Boris Vian

Cronici romanțate

 

(Reeditare

Traducere Diana Crupenschi

Colecția Seria de autor Boris Vian

Editura Univers)

Fragment

Soţia mea la volan

Zoe, secretara mea model, îmi face legătura:

– Soţia dumneavoastră la telefon!

– Mulţumesc, Zoe.

Ridic receptorul cu prudenţă.

– Alo, Odile? Ascultă, iubito, te‑am sunat să‑ţi spun că nu prea pot să ajung în seara asta acasă la Françoise...

Receptorul sfârâie şi începe să scoată fum. Îl îndepărtez puţin de ureche şi continuu:

– Dar, ascultă, am o întâlnire la ora şase, n‑am să fiu acasă mai înainte de şapte şi jumătate... E destul de departe casa lui Françoise...

– Şi suntem în data de 12, mă întrerupe tandra mea soţie, cu o voce ca de ferăstrău circular.

Mi‑a picat fisa. Despre asta ea are să vă spună contrariul, dar vă jur că mi‑a picat fisa.

– Mă crezi în stare să...

– Sigur că te cred în stare să...

„Precum şi de multe alte lucruri.“

– Odile!

– E 12, e rândul meu şi am să conduc eu maşina. Încearcă să fii acasă la ora şapte, n‑am chef să întârziem şi să fiu obligată să conduc ca o nebună...

Remarcaţi aluzia. Să fie obligată! Ca şi cum ar avea nevoie s‑o oblige cineva să conducă astfel!

Pac! A trântit receptorul. Gata, sunt bun pentru cursa de douăzeci şi patru de ore de la Le Mans. Trebuie să vă explic puţin: Odile adoră să conducă. Nu avem, evident, decât o maşină. O zi din două e rândul ei. În zilele pare. (Aici ştiu că am păcălit‑o, pentru că într‑un an sunt un pic mai multe zile impare decât cele pare, pentru că unele luni au 31 de zile; dar, din nefericire, soţia mea habar n‑are de aritmetică.)

Dar de aici până la a‑şi închipui că refuz să merg la Françoise fiindcă e rândul ei să conducă...

Hm! De fapt, nu ştiu dacă aţi remarcat, dar subconştientul e o chestie destul de puţin cunoscută. Nici măcar nu ştim dacă există. În sfârşit, toate astea ar trebui analizate.

Cum conduce Odile? Oh, nu mai prost decât alta. Atenţie, am zis decât alta.

Există bărbaţi stupizi care declară lipsiţi de politeţe şi de orice nuanţă: Femeile conduc mai prost decât bărbaţii.

Eu nu fac parte din această categorie de idioţi. Femeile sunt diferite de bărbaţi. Aici o să fiţi de acord cu mine. Dacă n‑ar fi aşa, nici eu, nici tu n‑ai exista. E nevoie să mai insist asupra acestui aspect? Cred că nu.

Iar femeile – nu e bine să generalizezi, dar aici sunt obligat s‑o fac; veţi vedea, de altfel, că este un caz în care pot generaliza, fiindcă e un caz în care ele au în comun ceva care le vine din afară –, femeile, aşadar, prin felul în care sunt educate, au foarte dezvoltat spiritul de contradicţie.

Într‑o zi când îi spuneam asta lui Françoise, prietena Odilei, şi‑a luat un aer superior şi a zis:

– Dovedeşte!

Deja asta era o dovadă a spiritului de contradicţie. O dovadă cu care nu era de acord. Dar aveam una mai bună.

– Draga mea copilă, am spus (ea detestă s‑o numesc aşa, îi aminteşte de directoarea primei şcoli din care a fost exmatriculată), sunt câteva milenii de când oamenii încearcă să le înveţe pe fete pictura, muzica, arta de a coase şi de a găti. Or, toţi marii pictori sunt bărbaţi, toţi marii compozitori, de asemenea, şi de asemenea toţi marii bucătari...

– Hei, zise Françoise. Şi Suzanne Valadon? Şi Marie Laurencin? Şi Viera da Silva?

– Bine, bine, i‑am zis. Fără să vrei, îmi dai dreptate. Toate sunt pictoriţe moderne. Poţi să‑mi dai măcar un exemplu din vremea lui Leonardo da Vinci? Bun. Femeia se emancipează; familiile au încetat să‑i dea o educaţie burgheză şi încearcă să o deprindă cu artele de agrement; aşa că, numaidecât, ce face? Începe să picteze, şi încă foarte bine. Nu asta însemnă spirit de contradicţie?

– Nu ne place să fim asuprite!

– Ta ta ta! Vă plac băieţii răi gen Brando, care vă trag nişte bătăi senzuale în filme. Dar să trecem peste asta. Cât despre condusul maşinilor, la fel. Vi se predau regulile de circulaţie? Perfect! Vă luaţi carnetul de conducere arătându‑i examinatorului ce picioare fru...

Pac! Asta reprezintă zgomotul unei palme zdravene pe care mi‑a dat‑o Odile, cu perfidie, în acel moment al discuţiei.

– ...moase aveţi! am reluat eu, şi toată viaţa faceţi invers decât spun regulile. Staţi numai pe stânga, aprindeţi farul într‑o parte şi viraţi în cealaltă direcţie, nu schimbaţi viteza, fiindcă e plictisitor. În plus, toate sunteţi de rea‑credinţă, fiindcă vreţi să aveţi aceleaşi drepturi ca bărbaţii, dar, când plesneşte un cauciuc la maşină, protestaţi ca nişte diavoli dacă sărmanul tip care vă însoţeşte nu are galanteria de a se mânji cu ulei de motor din cap până‑n picioare manevrând cricul murdar în locul vostru.

A vă relata indignarea celor două scorpii la auzul acestor fraze depăşeşte capacitatea mea de a mă exprima. La asta ar putea face faţă Dante, sau Jean Rigaux1 (cu Rigaux ne‑am putea distra mai bine).

Întorcându‑mă la Odile, am să încerc să scriu pe viu ce se petrece când conduce, cu mine aşezat alături. Ca să intru în maşină pe dreapta, mă lovesc. Nu ştiu să intru pe partea dreaptă. Tot timpul îmi intră în pantaloni un mâner de portieră, şi pac! s‑au dus pe apa sâmbetei 1000 de franci la croitor, ca să mi‑i ţeasă. E anormal. O dată aşezat, mă ghemuiesc la maximum, pentru că am picioare lungi şi, din nefericire, genunchiul meu are o preferinţă stupefiantă pentru maneta schimbătorului de viteză. Odile, trebuie să mărturisesc, nu‑i dintre femeile care ezită să schimbe vitezele când conduc. Mai ales îi place să treacă într‑a patra, cu o lovitură zdravănă în rotula mea stângă; îi place la nebunie să facă asta. În plus, când stau la dreapta, nu ştiu ce să fac cu braţul stâng, şi nu pot nici să‑mi sprijin braţul drept pe ceva, pentru că asta ar însemna să deschid geamul din partea mea şi s‑ar face curent. Asta e o problemă primăvara şi în celelalte anotimpuri, în afară de iarnă. Pentru că pentru iarnă am pus la punct un dispozitiv absolut minunat. Cum ieşim relativ puţin şi cum, de secole întregi, nu mă mai duc la birou cu maşina, în fiecare an, la sfârşitul lunii octombrie, o demontez complet pe Titine la intrarea în clădire (Titine este numele copilului nostru care merge pe benzină, şi diminutivul nu vine de la Celestine, ci de la tinetă, a nu se confunda), înfăşor piesele în ziare pline de ulei şi le aranjez în bufetul sufrageriei. Suspend asigurarea şi nu plătesc nimic la garaj.

Pe scurt, încă de la început, ceva nu mi‑a plăcut în maniera de a conduce a Odilei, şi mai era și încăpăţânarea ei de a se urca în stânga, la volan. Am pus la punct, pe hârtie, un sistem destul de bulversant, în care s‑ar construi, la dreapta, un volan şi un sistem de pedale înzestrat cu o oarecare rezistenţă la manevrare. La stânga, în locul care i‑ar reveni, aparent, pasagerului, s‑ar pune, ingenios disimulate vederii, o mică manetă cu telecomandă de direcţie şi două genunchiere de manevrare a vitezei şi a frânei, ca nişte maşini de cusut. Am în studiu şi un sistem de conducere prin lunetă, fie directă, fie printr‑un sistem de cameră. În acel moment, ai putea să te strecori în portbagaj, iar soţia ta, la volan, ar avea iluzia că este stăpână la bordul maşinii. Oricum, gândiţi‑vă că, dacă femeia este capabilă să conducă o maşină (ceea ce se ferea să facă pe vremea cutiilor de viteze mai rudimentare), constructorii de maşini se vor grăbi să inventeze un lucru primejdios şi imposibil care va lua douăzeci de ani să fie perfecţionat, iar aceasta ne va crea nouă, bărbaţilor, o mică pauză în care putem să respirăm.

Demarăm. Cu prima viteză ambalată la maxim, Odile nu pare, astăzi, convinsă de necesitatea de a trece într‑a doua.

– Ce mai aştepţi? îi spun urlând.

– Tot timpul mă calci pe nervi cu cele douăsprezece ore ale tale de la Reims, cu Marele Premiu al A.C.F etc., răspunde ea pe acelaşi ton (nu suntem supăraţi, răcnim din cauza zgomotului). Fangio1 al tău, ei bine, schimbă vitezele doar când ajunge la maxim.

– Dar nu suntem la Le Mans... Suntem pe Boulevard de Clichy...

– Dacă nu mă antrenez niciodată, cum vrei să ajung să conduc bine? Vreau să spun, să conduc ca o campioană?

– Dar n‑am să pot niciodată să‑ţi cumpăr un Ferrari.

– Am să găsesc eu pe cineva care să mi‑l cumpere.

Ideea de a câştiga ea însăşi un ban cinstit... poţi să aştepţi mult şi bine să‑i vină. I‑am spus.

– Nu sunt destul de inteligentă să‑mi câştig singură traiul, iubitule, mi‑a spus ea.

– Dar ai drept de vot! Ei, asta‑i bună!

– N‑are nici o legătură!

Ceea ce este, trebuie să recunosc, destul de adevărat.

Trece, în sfârşit, într‑a doua, apoi într‑a treia şi trece la un semafor pe roşu, zâmbindu‑i agentului de circulaţie cât poate ea de frumos. Omul ezită în mod vizibil şi, dezarmat, lasă să‑i cadă mâna în care ţinea fluierul.

Apoi, cu un gest precis, Odile reglează oglinda retrovizoare astfel încât să poată să se vadă în ea.

Mi se pare util să‑i atrag, încă o dată, atenţia asupra pericolelor unei asemenea operaţiuni.

– Dacă nu vezi maşina care vine din urmă, cum poţi să conduci cum trebuie?

– Doar n‑o să merg în marşarier, zice Odile în bătaie de joc, aranjându‑şi o şuviţă pe frunte. El trebuie să vadă maşina mea.

– Şi dacă vrea să te depăşească?

– Poate să‑ncerce, ricanează ea, făcând o enormă deplasare laterală, împiedicându‑l astfel pe şoferul unei Simca ce vine din urmă să ne depăşească.

Mă uit la el, nu e prea voinic tipul, dar o cert pe Odile, de formă.

– Ce‑ai zice dacă tipul ţi‑ar face şi el aşa?

– N‑ar fi galant din partea lui şi apoi n‑are decât să mă depăşească, dacă vrea, cretinul.

Odile posedă, am mai spus, această noţiune singulară de „galanterie“ pe care generaţia în blugi este, din fericire, pe cale să o piardă.

Profit de un moment de acalmie ca să îmi analizez impresiile şi să las să mi se destindă piciorul drept, cu care frânez frenetic de când am plecat. Adesea, îmi spun că ar trebui să ne cumpărăm o maşină cu dublă comandă, ca ale instructorilor auto. N‑ar trebui decât să‑i spun Odilei că e o maşină foarte ieftină, de ocazie... Dar enervant este că ziua mea de condus ar fi un infern. Totuşi, sunt sigur că ceea ce suport în acest moment e extrem de dăunător pentru inimă. Ar trebui să fiu mai prudent.

Mă întreb de ce constructorii au simplificat atât de tare sistemul de conducere a maşinilor. Contactul electric e o aberaţie. Dacă motoarele ar porni perfect învârtite la manivelă, sunt sigur că ar fi multe femei care ar şterpeli maşina soţului lor cu prima ocazie şi chiar fără ocazie. Constructorii şi inginerii, purtaţi pe aripile delirului inventiv, uită, din când în când, că aparţin genului masculin. Este o eroare funestă, pentru care tot plătim.

De fapt, din moment ce aici am ajuns, revin: nimeni n‑a împiedicat niciodată o femeie să inventeze ceva. Şi toţi inventatorii sunt bărbaţi. Mai ales în domeniul artelor menajere...

Gata! Mi s‑a aprins beculeţul. Văd foarte bine inspiraţia. Femeile complică viaţa bărbaţilor pentru a‑i obliga pe aceştia să şi‑o simplifice, cu intenţia de a întreţine în ei flacăra creatoare.

– Idiotule, cretinule! îi strigă Odile cu sălbăticie unui şofer de taxi care, cu indiferenţa suverană a tipilor din specia sa regală, s‑a oprit brusc, blocând banda din stânga, cea pe care ne aflăm şi noi. Şi se‑nţelege că pasagerul taxiului e pe cale să‑i plătească o cursă de 350 de franci în monede de cinci, ca să pună capac la toate.

Odile face o manevră savantă, ţâşneşte la dreapta fără să semnalizeze, aud un scârţâit de frâne sinistru – din fericire, maşinile DS au frâne cu disc – şi îşi vede de drum fără să se sinchisească de furtuna pe care o stârnise. Cum pleacă de pe loc şi taxiul, asta îi oferă Odilei ocazia să‑şi perfecţioneze vocabularul tehnic. La urmă, îi zice una bună de tot.

– Du‑te să‑ţi pui corset, scandalagiule!

Surâd aprobator şi Odile completează:

– Mai bine ai rămâne la Levallois!

De la Zazie a lui Queneau care i‑a zis şoferului de taxi Charles: „Nu cumva, din întâmplare, l‑ai găsit pe malurile Marnei?“, Odile, cu inteligenţă şi mult bun‑gust, se străduieşte să‑şi revizuiască vocabularul. Din nefericire, şoferii sunt mai mult mitocani decât literari, dar găseşti şi printre ei câţiva cunoscători.

Am sfârşit prin a ajunge pe Avenue Foch, o luăm spre Bois pentru a ajunge pe autostradă. Françoise locuieşte aproape de Saint‑Germain. Trebuie să fii nebun ca să locuieşti în afara Parisului, dar dacă spun asta despre Françoise acum, Odile o să accelereze la o sută treizeci în Bois şi mai am destul de multe lucruri de aranjat înainte să mor.

– Auzi zgomotul ăsta? mă întreabă Odile.

– Nu e nimic. Culbutoarele au puţin joc.

– De unde ştii?

– Dacă crezi că nu ştiu, n‑ai decât să nu mă întrebi.

– Oh! tot timpul faci pe deşteptul!

– Bine, atunci de la ce e, după părerea ta?

– Eu cred că e reţeaua de distribuţie.