poate de serios. Nici Martina, nici eu nu eram îndeajuns de ... cum, îndeajuns de febrile, de atinse şi atingătoare, nu ştiu cum altfel să spun. Virgil avea întâlnire cu un jazzman şi nu a venit cu noi să caute mormântul. Deci Corin l-a găsit: un mormânt simplu, fără cruce, ca un tumul. Aici era înmormântată şi Elena, moartă doar în 1970. Corin a pus un mugur verde în pământ, Martina a depus şi ea ceva (nu ştiu ce), iar eu am îngropat o piatră preţioasă, maro, pe care o poreclisem „ochiul calului”. În faţa mormântului Bulgakovilor se afla mormântul lui Stanislavski. Pe mormintele lui Cehov şi Gogol am pus câte un fir de iarbă.

Apoi ne-am îndreptat spre Kremlin, unde ne-am umplut ochii de icoane uriaşe care te loveau în moalele capului. Icoane la fel de năucitoare pentru noi, ca zgârie-norii pentru cetăţenii anilor treizeci din secolul XX. A fost din nou o zi sfântă, care să compenseze ziua de dinainte, dedicată Diavolului. Vorba vine. Pur şi simplu încerc să păstrez o minusculă balanţă între lucrările Diavolului şi cele ale lui Dumnezeu.

De la Kremlin am rătăcit prin măruntaiele metroului la nesfârşit, fără să găsim legătura bună. Parcă şi-ar fi băgat din nou coada Necuratul. Cu chiu cu vai am reuşit să ieşim la suprafaţă şi să luăm vaporaşul pe râul Moscova. Martina a fumat mult pe drum. S-a blocat, la un moment dat, în toaleta de pe vapor. A ieşit de acolo cu pumnul julit de cât bătuse în uşă. Am refuzat să ne întoarcem acasă tot pe apă şi am luat metroul de la periferia Moscovei. Înainte să găsim gura de metrou, ne-am aflat în faţa celui mai incredibil peisaj: un iaz sălbatic lângă o mănăstire cu turle albastre, înconjurată de un zid scorojit, dar gros şi temeinic. Şi o linişte străbătută doar de păsări nevăzute. Novospaski, aşa se numea locul acela. Parcă am fi plonjat brusc într-un peisaj rusesc din secolul al XVIII-lea. Ne-a venit să nu mai plecăm de acolo. Ghemotoace din Dostoievski, Cehov, Gogol, Tolstoi, ghemotoace din cărţile lor erau conţinute acolo, suspendate într-un timp eteral. Or, ne aflam totuşi în Moscova anului 2005. Mănăstirea fusese preschimbată de comunişti în închisoare politică, dar acum revenise la matca sa de odinioară. Turlele ei albastre îmi mai înţeapă şi acum ochii.

Ziua s-a sfârşit mai puţin bulgakovian, cu poveşti despre prieteni (morţi şi vii). Martina a vorbit mult şi cu tâlc. Am vorbit şi eu despre tot felul: frustrări, inhibiţii, uitări. Am povestit împreună apoi despre boli şi singurătate. Nu este om pe pământ care să nu aibă parte de ele. Dar dragostea, pe unde zburătăceşte ea, oare, pe unde?


9 iulie 2005, Moscova


Alexandru (Saşa) Beleavski, ager la minte şi doldora de poveşti, un ins multiepic, ne istoriseşte varii frânturi din istoria Rusiei. Ştie tot soiul de amănunte picante şi pitoreşti, este un bulgăre omenesc cu barbă tărcată. Saşa este de fapt tot un spiriduş potrivit cu a noastră căutare. Ne istoriseşte despre ţarine, boieroaice, biserici, călugări. Este un povestitor de plăcere şi narativitatea şi-a găsit în el un excelent marsupiu. Ne chestionează apoi despre Bulgakov: de ce Clujul, tocmai Clujul se află în căutarea lui Bulgakov (chiar aşa, de ce?), cine şi ce suntem noi (chiar aşa, cine suntem), suntem scrântiţi?, avem o ţicneală aparte, o frenezie pentru Bulgakov? O avem, fireşte, altfel cum! Există o mitologie a Moscovei în Maestrul şi Margarita? Câţiva dintre noi vorbim despre un traseu sacru prin Moscova. Ierusalimul suprapus palimpsestic peste capitala Rusiei. Alţii vorbim despre o contramitologie bulgakoviană care compensează mitologia voită a aparatului de represiune sovietic. Bulgakov ironizând instituţiile NKVD, GPU şi viitorul KGB. Dracii săi care sunt mai morali decât aşa numiţii buni sovietici.

Ne îndreptăm apoi spre mănăstirea Andronic, pe urmele lui Andrei Rubliov. Troiţele reluate aici, în muzeu, m-au făcut să simt o dulceaţă aparte, o duioşie mistică. Chiar dacă nimic nu poate imita tulburarea până în ultimii pori provocată de Troiţa albastră de la Galeriile Tretiakov. Mănăstirea avea un abur proaspăt, o uscăciune miezoasă. Ne-am simţit bine aici, în tihnă răcoroasă. Era, a fost ca şi cum am fi scotocit printr-un mormânt plin şi gol în acelaşi timp. Or, numai Dumnezeu poate avea un astfel de mormânt.

Rubliov, Bulgakov, Tarkovski. Doi Andrei şi un Mihail. Bulgakov are acelaşi nume cu patronul meu războinic. Cum ar fi fost dacă toţi trei ar fi fost Andrei? Andrei Rubliov, Andrei Bulgakov, Andrei Tarkovski? Sau să fi fost toţi trei nişte Mihaili!

Mâncăm din nou la Farfuria lui Tamerlan, apoi o luăm pe îndelete pe Tverskaia, prin magazine, prin faţa statuii lui Puşkin, pe lângă Porţile Nikitskie. Apoi pe Arbat din nou: vedem rockeri şi satanişti care se aruncă în fântâni şi stropesc trecătorii, fete tinere cu şerpi, corbi şi alte jivine, bătrâne îmbrăcate popular dansând cazacioc pentru un ban în plus alături de pensie, teatru stradal cu brigadieri idioţi în salopetă, cântăreţi de doi bani despre perestroika, un orb fredonând muzică de operă etc. Corin şchiopătează de la atâta mers, ca un diablo cojuelo. Mă obsedează triada Rubliov-Bulgakov-Tarkovski. O altă Sfântă Treime.

Finis


Nu am ajuns la cimitirul din districtul Dorogomilov, nici la Clinica psihiatrului Stravinski, nici pe Colinele Vorobiovîi. Pe lângă alte locuri din romanul Maestrul şi Margarita probabil că am trecut fără să ştim. Dar totul s-a încheiat acum. Am făcut cât am putut.

La Mosfilm, tocmai s-a sfârşit de turnat pelicula, dar cu destule peripeţii şi chiar maleficii. Am văzut fotografii din film: Margarita este într-adevăr Margarita, Maestrul nu prea este Maestru, Behemoth este superbisim, Azazello – comme çi, comme ça, Koroviev este bunicel, iar Woland este ambiguu – dar s-ar putea să fie potrivit ca o mănuşă.

Maestrul şi Margarita nu este Macbeth: piaza rea este doar o năzărire. Când „ghiavolii” ajung să fie mai buni decât oamenii şi mai cinstiţi cu ei înşişi, nu este lucru de şagă.

Mi-am adus pălăria de vrăjitoare înapoi la Cluj.


P.S.:

La vârsta de 14 ani am ajuns pentru întâia dată la Moscova, într-una din excursiile tipic organizate în URSS de către toate ţările-satelit ale sovieticilor. În Piaţa Roşie, am fost invitată să stau la o coadă uriaşă de oameni, ca să văd mumia lui Lenin, dar am refuzat. Mă interesau eventual mumiile egiptene, dar nu mumia recentă a unui om care nu mi se părea prin nimic ieşit din comun. Psihanalitic vorbind, spun eu acum, cred că i-am fost aprioric loială lui Mihail Bulgakov. Nu am o altă explicaţie. Pur şi simplu îmi place să cred că am refuzat să văd mumia lui Lenin, pentru că aveam să devin, cândva, o împătimită a romanului Maestrul şi Margarita. Chiar dacă pe când aveam 14 ani habar nu aveam de Mihail Bulgakov.

(© foto: RC

 

Ruxandra Cesereanu şi Corin Braga la presupusa casă a Maestrului)