Petronela Rotar
doişpe, cinşpe, şaişpe
2011, iulie
urcăm dealul ăla. a mia oară, probabil. e un deal mic, înflorit, cu o potecă şerpuită prin iarba înaltă. sus e o poieniţă mică cu un singur brad, bătrîn ca lumea. şi mai sunt mormintele. în ultimii ani am fost tot mai rar. ce să mai caut acolo? răspunsul nu e în trecut, they say.
acum urcăm amîndouă. i-a curs dermatograful şi e ca o fotografie alb-negru. frumoasă şi tristă. întotdeauna am crezut că frumuseţea e deplină abia atunci cînd înglobează şi emană tristeţe. ea împlineşte peste 10 zile treişpe, el a murit de fix doişpe. în altă viaţă.
cum urc aşa, mă podideşte un plîns prost, nestăpînit. dacă m-ar vedea şi m-ar întreba, nu aş şti să îi zic de ce plîng, aşa că îmi înăbuş, adînc, între pleură şi plămîn, suspinul. mă gîndesc la el, că trebuie că nu a rămas nici praful, acolo, dedesubt, sub pămîntul rău. altădată, demult, în cealaltă viaţă, cînd veneam de două ori pe zi la mormînt, împingînd bicicleta pe drumul lung şi greu, mă gîndeam cum se deteriorează. cum îl mănâncă viermii. cum se descărnează şi putrezeşte în întunericul lutos în timp ce noi continuăm să respirăm, să plîngem, să rîdem, să mîncăm, să bem, să facem copii, să creştem copii.
între lespezile cavoului a crescut un copăcel mic. îmi aminteşte de un cîntec pe care îl cîntam cînd eram tare mică şi aveam în curte leagănul ăla mare şi mă legănam tare, tare şi cîntam, cîntam în gura mare cîntecul ăla despre doi copii care se iubesc şi apoi mor şi pe mormîntul de fetiţă / a crescut un pui de viţă / pe mormîntul de băiat / a crescut un pui de braaad. şi nu ştiam că aveam să trăiesc asta direct pe derma proprie. şi îi aşezăm florile proaspete şi plec la maşină să aduc chibrituri să aprindem candelele şi o las singură, fata de 13 ani şi tatăl mort de 12. şi cînd mă întorc are nasul roşu şi ochii umflaţi şi o iau în braţe şi plîngem amîndouă îmbrăţişate, plîngem în hohote, cum nu am plîns niciodată împreună, mă strînge tare, e mai mare ca mine şi mă strînge şi plînge amar, hohotit, disperat. lacrimile îmi ard omoplatul, ăla dreptul, unde am tatuajul pe care îl avea el, cînd m-am înfierat cum se înfierează vitele, ca să ştiu cui aparţin, că sunt femeia lui.
şi îi urlu în gînd: beţivule, curvarule, trendsetterule, uite, ea e fiica ta, femeiuşca asta frumoasă şi tristă, uşor anorexică, pe care nu am ştiut să o cresc singură la fel cum am fi crescut-o în doi. şi suferă că nu are tată şi te plînge, uite cum te plînge şi tu nu meriţi atîtea lacrimi cîte au curs din perechile astea două de ochi de cînd ai murit. şi uite, e artistă, pictează, aşa cum ai fi vrut tu să poţi cînd te simţeai neînţeles şi nu puteai să te exprimi şi regulai pictoriţe wannabe, şi e bună şi sensibilă şi mai ales tristă că ea nu are un tată. şi mă întreabă şi se întreabă cum ar fi fost viaţa noastră dacă tu ai fi trăit şi eu mă zbat în mine şi nu ştiu ce să îi spun. şi îi spun numai lucrurile frumoase despre tine. îi spun că ai fi mîndru de ea.
coborîm dealul unde tu ţi-ai găsit odihnă în timp ce eu am rămas să mă zbucium, plînse, ţinîndu-ne de mînă. ea îmi zâmbeşte, trist. flacăra lumînării se zbate încet, peste locul care păstrează ce mai e din tine. tu rămîi acolo, cioburi de oase şi ţărînă grea, iar eu plec, ducînd de mînă singura treabă bună pe care ai făcut-o vreodată.
şi aia, fără să vrei.
iulie, 2013
„Cimitirul ăsta în care e îngropat tata e foarte mişto. E liniştit şi cînd bate vîntul printre copaci se aude marea.”