Corin Braga
Vrăjitoarea şi artistul iluminat
De ce descinde diavolul în Uniunea Sovietică? Din schimbul de replici între Woland şi Koroviev, care preludiază spectacolul de magie neagră, reiese că Messire nu a mai vizitat Moscova de o bună bucată de vreme şi că ignoră felul în care a evoluat aceasta. Spectacolul de la Teatrul de varietăţi nu are alt scop, după cum mărturiseşte Woland însuşi, decât de a aduce la un loc cât mai mulţi moscoviţi, pentru a fi contemplaţi în voie de magul negru. Mai mult decât de inovaţiile tehnice şi de schimbările exterioare din înfăţişarea Moscovei, arhidemonul este interesat de cât „s-au schimbat oare orăşenii aceştia lăuntric”. Călător străin, al cărui accent poate dispărea însă subit făcând loc celei mai curate pronunţii ruseşti, Woland se află într-o vizită de informare, menită să-l pună la curent cu ceea ce a devenit civilizaţia şi spiritualitatea în marele imperiu de la răsărit. O situaţie asemănătoare apare în Faustul meu al lui Paul Valéry, unde Faust îl convoacă pe Mefisto în secolul XX pentru a-i prezenta stadiul în care a ajuns umanitatea.
Unde s-a aflat însă diavolul până acum, de ce nu a mai asistat, din interior, la viaţa oamenilor pe pământ? Un răspuns inspirat din istoria mentalităţilor ar spune: în uitare. După „criza mentalităţii europene” (cum o numeşte Paul Hazard), în Secolul Luminilor, iar apoi în secolul al XIX-lea, religia a intrat într-o perioadă de declin şi obnubilare. Raţionalismul, pozitivismul şi scientismul au provocat „apocalipsa după Nietzsche”, iar secolul XX a trăit din plin şocul provocat de această „moarte a lui Dumnezeu”. După cum îi explică cu o naturaleţe condescendentă Berlioz magului străin, moscoviţii sunt cu toţii atei, nu mai cred în Dumnezeu şi, evident, nici în diavol. Uitat de oameni, diavolul nu a mai bântuit de mai bine de două secole prin lumea aceasta.
Or, imaginaţia descătuşată a lui Bulgakov pogoară cohorta de demoni în plină Moscovă, capitala unui stat a cărui ideologie oficială este ateismul. Asistăm la o irumpţie a sacrului în miezul unei lumi profane, la o epifanie violentă care literalmente străpunge suprafaţa realităţii curente şi instituie un regim al miracolelor. E adevărat, mentalitatea pozitivistă are propriile ei apărări (în sensul psihanalitic al termenului), ea este capabilă să secreteze explicaţii care asimilează supranaturalul unor iluzii şarlataneşti, scamatoriei, hipnozei în masă, halucinaţiilor şi eventual schizofreniei. În finalul romanului, după plecarea diavolilor, echipa de investigatori de miliţie şi securitate, care cercetează penal faptele acestora, elaborează un raport în care toate întâmplările fantastice capătă o motivaţie raţională. La nivelul realităţii romanului, însă, cele două interpretări, cea mistică şi cea raţionalistă, rămân conflictuale, iar transcendenţa îşi păstrează autonomia, fără să poată fi redusă la imanenţă.
În gândirea doctorilor bisericii, suprema înşelăciune la care poate apela diavolul este de a-i convinge pe oameni că el nu există. În felul acesta, el nu mai poate fi identificat ca purtător al păcatului, răul nu mai poate fi izolat şi combătut, ci devine difuz şi atotprezent. Într-un fel, chiar acest lucru s-a întâmplat cu omul modern. El nu mai are nevoie de un diavol care să-l tenteze, a devenit propriul său diavol care se aruncă singur în păcat. În loc să fie proiectat în afară, într-o fiinţă supranaturală, răul a fost introiectat ca o pulsiune distructivă, ca o tendinţă psihică. În romanul lui Bulgakov, suita de demoni nu trebuie să trezească aplecarea spre păcat, aceasta acţionează genuin în oameni şi diavolii nu fac decât să o pună în evidenţă. Spectacolul de magie neagră nu este altceva decât prilejul de materializare a dorinţelor vicioase şi a faptelor reprobabile ale moscoviţilor. Vanitate, cochetărie, superficialitate, dorinţă de înavuţire şi de câştig uşor, curiozitate meschină, spirit de imitaţie, toate aceste defecte ale publicului sunt aduse pe scenă, în faţa arhidemonului contemplator, de către suita sa de „scamatori”. Dezvăluirile cerute cu agasantă insistenţă de comperul Bengalski şi de preşedintele Comisiei acustice nu vor viza „trucurile” spectacolului, ci conştiinţa încărcată a spectatorilor. Diavolii nu sunt nişte iluzionişti, ci nişte devoalatori ai adulterelor ascunse, ai paternităţilor renegate, ai viciilor nemărturisite.
În fapt, diavolii din romanul lui Bulgakov au o însărcinare complet diferită de cea pe care le-o atribuie în mod tradiţional creştinismul. În teologia creştină, diavolii au funcţia de a-i tenta pe oameni în timpul vieţii şi de a-i chinui şi pedepsi în lumea de apoi. În Maestrul şi Margareta, oamenii sunt suficient de răi încât să se corupă ei înşişi în această viaţă, iar diavolilor nu le rămâne nimic de întreprins în această privinţă. Ceea ce fac Koroviev, Behemoth, Azazello (mai puţin Woland, fiindcă ar fi sub demnitatea lui de arhidemon), este să expună şi să pedepsească viciile camuflate. Toate farsele puse la cale de năstruşnica companie sunt în fond nişte acţiuni punitive. Lihodeev, directorul incapabil al Teatrului de varietăţi, este aruncat din apartamentul său tocmai în Ialta, iar apoi va fi mutat în Rostov ca responsabil al unui magazin alimentar. Sempleiarov, directorul Comisiei acustice, este şi el transferat, în urma dezvăluirii vieţii sale adulterine, ca responsabil al centrului de colectat ciuperci din Breansk. Nikanor Ivanovici Bosoi, coruptul preşedinte al Asociaţiei de locatari de pe Sadovaia 302 bis unde se instalează diavolul, împreună de altfel cu ceilalţi membri ai comitetului, este anchetat pentru deţinere ilegală de valută şi sfârşeşte prin a avea visuri paranoice în clinica profesorului Stravinski. Varionuha, administratorul Teatrului de varietăţi, este bătut şi transformat în vampir de Behemoth şi Hella, pentru a-l teroriza la rândul său, de-a lungul unei nopţi de coşmar întreruptă doar de cântecul cocoşului, pe contabilul Rimski.
„Pedepsele” aplicate corupţilor sunt cel mai adesea consecinţa directă, ineluctabilă, a propriilor vicii sau anxietăţi, pe care diavolii nu fac decât să le grăbească şi amplifice. Baronul Meigel, intrigant şi turnător, sfârşeşte împuşcat în stilul instituţiei pe care o serveşte, GPU-ul sau NKVD-ul. Bufetierul Andrei Fokici, care serveşte nisetru de „calitatea a doua”, adică rânced după cum precizează Woland, moare de cancer la ficat. Comperul Bengalski, care manipulează demagogic publicul, îşi pierde literalmente capul. Profesorul Kuzmin, deşi nu ştim exact cum îşi tratează bolnavii, are parte de o cădere nervoasă, necesitând la rândul lui tratament medical. Prohor Petrovici, preşedintele Comisiei de vizionare a spectacolelor, adică cenzor, păţeşte literal ceea ce sugerează metaforic înjurătura sa preferată „Lua-m-ar dracii!”, lăsând în locul său la birou un costum care semnează singur toate actele, imagine perfectă a birocratului. Femeile uşuratice seduse de oferta de haine occidentale a diavolilor din seara spectacolului se pomenesc dezbrăcate, în lenjerie intimă, în plină stradă. Iluzorii sunt şi bacnotele culese cu aviditate de public, transformându-se în etichete de apă minerală, sau, cu consecinţe mult mai nefaste într-un stat poliţienesc, în dolari şi valută. Lucrătorii filialei Comisiei de spectacole, antrenaţi de şeful lor în caraghioasele, facticele cercuri de activităţi cetăţeneşti atât de specifice societăţii comuniste, sfârşesc, sub conducerea „fostului dirijor de cor” care e Koroviev, să cânte, împotriva voinţei lor, în cele mai nedorite momente, strofele unui cântec stupid.
Toate aceste scenete sunt scăldate într-un umor acid şi sarcastic. Râsul sulfuros este un atribut al diavolului. Teologia scolastică defineşte demonii drept nişte făpturi de neant. Întorşi de la Dumnezeu, care este finţa în sine (ens a se), rupţi de sursa existenţei, diavolii nu pot crea, ei pot doar imita, parodia şi distruge, fiind un fel de bufoni ai Fiinţei. Behemoth, Koroviev, Azazello sunt nişte măscărici fără limite, care îi îngână şi îi maimuţăresc pe indivizii corupţi. Ei amplifică viciile oamenilor până la absurd, punând parcă în faţa acestora o oglindă contrastantă care scoate în evidenţă meschinătăţi ce altfel ar fi riscat să fie trecute cu vederea. Tribulaţiile unui escroc care speculează spaţiile locative sunt demascate de Koroviev prin opoziţie grotescă cu capacitatea supranaturală a diavolilor de a manipula a cincea dimensiune, transformând, spre exemplu, apartamentul 50 într-o uriaşă sală de bal. Ironic, naratorul prezintă furtul şi alte matrapazlâcuri drept „miracole”, ca şi cum nu oamenii ar băga pe şest banii în buzunar, ci ar fi nevoie de diavol pentru aceasta.
Privită în oglinda măritoare a diavolilor, societatea comunistă a Moscovei anilor 30 este supusă unei satire muşcătoare. Prin critica defectelor de caracter sunt vizate tarele şi viciile de structură ale unui sistem demagogic, care impune falsitatea, măştile, potemkiniada. În memoriul trimis de Bulgakov lui Stalin în 1930, scriitorul recunoaşte că operele sale critică „trăsăturile îngrozitoare ale poporului meu” şi „nenumăratele monstruozităţi ale cotidianităţii noastre”. Magistru al parodiei, diavolul are în Maestrul şi Margareta rolul benefic de a imita imitaţia, de a maimuţări găunoşenia, distrugând-o. Nu întâmplător Bulgakov îşi ia drept motto citatul din Goethe în care Mefisto se autodefineşte drept „o parte din acea putere / ce veşnic răul îl voieşte / şi veşnic face numai bine”. Într-o lume degradată până în măduvă, Woland şi suita sa apar ca nişte restauratori, prin negaţie şi deconstrucţie a formelor existente, ai adevărului şi curăţeniei morale. Desigur, rolul diavolilor nu merge atât de departe încât aceştia să devină nişte propovăduitori ai binelui (deşi Varionuha va trăi o convertire morală, în urma ameninţării de a nu mai minţi la telefon), totuşi farsele macabre jucate de ei au finalemente un rol cathartic.
Pe de altă parte, răul practicat de moscoviţi nu are o dimensiune romantic-metafizică, este un rău meschin şi josnic, întreţinut de caractere mărunte. Bulgakov nu se apleacă asupra marelui rău instituţional reprezentat de statul totalitar comunist (deşi Maestrul este denunţat şi anchetat de aparatul de represiune, iar Bulkagov însuşi trăia cu frica arestării şi a deportării), aşa cum o vor face Soljeniţîn sau Şalamov, ci e interesat de psihologia omului curent în care politica de formare a „omului nou” scosese la suprafaţă zgura celor mai mlăştinoase resentimente şi frustrări. Încă din Fauştii lui Maler Müller şi Goethe, Lucifer şi Mefisto îşi clamau dezgustul şi lasitudinea de a mai ispiti umanitatea, forfoteală de „goange” care „în orice scârnă-şi bagă nasul”. Woland manifestă şi el un dispreţ nedisimulat faţă de cohorta de impostori, delatori şi profitori de teapa lui Aloizi Mogarici, a căror prezenţă pur şi simplu îl indispune.
Distanţa dintre grandoare (chiar şi în rău) şi meschinătate este sugerată cel mai bine de contrastul dintre participanţii la balul Satanei şi populaţia moscovită. La noaptea de Sabat găzduită de Woland participă mari asasini şi otrăvitori, pe care diavolii îi tratează cu deferenţă, rugând-o pe Margareta, ca amfitrioană, să le acorde un minim de atenţie fiecăruia, pentru a nu le leza sensibilitatea. Infernul lui Woland este populat de această societate „aleasă”, mari păcătoşi care au meritat damnarea eternă. Concetăţenii Maestrului, în schimb, sunt atât de mărunţi moral, atât de şterşi şi reduşi sufleteşte, încât sunt incapabili de a mai risca sau chiar de a gândi grandiosul gest luciferic.
Această aplatizare spirituală trădează degenerarea iremediabilă a umanităţii, apropierea sfârşitului. Prin descinderea diavolilor, sub apăsarea norului negru de furtună cu pântecele luminat de fulgerări galbene, Moscova este colorată într-o lumină de apocalipsă. Bulgakov exprimă sentimentul apăsător, nu doar personal ci generalizat într-o societate comunistă, că trăieşte sfârşitul lumii, când răul a copleşit forţele binelui. Este vremea Antichristului şi a armatelor lui Gog şi Magog, când iadul se revarsă pe pământ. Diavolii şi-au schimbat sarcina de ispitori în cea de pedepsitori, fiindcă lumea noastră a devenit deja lumea de apoi, în dimensiunea sa infernală. Sadici, diavolii au de-acum permisiunea de a-i batjocori, a-i tortura şi a-i ucide chiar aici, în cotidian, pe „morţii vii”, pe decerebraţii spiritual şi moral care sunt „oamenii noi”.
Woland nu este însă Antichristul. Proiectând în el, la modul compensatoriu, revolta sa împotriva unui întreg sistem social monstruos şi a subiecţilor săi dezumanizaţi, Bulgakov îl înnobilează la rangul de agent punitiv venit să dea fiecăruia după merit. Pogorâţi în Moscova în miercurea (în teologia scolastică, a treia zi a facerii lumii este ziua căderii îngerilor) din săptămâna Patimilor, diavolii bulversează capitala până în sâmbăta de dinaintea duminicii Învierii. În societatea aceasta care nu mai ştie să celebreze Paştele, Învierea are mai degrabă nuanţa celei de-a doua veniri a lui Christos, când Fiul lui Dumnezeu va apărea cu chip înspăimântător de judecător şi pedepsitor. Woland este colaboratorul şi instrumentul lui Yeshua într-o lume numai bine coaptă pentru pedeapsă. Nu întâmplător, la plecarea din Moscova, sâmbătă seara, înaintea Învierii, diavolii se transformă, din figuri patibulare, în călăreţi negri, înfricoşători. Woland, Koroviev, Azazello şi Behemoth îşi dezvăluie adevăratul lor chip: ei sunt cei patru cavaleri ai Apocalipsei!
Cele două romane, romanul Maestrului care scrie despre Yeshua Ha-Nozri şi romanul „autorului obiectiv” (Bulgakov ca narator) care scrie despre Maestru, se află într-un paralelism invers, contrastiv. Ele reflectă începutul şi sfârşitul istoriei sacre a umanităţii acoperite de Noul Testament, întruparea lui Isus Christos şi sfârşitul lumii. Yerushalayimul şi Moscova se află la cele două capete ale săgeţii istoriei creştine, între polul binelui şi al răului. Fiecare din aceste capitale are parte de epifania pe care o merită, conform maximei lui Woland că „fiecăruia i se va da după credinţa sa”. Ierusalimul biblic este binecuvântat de prezenţa Fiului lui Dumnezeu, la Moscova ia fiinţă diavolul. În contrast cu amiaza şi lumina binelui, capitala sovietică se scufundă în miezul de noapte al infernului. Întreg oraşul devine o scenă de spectacol de „magie neagră” şi de noapte valpurgică, balul Satanei cuprinzând simbolic toată populaţia moscovită.
Cauza acestei furtunoase „coborâri şi revărsări a sacrului peste lume”, cum o caracterizează Ion Vartic (în Bulgakov şi secretul lui Koroviev. Interpretare figurală la Maestrul şi Margareta, Cluj, Biblioteca Apostrof, 2004), este aşadar corupţia iremediabilă a oamenilor şi a sistemului, care atrage implacabil judecata şi pedeapsa divină. Vina cea mai mare a societăţii moscovite constă în ateismul ei, ridicat de comunism la rangul de ideologie de stat. Echipa de diavoli se materializează literal în timpul lecţiei de deconspirare a religiei ca o ficţiune pe care i-o ţine Berlioz lui Bezdomnîi, iar Woland îşi roteşte, cu o aprehensiune comică, „ochii speriaţi peste case, de teamă parcă să nu apară cumva în fiecare fereastră câte un ateu”. Este ca şi cum „omul nou” (într-un sens, iată, complet opus celui propovăduit de apostolul Pavel) ar fi atins limita ultimă a necredinţei tolerabilă de către instanţele metafizice. În momentul în care umanitatea, condusă de principiile pozitivismului, sfârşeşte prin a nega complet transcendenţa, aceasta se pogoară violent, pentru a-i aduce aminte omului despiritualizat de existenţa sa.
În termeni psihanalitici, s-ar putea spune că venirea lui Woland la Moscova reprezintă o întoarcere a refulatului colectiv. Ori de câte ori conştiinţa suferă o inflaţie raţională, arată C. G. Jung, psihicul, individual şi colectiv, tinde să compenseze această unilateralizare printr-un proces de sens contrar, constând într-o explozie a materialului refulat şi o luare în posesie de către umbră. Societăţile totalitare, care pretind să controleze întreaga activitate, conştientă şi inconştientă a indivizilor, mai mult, care încearcă să substituie ritualurilor religioase propria lor ideologie mesianică, sunt cele mai predispuse la decompensarea umbrei. Doctor Faustus al lui Thomas Mann şi Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov sunt, fiecare în registru propriu, nişte parabole pentru demonizarea, adică isterizarea, societăţii fasciste, respectiv comuniste.
Desigur, Bulgakov nu tratează tema în termeni psihiatrici, ci în termeni metafizici. La nivelul realităţii romanului, diavolii nu sunt nişte proiecţii psihice (deşi anchetatorii preferă să explice fantasticul ca hipnoză şi iluzie), ci nişte făpturi reale (e adevărat, supranaturale). Tocmai pentru a-şi impune existenţa în ochii unor indivizi atei îşi face demonul apariţia concretă. Al şaptelea argument al existenţei lumii celeilalte, în afara celor cinci tradiţionale şi a celui kantian, invocat de către Woland în polemica sa cu Berlioz, este însăşi prezenţa sa empirică, evidenţa faptelor sale, a morţii lui Berlioz spre exemplu.
Lipsa inacceptabilă şi vina maximă de care se face vinovat „omul nou” este pierderea oricărui contact şi deschidere spre transcendenţă. În combaterea acestei plafonări antropologice, nici nu mai are importanţă dacă mesagerul lumii celeilalte este Dumnezeu sau diavolul. Criza este atât de mare, urgenţa atât de presantă, încât ea trebuie remediată printr-o acţiune oarecare a supranaturii, indiferent dacă aceasta se manifestă sub latura sa de lumină sau de întuneric. Pentru un om decerebrat şi „depneumatizat”, nu mai are importanţă dacă dovada plenitudinii transcendenţei este făcută de polul pozitiv sau de polul negativ al acesteia. În acest sens, chiar dacă în planul dimensiunii metafizice a existenţei, diavolul este antagonistul lui Dumnezeu, în planul lumii imanente din romanul lui Bulgakov, Woland este „trimisul şi colaboratorul său principal” (Ion Vartic). Aux grands maux, les grands remèdes!
Totuşi, nu întreaga umanitate este iremediabil coruptă şi plafonată. Atunci când, în Fauştii lui Maler Müller şi Goethe, Lucifer sau Mefisto se plâng că nu mai au tragere de inimă să ispitească o umanitate meschină, contraexemplul care li se dă, de om ce merită atenţia prinţilor întunericului, este Faust. După îndelungi căutări, din 122 de Margarete găsite în Moscova, diavolii se opresc în sfârşit asupra Margaretei Nikolaevna, singura demnă de rolul de amfitrioană la marele bal al Satanei. Iar Margareta, la rândul ei, îi va duce pe diavoli la Maestru. Desigur, faţă de mitul faustic, termenii pactului dintre om şi diavol sunt aici inversaţi. Nu bărbatul este cel care face înţelegerea cu Mefisto pentru a o găsi pe aleasa inimii sale, pe femeia arhetipală, ci femeia îndrăgostită este gata să-şi vândă sufletul pentru a-l regăsi pe bărbatul iubit.
În termeni tradiţionali, pactul cu dracul îl dezonorează pe pactant în faţa lui Dumnezeu şi îi atrage damnarea. De la preromantici încoace, însă, recuperarea şi înnobilarea demonului face ca activitatea acestuia să devină benefică pentru om. În poemul său neterminat Faust, Lessing afirmă că „Dumnezeu nu a dat omului cel mai nobil dintre instincte [dorinţa de a cunoaşte] pentru ca acesta să reprezinte nenorocirea lui eternă”. La Goethe, Mefisto este trimis de Dumnezeu pe lângă Faust cu rolul de stimulator al înfăptuirii: „Uşor adoarme acţiunea omenească, / Repaos absolut râvneşte ea. / De-aceea-i dau tovarăş s-o-mboldească, / Activ, sortit ca diavol a crea”. La Bulgakov, după cum am văzut, Woland este colaboratorul lui Yeshua, revenindu-i sarcina de pedepsire a păcătoşilor şi, mai general, prin însăşi prezenţa sa, de demonstrare a existenţei lumii celeilalte.
Margareta şi Maestrul sunt singurii care se bucură de asistenţa benefică a diavolilor, toţi ceilalţi, chiar atunci când trec printr-o convertire, precum Ivan Bezdomnîi, au parte de o întâlnire devastatoare. Este un semn că primii sunt deschişi pentru a accepta supranaturalul, în accepţiunea sa de mysterium tremendum, în timp ce toţi ceilalţi trebuie şocaţi, izbiţi în prejudecăţile şi schemele lor mentale osificate. Ultimii fac parte din sistemul comunist, din „cetatea omului”, în timp ce primii sunt nişte excluşi, nişte rezistenţi la îndoctrinarea ideologică, care au păstrat deschise canalele de comunicare cu transcendenţa.
În cazul Margaretei, sensibilitatea la supranatural este de natură spontană, inconştientă, fiind stimulată de iubire şi suferinţă. Copilului a cărui cameră de noapte o vizitează în timpul expediţiei sale aeriene prin Moscova, Margareta îi spune această scurtă „poveste” a vieţii sale: „A fost odată o tanti… Şi nu avea copii, şi nu ştia ce e fericirea. Întîi, multă, multă vreme a tot plâns, iar mai târziu s-a făcut rea...”. Desigur, durerea Margaretei se datorează în primul rând arestării şi apoi dispariţiei Maestrului, singurul bărbat pe care l-a iubit vreodată şi care a făcut-o să se simtă împlinită. Iubirea dintre cei doi este înfăţişată, atât de Maestru atunci când i-o povesteşte lui Ivan, cât şi de naratorul romanului, drept un coup de foudre, o senzaţie de dejà vu, care sugerează o întâlnire arhetipală, o regăsire a lui anima şi animus.
În calea acestei iubiri „de trei ori romantice” se ridică însă o societate în care aparatul totalitar-represiv stimulează invidia, gelozia, delaţiunea şi trădarea. De aceea, suferinţa Margaretei la distrugerea morală a Maestrului de către ideologii regimului şi social-umană de către turnători precum Aloizi Mogarici şi de către organul de represiune din spatele acestora are o dimensiune revendicativă, răzbunătoare. Ea se întâlneşte pe aceeaşi lungime de undă, vibrează la aceleaşi scopuri ca acelea care îi conduc pe diavoli. Când îi mărturiseşte lui Woland cum a devastat apartamentul criticului Latunski, diavolul o întreabă „Şi de ce trebuia să te osteneşti singură?”, iar Behemoth şi Azazello se oferă săritori să termine ei „trebuşoara”. Dracii completează la o scară mai amplă, cu alte „mijloace”, dorinţa de răzbunare şi necesitatea pedepsei unei liote de indivizi maceraţi de un rău sistemic.
Margareta se întâlneşte aşadar cu demonii pe latura funcţiei lor punitive. Din cauza aceasta, întâlnirea cu ei o transformă într-o „vrăjitoare”, redându-i o vitalitate dezlănţuită, în care dorinţa de răzbunare, pe de o parte, şi de regăsire a dragostei, de cealaltă, îşi găsesc împlinirea. Diavolii materializează şi exprimă umbra Margaretei şi, la un nivel mai general, al tuturor celor răniţi şi persecutaţi de o societate represivă. În planul fantastic al realităţii romanului, se poate spune că Margareta rezonează empatic cu polul întunecat al supranaturii, că temperamentul şi atitudinile ei convoacă latura demonică a transcendenţei.
În mod simetric, Maestrul este cuplat la polul pozitiv, la figura lui Christos, a unei transcendenţe venite (sau invocate) pentru a-şi reafirma existenţa. Maestrul şi Margareta corespund dublei polarităţi a sacrului, ei constituie, prin chiar complementaritatea uniunii lor de nescindat, un punct de comunicare între umanitatea profană şi lumea de dincolo. Sunt un fel de „paratrăznet” care atrage pogorârea făpturilor metafizice în Moscova. Ei doi, în calitate de cuplu, iluminatul şi vrăjitoarea, cel care scrie despre Isus şi cea care face pact cu diavolul, sunt oamenii care motivează şi răscumpără umanitatea decăzută.
În ceea ce îl priveşte pe Maestru, şi pe „ucenicul” acestuia, Ivan Bezdomnîi, convertit în urma întâlnirii terifiante dar cathartice cu diavolul, se cuvine observat că relaţia lor cu sacrul are loc prin intermediul artei. Maestrul scrie un „roman” despre Yeshua Ha-Nozri, în fapt o evanghelie apocrifă, o a cincea evanghelie, care îi va şi atrage ostracizarea de către colegii proletcultişti şi de către aparatul represiv. Este adevărat că, istoric de profesie, Maestrul nu e un literat de profesie, că el scrie cartea parcă luat în posesie de adevăr, având o iluminare ce nu poate fi refuzată, totuşi opera sa nu aparţine, generic, scrierilor mistice, ci literaturii.
La rândul său, Ivan scrisese şi el un poem despre Isus Christos, ce e drept, cu un scop de propagandă antireligiosă, comandat de către Berlioz, redactorul-şef al unei reviste de agitaţie comunistă. Însă, în ciuda îndoctrinării sale, a aderenţei la ideologia pe care i-o expune Berlioz, poetul propagandist (amintind de Maiakovski), făcuse greşeala involuntară de a-l prezenta pe Isus ca pe un om plin de defecte, dar care a existat cu adevărat, în timp ce redactorul-şef ar fi dorit ca poemul să demonstreze că Isus este o ficţiune religioasă. Cauza erorii ideologice a lui Ivan s-ar datora, comentează naratorul, fie „forţei de sugestie a talentului său, ori necunoaşterii totale a problemei”. Dincolo de nivelul ideologic şi teoretic al scrisului, Ivan este condus şi el de un imperativ al creaţiei, de o inspiraţie inconştientă, care se ghidează după propriile legi şi care, ea, are acces la supranatural.
Această deschidere spre transcendenţă este cea care îl şi salvează pe Ivan. Graţie ei, el este singurul asupra căruia persoana diavolului, epifanie a sacrului, nu are un efect strict distructiv. Woland şi suita sa acţionează ca o lumină misterioasă capabilă să devoaleze şi să expună, asemeni unei raze Roentgen, fondul sufletesc al oamenilor. În flashul acesta supranatural, toţi ceilalţi indivizi nu lasă să se întrevadă decât caractere minuscule, cu obsesiile lor meschine şi vicioase. Berlioz este cazul extrem: ideolog al ateismului, al „transcendenţei vide”, el nu are ce arăta decât neantul interior, drept care va fi şi trimis în neant. Ivan este şi el pârjolit de întâlnirea cu diavolul, dar acest şoc nu face decât să-i ardă învelişurile false, concepţiile eronate, şi să-i dezvelească nucleul profund.
Porecla lui Ivan, Pribeagul, Rătăcitorul (Bezdomnîi – literal „fără casă”), se dovedeşte simbolică: Ivan este un rătăcit într-o lume care nu e a lui. Este un artist într-un sistem totalitar care încurajează doar arta factice. Contactul cu diavolul îi deschide brutal ochii sufletului şi îi provoacă convertirea. Psihologic vorbind, Ivan trece printr-o criză de schizofrenie, în care un nou Ivan se trezeşte, înlocuindu-l pe cel vechi, pe cel superficial. După dubla întâlnire, cu Woland şi cu Maestrul, Ivan va renunţa la rătăcirile sale prin poezia proletcultistă şi se va îndrepta spre adevărata sa „casă”, istoria şi religia. Destinul lui Ivan şi cel al Maestrului său capătă prin aceasta o nuanţă gnostică. La fel ca în sistemele gnostice din Antichitatea târzie, cei doi artişti sunt şi ei nişte „exilaţi”, nişte „străini”, nişte rătăcitori provenind din altă lume, siliţi să pribegească într-un univers străin, o lume a răului creată de un Demiurg rău, echivalabilă statului comunist totalitar patronat de către Stalin.
Ceea ce îi leagă pe Maestru şi pe Ivan de lumea adevărată este arta lor, inspiraţia. Avem de-a face aici cu o temă impusă de poetica modernistă, aceea a artei ca succesoare a religiei. Într-o lume care a trăit moartea lui Dumnezeu şi a provocat golirea transcendenţei, singurul loc unde sacrul mai supravieţuişte este literatura. În modernism, la artişti precum Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, esteticul preia rolul misticii, iar literatura devine rugăciune, cum arată abatele Brémond. Bulgakov ilustrează şi el această idee după care, într-o lume atee, singurii care mai au intuiţia sacrului sunt scriitorii. După cum a demonstrat Ion Vartic, romanul Maestrului despre Yeshua Ha-Nozri şi Pilat din Pont, visul arhetipal al lui Ivan şi relatarea de la faţa locului a lui Woland sunt în perfectă continuitate. Arta inspirată, revelaţia mistică şi testimonia empirică depusă de diavol se completează una pe cealaltă.
Maestrul este şi el conectat la lungimea de undă a transcendenţei, dar, spre deosebire de Margareta, el rezonează la polul luminos al sacrului, la figura christică. Romanul său este, după cum s-a arătat, o evanghelie apocrifă, dar confirmată de diavolul însuşi, care a asistat la arestarea, condamnarea şi pasiunea lui Isus. Scriitorul este un mic demiurg, care are puterea de a recrea, pe scena microuniversului operei, existenţa macrouniversului. Personajele sale au densitatea oamenilor reali şi creaţia sa se îmbină inextricabil cu realitatea metafizică, astfel încât Pilat din Pont este simultan procuratorul roman din Ierusalimul istoric şi personajul povestirii Maestrului. Decizia lui Christos, ca judecător în ceruri, de eliberare a lui Pilat din purgatoriul remuşcărilor coincide cu destinul decis de Maestru pentru protagonistul său, romanul găsindu-şi literalmente finalul în lumea de apoi. Cuvântul Maestrului, la fel cu cererea Margaretei în privinţa Fridei, are puterea sau dezlegarea de a materializa intenţía sau dorinţa emiţătorului lor.
Vrăjitoarea şi artistul mistic sunt singurii din Moscova comunistă care câştigă interesul instanţelor metafizice şi, prin aceasta, un destin eschatologic diferit de restul cetăţenilor. Ce se întâmplă cu ateii reiese cu limpezime din soarta lui Berlioz. După ce diavolul îi demonstrează faptic existenţa sa şi a lui Dumnezeu, Berlioz este trimis în locul care exprimă cel mai bine convingerile sale asupra lumii de apoi, şi anume în neant. Încă din secolul al XVIII-lea, o dată cu scrierile lui Swedenborg, eschatologia tradiţională creştină, în care Paradisul şi Infernul erau nişte spaţii fizice (situate, desigur, în alt plan decât lumea terestră), a suferit o psihologizare şi o subiectivizare. Raiul şi Iadul au devenit la Swedenborg şi în concepţiile ulterioare nişte spaţii psihice sau psihoide, care au forma gândurilor şi a caracterelor fiinţelor care îl locuiesc. Woland evocă acest relativism eschatologic, invitându-l pe Berlioz să aibă parte de ceea ce a crezut: „Dumneata treci în nefiinţă, în timp ce eu voi avea bucuria să beau pentru fiinţă din cupa în care în care dumneata te transformi!” Este ca şi cum incapacitatea de a concepe şi de a crede în lumea de apoi blochează ca un zid accesul celor necredincioşi. Ei nu sunt condamnaţi de vreo instanţă metafizică răzbunătoare, ci de propriul handicap spiritual, de mutilarea pneumatică pe care au suferit-o prin aderenţa la filosofia atee.
Margareta şi Maestrul, rebeli la îndoctrinarea comunistă, deschişi prin iubire, prin inspiraţie şi prin suferinţă la adâncimea sacră a existenţei, se împărtăşesc şi ei din fiinţă. Totuşi destinul lor eschatologic ridică o anumită nelămurire. Care va fi soarta lor eternă, care este spaţiul unde sunt duşi cei doi îndrăgostiţi de către Woland, la indicaţia lui Yeshua? Locul de odihnă veşnică al iubiţilor nu este nici Iadul, unde Margareta, în calitate de pactantă cu diavolul, ar fi fost poate îndreptăţită să ocupe un loc de onoare, ca vrăjitoare-amfitrioană a balurilor de Valpurgis. Nu este nici Raiul, adică lumina, unde Woland însuşi are impresia că Yeshua ar trebui să-l ia pe Maestru, în baza romanului său evanghelic. Este un loc intermediar între cerurile spre care urcă raza de lumină selenară a lui Pilat şi groapa abisală în care se scufundă Woland şi suita sa în final, un punct de intersecţie poate între cei doi poli ai sacrului reprezentaţi de Maestru şi Margareta. Unde este locul acesta?
Dacă am încerca să-l identificăm în cadrele eschatologiei catolice, aşa cum apare aceasta sistematizată la un Dante, observăm că refugiul etern al Maestrului este situat la nivelul suprafeţei pământului, la marginea râpei de unde începe gura iadului, aşadar între paradis şi infern. Nu este Purgatoriul, şi nici Paradisul terestru aşezat de Dante pe vârful muntelui Purgatoriului în imediată continuitate cu primul cer, deoarece nu este un loc de ispăşire şi ascensiune. Maestrul şi Margareta nu suferă aici chinuri cathartice, menite să-i conducă, într-un viitor eschatologic, în Empireul celest. Ei sunt aşezaţi aici pentru totdeauna, într-un loc de linişte şi odihnă, de fericire a creaţiei şi a meditaţiei. Soarta postmortem a Maestrului este şi ea configurată în conformitate cu credinţa sa, cu tendinţa dominantă care i-a modelat personalitatea, aceea a artistului, a scriitorului. Or, în universul dantesc există un asemenea loc destinat artiştilor şi filosofilor, şi anume Limburile, ţinutul de dinaintea craterului infernal, unde Homer, Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu şi alţii sălăşluiesc într-un Castel al înţelepţilor. Căsuţa alchimică a Maestrului este un spaţiu omolog, care materializează visul de creator retras în sine, rupt de cele lumeşti, al protagonistului.
Eridano Bazzarelli şi Ion Vartic identifică acest loc al „eternităţii estetice” (opusă unei eternităţi mistice, reprezentată de Empireu) cu Limbul şi cu Paradisul Terestru, al doilea comentator atrăgând atenţia asupra similitudinii dintre pârâul care înconjoară casa Maestrului şi râul Eunoe dimprejurul Paradisului Terestru dantesc, ale cărui ape produc uitarea răului şi întăresc memoria binelui. Totuşi, trebuie amintit că, în eschatologia creştină, grădina Edenului este, după păcatul adamic, definitiv închisă oamenilor, şi că oricum ea se află în regiunea cosmologică a Luminii, făcând trecerea din Purgatoriu în Cerurile paradisiace. Schimbarea de regim care are loc la intrarea în Paradisul Terestru se reflectă în faptul că Vergiliu nu îl mai poate însoţi pe ucenicul său şi de aici înainte Dante va fi ghidat nu de către un filosof, ci de către Beatrice însăşi, ca simbol al teologiei şi al credinţei. Paradisul Terestru este în custodia îngerilor, în timp ce locul atribuit Maestrului este sub patronajul diavolilor, ceea ce obligă la identificarea sa exclusiv cu Limburile danteşti.
Există însă un alt topos eschatologic care poate da seama de acele trăsături ale refugiului Maestrului similare cu cele ale grădinii Edenului. Este vorba de locul de odihnă şi de aşteptare, locum refrigerii, unde, în creştinismul primitiv, morţii aşteaptă învierea. În învăţăturile sale, Isus Christos a promis că se va întoarce în curând, astfel încât sfântul Pavel era convins, cel puţin într-unele din Epistole, că Apocalipsa va avea loc încă din timpul vieţii sale. Confruntaţi cu amânarea nelimitată a celei de-a doua veniri, părinţii Bisericii au trebuit să acomodeze promisiunea christică a învierii cu eschatologiile păgâne din Imperiu, aşezând credincioşii, morţi în perioada dintre răstignirea lui Isus şi Parousie, într-un spaţiu de aşteptare. Către sfârşitul mileniului întâi, în special sub influenţa mitologiei celtice irlandeze, creştinismul apusean a evoluat treptat spre modelul eschatologic tripartit, sistematizat de Toma d’Aquino şi plasticizat de Dante. În creştinismul răsăritean, însă, care constituie un fundal şi pentru Bulgakov, tema lui locum refrigerii a rămas vie, supravieţuind spre exemplu în „locul de odihnă, loc cu verdeaţă” din slujba funerară ortodoxă.
De ce nu a meritat însă Maestrul lumina, de ce Yeshua, personajul romanului său, nu îl ia cu sine, ci îl încredinţează lui Woland? Ion Vartic a construit o explicaţie etajată, care îi ia în considerare atât pe Bulgakov ca autor, cât şi pe Maestru ca personaj. Bulgakov, scriitor intransigent în privinţa libertăţii sale de creaţie, rebel la îndoctrinarea proletcultistă, autor al unui memoriu admirabil adresat Puterii comuniste, model de rezistenţă prin cultură, a fost constant persecutat de sistem în ultimul său deceniu de viaţă. Totuşi, anumite fantasme personale (un complex al fiului care îşi caută un tată protector) şi colective (puterea de decizie absolută a lui Stalin percepută ca o magie capabilă să schimbe miraculos destinele) i-au creat o fascinaţie maladivă faţă de dictator şi speranţa delirantă că şi-ar putea rezolva toate problemele printr-un act de simpatie personală a acestuia, aşa cum Ludovic al XV-lea a devenit protectorul lui Molière. Dar o asemenea aşteptare implică o mauvaise conscience, conştiinţa duplicităţii, a pactizării cu răul, care nu este răul metafizic, adică diavolul, ci răul imanent, adică un sistem criminal. Iar dacă pactul cu transcendentul făcut de Margareta şi de Maestru semnifică întoarcerea dinspre lumea aceasta spre lumea cealaltă şi atrage mântuirea, pactul cu sistemul totalitar, făcut într-o primă instanţă de un Ivan Bezdomnîi, duce la autoanulare ca scriitor în planul profan şi la neant în planul sacrului.
Ipoteza lui Ion Vartic este că Bulgakov a proiectat în Maestru, la un mod autopunitiv şi ispăşitor, propria vinovăţie resimţită faţă de încercările sale de a obţine simpatia şi protecţia lui Stalin. Maestrul nu merită lumina, ci doar liniştea, fiindcă Bulgakov însuşi se autoacuză de a fi cochetat cu sistemul. Se cuvine însă remarcat că această vinovăţie simbolică este proiectată mult mai evident de Bulgakov nu în Maestru, ci într-un alt personaj, în Pilat din Pont. Deşi are prilejul de a-l întâlni pe Yeshua şi de a resimţi iradierea personalităţii acestuia şi a învăţăturii sale, Pilat, speriat de acuza de trădare şi lez-majestate, nu are curajul să rupă pactul cu Cezarul în favoarea pactului cu Isus. De aceea, pentru el „laşitatea este cel mai grav dintre vicii”, iar soarta pe care şi-o construieşte singur, în acord cu ideea că eschatologia este o proiecţie a configuraţiei spirituale a sufletului, este un purgatoriu al remuşcării de a fi cedat somaţiilor sociale şi a fi sacrificat transcendenţa. Prin figura lui Pilat, Bulgakov pare să exprime o simpatie netranzacţională, dar înţelegătoare, faţă de toţi cei care nu au curajul să aleagă viaţa de apoi în locul vieţii curente, a celor laşi în faţa presiunilor societăţii şi sistemului. Nu e mai puţin adevărat că, după circa două mii de ani de purgatoriu, în care Pilat îşi ispăşeşte laşitatea prin neîntrerupte mustrări de conştiinţă, Yeshua, Maestrul şi implicit Bulgakov, sfârşesc prin a-i acorda iertarea şi liniştea.
În ceea ce îl priveşte pe Maestru, explicaţia lui Ion Vartic pleacă de la aceeaşi axiomă eschatologică relativistă, după care fiecăruia i se va da după credinţa sa. Maestrul primeşte exact ceea ce merită, ceea ce a aşteptat dintotdeauna, şi anume liniştea: „el a ales liniştea încă înainte ca verdictul cristic să fie pronunţat, întrucât îndeplinise deja condiţiile pregătitoare ce-l duc către ea. Devenit un cenobit, ce nu mai vrea nimic, e indiferent la toate cele lumeşti, orice îl plictiseşte”. Calvarul vieţii Maestrului, reflectând nevroza lui Bulgakov însuşi, fusese neliniştea, angoasa permanentă, inevitabilă la un artist dizident într-un regim totalitar. În refugiul etern pe care i-l pune la dispoziţie Woland, Maestrul poate în sfârşit să uite toate anxietăţile, să înlăture toate spaimele care l-au torturat şi să se dedice unui „veşnic divertisment estetic”.
Explicaţia este perfect plauzibilă şi în bună armonie cu concepţia eschatologică globală a romanului. Se mai poate observa totuşi că Yeshua dă verdictul în privinţa Maestrului nu după ce îi evaluează viaţa, aşa cum are Woland prilejul să o facă după ce îl răpeşte din clinica psihiatrică, ci după ce îi citeşte romanul. „El a citit opera maestrului şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna”, îi spune Levi Matei diavolului. Desigur, sugestia este că oamenii (artiştii) sunt judecaţi nu după intenţiile, ci după faptele lor, nu după viaţa lor interioară, ci după opera literară în care s-a materializat aceasta. Aceasta pentru că fapta, creaţia, are puterea de a conforma inconfundabil şi definitiv caracterul omului. Maxima „Manuscrisele nu ard” nu este doar o alegorie pentru perenitatea artei în faţa regimurilor lumeşti opresive, ci are şi următorul sens spiritualist, swedenborgian: Gândurile care au fost exprimate şi formulate prin cuvânt sau prin faptă se imprimă şi configurează pentru totdeauna sufletul omului. În momentul în care, otrăvit de Azazello, Maestrul devine duh, el îi spune Margaretei că nu mai are nevoie de manuscrisul romanului, recuperat de diavoli din foc, deoarece „de acum încolo n-am să mai uit niciodată nimic”. Romanul este încrustat în memoria totală, eternă, a autorului său.
Este adevărat aşadar că, judecând romanul, Yeshua îl judecă pe Maestrul însuşi, în gestul cel mai definitoriu care i-a configurat destinul. Totuşi, rămâne întrebarea: Ce îi lipseşte acestui roman, şi prin urmare Maestrului, încât nu îi aduce, cum mărturiseşte, „trist”, Levi Matei, decât odihna şi nu lumina? În definitiv, nu este oare un roman închinat lui Isus, depunând mărturie pentru interesul cel mai direct al scriitorului faţă de divinitate? Nu reflectă el fascinaţia faţă de Fiul lui Dumnezeu, obsesie pe care artistul trebuie să o plătească printr-un martiriu, fiind mai mult sau puţin literal crucificat de către regim? Nu doar inspiraţia transcendentă care îi conduce mâna atunci când îşi scrie cartea, ci şi urmările sociale aduse de aceasta, îl pun pe Maestru în ipostaza unei imitatio Christi tragică. De ce Yeshua nu îl cheamă atunci, ca ucenic, ca scrib, precum pe Levi Matei, printre aleşii săi?
Explicaţia stă poate în raportul romanului (şi deci al Maestrului) cu sacrul. La fel cu poemul lui Ivan despre Isus, şi cartea Maestrului lui Bezdomnîi are aceeaşi putere creatoare de a vizualiza şi de a concretiza figura Mântuitorului, făcându-l un om viu, o fiinţă reală. Este tocmai ceea ce îi reproşează Berlioz poetului, din perspectiva ateului care crede că figura lui Isus este o ficţiune mitică. Dar reproşul poate fi şi inversat, din perspectiva credinciosului care vede în Isus Christos pe Fiul lui Dumnezeu. Personajul lui Ivan era uman, dar „plin de defecte”; eroul Maestrului este şi el înduioşător de fragil, de delicat, cerând parcă protecţie. Ambele figuri sunt „umane, prea umane”, lăsând invizibilă măreţia lor divină, aura lor transcendentă. Din perspectiva tradiţiei creştine, protagonistul Maestrului este o figură mult prea umană pentru a fi asimilabilă Mântuitorului.
Şi totuşi, din perspectiva interioară a romanului, Yeshua nu pare a avea ceva de reproşat romanului în legătură cu subreprezentarea sa. Dimpotrivă, Woland relatează, în calitate de martor nemijlocit, o scenă care este simultan un capitol al romanului, iar Ivan are şi el un vis arhetipal, revelatoriu, care reproduce un alt capitol al romanului. Defectul de „omenesc, prea omenesc” atribuibil operei Maestrului are o altă dimensiune decât cea de portretizare prea amănunţită, prea de la faţa locului, a Fiului lui Dumnezeu. În definitiv, dogma nucleară a creştinismului este că Isus s-a făcut om şi a asumat prin aceasta toate slăbiciunile şi defectele firii umane, pentru a putea oferi un model de comportament nu unor zei, ci unor fiinţe defectuoase, căzute. Din această perspectivă, romanul ar putea funcţiona, de ce nu?, ca o evanghelie alternativă, în genul Evangheliei apocrife a lui Nicodim, care îl prezintă pe Yeshua nu transfigurat prin tradiţie, ci fotografiat în gesturile sale curente.
Nu este cazul să judecăm romanul despre Isus din Maestrul şi Margareta ca o scriere religioasă şi să verificăm criteriile de convergenţă cu dogma care să-i pună verdictul de acceptabil sau eretic. Distanţa dintre discursul estetic şi cel religios este mult prea bine marcată în romanul lui Bulgakov. Totuşi, o comparaţie cu evangheliile poate fi lămuritoare pentru verdictul dat Maestrului şi operei sale. Ce lipseşte din roman astfel încât autorul său să nu merite lumina? Aplecându-se doar asupra Săptămânii Patimilor, romanul pare să urmeze în linii mari Noul Testament, chiar dacă pretinde să ofere dedesubturi şi amănunte necunoscute evangheliştilor. Deşi diferă de tradiţie, aceste detalii sunt, uman şi istoric vorbind, măcar verosimile, chiar dacă imposibil de dovedit.
Dincolo însă de detaliile controversabile ale ultimelor zile ale lui Yeshua, romanului îi lipseşte faţă de evanghelii o componentă esenţială: Învierea. În Evanghelii, Învierea este dovada incontestabilă a divinităţii lui Isus şi piatra care întemeiează crezul creştin. Romanul Maestrului, deşi deducem din vorbele lui Woland şi din mesajul lui Levi Matei că învierea lui Yeshua a avut loc, că supranatura creştină este în funcţiune, există ca atare, nu înfăţişează resurecţia eroului său. Este ca şi cum inspiraţia autorului nu ar mai fi avut acces la această scenă, ca şi cum pentru Maestru manifestarea miraculoasă a lui Isus ar fi rămas într-o pată oarbă. Caracterul „uman, prea uman” al lui Yeshua nu vizează amănuntele prea cotidiene ale vieţii sale, ci absenţa dimensiunii divine a figurii sale.
Până la fixarea dogmei asupra dublei naturi a lui Isus, părinţii bisericii din primele secole creştine au avut de înfruntat o serie de erezii, care accentuau exclusiv fie una, fie cealaltă din cele două naturi. Pe de o parte erau ereziile aşa-numit docetiste, care susţineau că Isus Christos este exclusiv Dumnezeu, considerând imposibil sau inadmisibil ca divinitatea să poată asuma natura finită şi coruptă a omului. În aceste interpretări, Isus nu ar fi suferit chinurile calvarului, fiindcă natura sa divină nu putea resimţi chinurile cărnii. De cealaltă parte erau ereziile aşa-numit adopţioniste, care afirmau că Isus Christos este un om (sau eventual un înger) ridicat de Dumnezeu alături de el, în natura divină, printr-o „adopţie”. Cea mai cunoscută în acest sens a fost arianismul, doctrina lui Arie, care a avut o largă circulaţie în secolele de la sfârşitul Antichităţii. Pentru a pune capăt acestor dispute, părinţii Bisericii au stabilit, în Conciliul de la Calcedon, dogma care reprezintă dreapta credinţă şi a cărei desigilare atrăgea de acum automat acuza de erezie. Simplu formulat, dogma calcedoniană defineşte condiţia lui Isus Christos drept două naturi într-o singură persoană. Fără a putea fi scindat într-o personalitate divină (Fiul lui Dumnezeu) şi una umană (Fiul omului), Isus se împărtăşeşte simultan atât din natura divină, cât şi din cea umană, realizând conexiunea dintre acestea.
Tăcut la episodul învierii şi în general la scenele miracolelor christice, romanul Maestrului înfăţişează aproape exclusiv dimensiunea umană a lui Yeshua. El se face vinovat de eroarea adopţionistă, adică este o evanghelie ariană, am putea spune. Afectat şi el, involuntar, de scepticismul modern, care pune un văl de orbire până şi pe revelaţiile sale inspirate, Maestrul pare să nu fi fost capabil să reflecteze în opera sa miezul transcendent al figurii christice. El a redat faptele umane ale protagonistului său, dar nu a mai întrezărit faptele sale divine, Învierea şi Înălţarea. Cu alte cuvinte, a avut o revelaţie parţială, a Fiului omului, nu şi a Fiului lui Dumnezeu.
Aceasta este şi lipsa care îi marchează pe înţelepţii din Limburile lui Dante. „Vina” lor nu este una morală, ei nu se fac vinovaţi de păcate capitale (ceea ce le-ar fi atras repartiţia într-unul din cercurile infernale), ci una teologală: nu au avut parte, din motive de cronologie obiectivă, de revelaţia christică. Neavând acces la lumina harului, ei nu pot urca în Paradis. Starea lor în limburi nu este o pedeapsă (ei nu suferă aici nici un chin sau tortură), ci o necesitate. În mod similar, prin romanul său Maestrul a demonstrat, alături de deschiderea către sacru, ceea ce îi aduce salvarea din neantul necredincioşilor, şi o anumită „orbire” faţă de acesta, o incapacitate de a străvedea prin natura umană pe cea divină. Viziunea sa nu a fost suficient de inspirată, credinţa sa nu a fost de-ajuns de tare, astfel încât el să merite mai mult decât odihna artei, şi anume lumina mistică. Soarta rânduită pentru el de Yeshua respectă finalmente şi ea maxima eschatologică relativistă exprimată de Woland: fiecare primeşte după puterea vizionară a credinţei sale.
(© foto: RC
Corin Braga într-unul din muzeele Bulgakov, cu mascota muzeului, numită, firește, Behemoth)