Gonçalo M. Tavares
O călătorie în India
(Traducere: Laura Bădescu, Ed. Univers)
Scriitorul portughez Gonçalo M. Tavares, născut în 1970, a fost recunoscut încă din primii ani ai carierei sale ca un fenomen literar. Romanul său Jerusalém a fost distins în 2005 cu Premiul José Saramago pentru tinerii scriitori sub treizeci şi cinci de ani. În discursul ţinut la ceremonia de decernare a premiului, José Saramago a spus: „Gonçalo M. Tavares nu are dreptul să scrie atât de bine la numai 35 de ani: îţi vine să-l pocneşti!“. În 2010, Aprender a rezar na Era da Técnica a primit în Franţa prestigiosul Prix du Meilleur Livre Étranger. Seria de zece volume O Bairro, tradusă în 20 de ţări, descrie un cartier utopic în care evoluează, în scurte povestiri filosofico-ludice, personaje precum domnul Valéry, domnul Calvino, domnul Walser sau domnul Brecht. Cărţile lui Gonçalo M. Tavares sunt traduse în patruzeci şi şase de ţări, critica literară îl aclamă ca pe un „geniu înnăscut“, un „autor incredibil“ (Courrier nternational), iar lista premiilor primite în Portugalia şi în străinătate e impresionantă. Călătorie în India, un „roman în versuri“ care poate fi citit ca o poveste filosofică sau o istorie fantastică, a fost descris ca „una dintre cele mai frapante cărţi din literatura europeană recentă“ (Le Monde).
Bloom pleacă în India, în căutarea înţelepciunii sau a unei femei. De fapt, caută uitarea, după două tragedii care i-au răpit totul. Străbate până în India drumul cel mai lung, cel care trece prin şapte mii de cărţi citite şi prin Europa întreagă. Însă, ajuns la destinaţie, Bloom va descoperi că Occidentul şi Orientul vorbesc aceeaşi străveche limbă a prădătorilor.
- Fragment -
CÂNTUL VII
1
Bogăţii abundente şi nealterate sunt doar
în India, unde ceea ce nu se vede e întotdeauna mai frumos
şi entuziasmează mai tare, în timp ce la suprafaţă
trăiesc oameni săraci legaţi doar
de umbra lor; izolaţi unii de alţii,
ezitând dacă să înainteze sau să se oprească, prea puţin
îndrăzneţi în acţiunile lor, dar uneori având un
discurs magic, uimitor, în stare
să ilumineze şi să salveze un om obosit.
India; şi Bloom.
2
Să‑l lăudăm pe Bloom, merită.
Nici lui nu‑i e interzisă bucuria.
Circumstanţele insolite apar
uneori doar pentru a întrerupe
redundanţa zilelor; destinul nu
e rău: se plictiseşte; vrea să fie creativ,
inventează. Vârsta potrivită pentru a cuceri
lumea e astăzi. Omul ridică
interdicţiile, înaintează şi, când se pregăteşte
să sară: cade.
3
Să cazi ca o frunză de copac, liniştit
şi lent, şi să te ridici ca anumite animale –
vulturul sau avionul de război.
Mobilitatea inspiră. Oamenii, ca şi
Bloom, devin repede apropiaţi
de ceea ce este străin. Zece fotografii ale unui peisaj
îl transformă într‑un peisaj cunoscut şi cucerit. Bloom a înaintat;
nu a stat să‑şi adulmece propria nenorocire. Nici
nu s‑a sinucis. A vrut să înţeleagă ce înseamnă a fi viu
după o tragedie. Nu s‑a aşezat pe un
scaun. S‑a ridicat de pe un scaun.
4
Şi oameni întregi par uneori
să fie reduşi doar la organele lor.
Ca şi cum viaţa ar apărea dintr‑o coincidenţă
într‑un corp.
Unii oameni nu cunosc ştiinţa investigaţiilor
private; ştiinţa prin care un
om se experimentează pe sine;
ştiinţa experimentând infernul care
e uneori realitatea.
5
Pentru că e uşor să accepţi că poţi eşua
când condiţiile sunt perfecte. Dacă eşuezi acum,
te vei întoarce apoi, în mod sigur.
Curajul înseamnă să rişti, în plin infern,
să faci ceva (ignorând efectele)
în momentul în care simţi panică.
Nu există curaj pe timp frumos. Bloom
ştie asta; şi mai ştie şi altele.
Ştie atâtea lucruri, încât e chiar înspăimântat.
6
Totuşi, în ciuda publicităţii, bucuria
n‑a fost pusă pe piaţă – şi încă şi mai puţin
liniştea. Nu există listă de preţuri pentru
calmul profund. Bineînţeles, există numeroase cursuri
pentru a deveni înţelept în trei săptămâni,
totuşi, la urma urmei, acestea nu le vor dărui mai mult de o jumătate de oră
de înţelepciune clienţilor lor. Şi treizeci de minute
nu sunt suficiente pentru a umple toate orele
în care, în viitor, cineva încă nu va fi mort.
7
Teoriile sunt importante, dar
se cuvine să nu uităm sentimentele.
Doar pentru că am intrat în secolul al XXI‑lea
sufletul nu şi‑a pierdut actualitatea. El există
şi apare la suprafaţa corpului în momente particulare, aproape
totdeauna tragice. De fapt, într‑un om, ca şi în Bloom,
marea bucurie va putea şi ea să cheme sufletul,
dar, dacă face asta, o face cu voce mult mai scăzută.
8
Totuşi, sufletul ascultă. Sufletul e o structură
nobilă. Instinctivă ca orice animal,
dar nobilă ca orice mare
edificiu modern, tehnic indestructibil.
Sentimentele dau coeziune unei teorii,
teoria, sentimentelor.
Cât despre Bloom, el se pleacă pentru a‑şi încălţa pantofii.
9
A accepta că viaţa e o succesiune
de dispariţii – umane şi materiale –
înseamnă a uita că fiecare zi are o rezonanţă: lucrurile
tremură şi lasă în aer vestigii ale
existenţei lor.
Dar acestea nu se văd. Oamenii, de fapt,
renunţă rapid să creadă în aceste apariţii,
ceea ce‑i o eroare, se gândeşte Bloom.
10
Mai ştim că, începând din secolul al XIX‑lea,
femeile au pretins să fie
frumoase, ceea ce, chiar dacă e o ideologie,
are şi sens. Pentru că, în lume,
tot ce e decisiv nu e accesibil la prima vedere.
Ceea ce‑i decisiv într‑o fază ulterioară
a fost de neînţeles în prima fază. Şi frumuseţea
e o evidenţă; încă de la început.
O barieră, deci, în calea cercetării.
Dacă e clar, de ce să clarifici? Dacă e frumos, de ce să înfrumuseţezi?
(Bloom se amuză: pe vârfurile picioarelor, încearcă să‑şi vadă
călcâiele.)