Lidia Jorge

Seara cântărețelor

(Traducere Laura Bădescu, Ed. Univers, Romanul secolului XXI)

 

Fragment

Seara perfectă

Timp de două zile la rând, vântul a biciuit copacii din Piaţa Florilor, pământul s‑a umplut de frunze şi de crenguţe uscate şi tot felul de obiecte care fuseseră ascunse pentru totdeauna în fundul sacilor de plastic s‑au arătat pentru ultima oară, rostogolindu‑se pe pavaj. Dar în dimineaţa aceea, femeia de la serviciul municipal de curăţenie a străzilor a coborât din camion înarmată cu o mătură lungă şi a îndesat tot ce a întâlnit în cale într‑o roabă de metal. În momentul în care ne‑am întâlnit cu ea, am auzit zgomotul paşilor săi care dădeau o explicaţie lumii – Uitare, uitare.

Totuşi, nu este unica lege care ne guvernează. Acum vreo trei luni, eram aşezată pe un loc din primul rând în sala unui teatru unde tocmai se sfârşea un lung spectacol estival, când un bărbat îmbrăcat în alb a venit spre mine, cu braţele larg deschise:

– Îţi aminteşti de mine? m‑a întrebat.

Ne‑am îmbrăţişat. Trupul lui era atât de uşor, încât dansam fără să ne dăm seama, şi această uşurătate era atât de evidentă încât camerele ne‑au fixat, punându‑şi marele lor ochi minuscul pe spatele nostru, când al meu, când al lui, în timp ce ne învârteam. Cum toate acestea aveau loc simultan, unele persoane din jurul nostru strigau:

– Uite, uite! Uite cum dansează João de Lucena cu Solange de Matos…

Şi, dându‑le crezare, o linie fină de litere aluneca peste imaginea siluetelor noastre proiectate pe ecran. Bărbatul lipsit de greutate a întrebat din nou:

– Îţi mai aminteşti de mine?

Atunci, Gisela Batista, eroina serii, a venit până la noi şi a exclamat:

– Ce minune, toţi aceşti oameni or să‑şi amintească acum de voi pentru totdeauna. Sunteţi frumoşi, cu adevărat frumoşi. Nu vă opriţi, vă rog. Priviţi cum cei de la producţie fac să cadă peste capetele voastre un munte de stele…

Şi, retrăgându‑se din centrul atenţiei acelei seri, în care numai ea trebuia să fie, Gisela Batista şi‑a desfăcut braţele rostind cuvinte amabile şi admirative:

– Dumnezeule! Ce amintiri frumoase o să avem…

Şi mulţi ne‑au aplaudat. Iar noi ne învârteam, indiferenţi la luminile proiectate peste hainele noastre, căci sărbătoream o întâlnire în interiorul imperiului clipei prezente, şi, în realitate, trecuseră douăzeci de ani de când ne întâlniserăm ultima oară.

Atunci, în faţa acestui auditoriu, ce să facem cu amintirile noastre private? Unde să mergem pentru a reconstitui zilele care ne despărţiseră? În acel moment, contrar cuvintelor care se auzeau în jurul nostru, nu ne mai păsa de aura de solemnitate pe care ceilalţi o atribuiau întâlnirii noastre. Ne aflam în centrul atenţiei tuturor, fără ca nimic să justifice asta. Era doar o seară de vară, scena la care participaserăm făcea parte dintr‑un program ca atâtea altele, un concurs estival conceput sub impactul unei emisiuni în direct, cu frenezia neprevăzutului dominând evenimentul, şi, deja în afara scenei, unul dintre participanţi se mulţumea să o întrebe pe o colaboratoare: „Îţi aminteşti de mine?“ Printr‑un hazard, aceşti doi oameni eram noi, Solange de Matos şi João de Lucena. Exista vreun motiv special pentru ca publicul să se arate atât de interesat de ceea ce făceam noi? Ca atâţia alţii, nu făceam decât să dansăm între primul rând de scaune şi scenă.

Astfel, când luminile cele mai intense s‑au stins, am ieşit pe stradă ca şi ceilalţi, trotuarul lat era prea îngust pentru mulţimea care îl ocupa, noi doi ne‑am despărţit timp de câteva momente şi în acest scurt interval Gisela Batista a plecat din grupul ei pentru a veni spre mine. Neliniştea ei era sinceră. În timp ce mă ţinea de mâini, iar ochii ei îmi devorau faţa, m‑a întrebat:

– Solange, te simţi bine?

Am asigurat‑o că da, mă simţeam bine, dar Gisela nu credea ce‑i spuneam. Ochii ei continuau să mă devoreze:

– Nu minţi. Ai văzut bine în ce stare a apărut tipul în faţa noastră. Dar ascultă, Solange, îţi jur că nu eu l‑am chemat, oamenii de la producţie au făcut asta. Şi nu pentru mine a venit, ci pentru tine. Mă auzi? Întreabă‑l pe Fernando Santos…

Fernando! Vino încoace, te rog, spune‑i ce ţi‑a zis Lucena când l‑ai sunat în Amsterdam. Spune‑i asta, dragule…

Iar producătorul, zornăindu‑şi cheile în buzunar, a spus:

– Ei bine, e adevărat, Gisela, de fiecare dată când Lucena venea la telefon, îi explicam că Mimi era concurenta, dar pe el nu‑l interesa decât Solange, voia să ştie dacă Solange va avea un rol în spectacol, dacă ea cânta, dansa, vorbea în spectacol. Pe scurt, îi spuneam mereu că nu, că invitata era Gisela Batista, Mimi, dar el se făcea că nu aude…

Şi bărbatul acela numit Fernando, agitându‑şi cheile, se grăbea să ajungă la maşina lui din parcarea subterană a bulevardului şi, totuşi, continua să vorbească:

– Ce seară grozavă, ce mare succes! Ai meritat pe deplin triumful ăsta, Gisela, l‑ai meritat cu adevărat. A fost o seară de pomină. A trecut mult timp de când n‑am mai avut o seară care să se termine atât de bine. Doar că victoria ta se datorează şi numărului lui Lucena. Eu am avut ideea să‑l chemăm, dar mărturisesc că nu ştiam nimic. Cine‑ar fi putut să ghicească în ce stare e? Cine‑ar fi putut? O coincidenţă uimitoare, un mare succes…

Vorbele producătorului ţâşneau într‑un fel pe cât de lămuritor, pe atât de rapid, aveam impresia că mă înconjurau cu viteza luminii. Pe trotuar, Gisela Batista era încă îmbrăcată în costumul Cleopatrei, ca şi cum s‑ar fi aflat în continuare pe scenă. Se dăduse înapoi cu doi paşi, se pregătea să se întoarcă, iar eu aşteptam să tragă o concluzie. Avea să fie una potrivită, ca de obicei. Şi aşa a fost. Gisela mi‑a strâns mâna murmurând cu voce joasă nişte cuvinte, dintre care unora le percepeam sensul:

– Nu ţi‑am spus eu? Totul s‑a petrecut fără ştirea mea. De unde era să ştiu? Să ştii că n‑am nimic de‑a face cu asta. A venit fiindcă aşa a vrut el, pentru că ei au avut ideea asta, nu fiindcă l‑am chemat eu…

Şi, ca şi cum ar fi terminat de pecetluit, de semnat şi de datat un document în care se declara inocentă, Gisela Batista, fosta noastră maestrina, numărul unu al grupului nostru, a zburat spre adunarea zgomotoasă care o aştepta la poarta teatrului. Între timp, de cealaltă parte a străzii, João de Lucena ridica mâna pentru a face semn unui taxi. Stătea alături de doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi negru şi aveam impresia că toţi trei mă întrebau, în mijlocul acestei nopţi de iulie fierbinţi cum nu‑mi aminteam să mai fi trăit: „Îţi aminteşti de mine?“

Am alergat spre el, am urcat în taxi şi m‑am ghemuit pe bancheta din spate lângă João de Lucena, cu ideea foarte precisă că, din moment ce intrasem din neatenţie în imperiul clipei prezente, am face mai bine să rămânem acolo. Altfel, odată ce am fi ieşit din această lume în suspans şi am fi fost redaţi timpului firesc, totul s‑ar fi redus la o lentă alunecare spre un sol foarte jos, o alunecare amestecată cu frunze, cu crenguţe uscate, cu bucăţi de hârtie scrise cu jumătăţi de fraze, coji de portocală, fotografii rupte, şi noi doi într‑un taxi, înconjuraţi, ca întotdeauna, de necunoscuţi, după douăzeci şi unu de ani.

Dar ce să facem, acum că intraserăm într‑un taxi?

Pentru a spune adevărul, seara clipei prezente fusese lungă, durase două ore şi jumătate. Implicase douăzeci şi cinci de tehnicieni, şase camere, un prezentator, cinci cântăreţe diferite, o jumătate de oră de emisiune pentru fiecare dintre ele, plus cei care le acompaniau, plus un fotoliu în formă de barcă în mijlocul scenei, plus un aplaudiometru legat la lămpile roşii ale numitei bărci, în care ajungeau aplauzele transformate în impulsuri cronometrate. Eu mă aşezasem pe locul din primul rând, fără să ştiu că aş putea fi chemată când Gisela Batista avea să urce pe scenă, luasem loc, aşa cum era stabilit, lângă surorile Alcides, fără să mă aştept la altceva.

Şi asta pentru că odată, când imperiul clipei prezente de‑abia se schiţa, la sfârşitul anilor ’80, Gisela Batista, Maria Luísa şi Nani Alcides, Madalena Micaia şi cu mine formam toate cinci un grup care cânta şi dansa, care înregistrase chiar şi un disc, şi chiar despre asta îşi amintea în public maestrina, în competiţie cu celelalte multe candidate, transformând noaptea clipei prezente într‑o succesiune de momente pline de nostalgie. Momente atât de concentrate încât, chiar dacă ţinuseră mai mult de o jumătate de oră, în percepţia publicului fiecare prestaţie părea să nu dureze decât o secundă. Explicaţia fusese dată de însăşi Gisela. Ca şi în trecut, cu două zile înainte ne avertizase:

– Să nu vă miraţi de ce s‑ar putea întâmpla. În acest mediu, pentru a fi perfect, produci efectul dorit doar dacă eşti extrem de rapid. Uneori, o persoană vorbeşte şi nici nu ştie ce spune…stfel ne avertizase Gisela Batista, obişnuită de aproape doi ani cu ritmul riguros al acestui imperiu în care se mişca precum peştele în apă.

Pentru a rezuma, iată ce se petrecuse în jumătatea ei de oră. După prestaţiile celor patru cântăreţe de dinaintea ei şi după o ultimă pauză care durase foarte puţin, Gisela a apărut în mijlocul scenei săltând pe melodia cântecului Afortunada, iar podeaua din jurul ei a vibrat. A vibrat când ea a înaintat, adăugând muzicii înregistrate cuvintele care altădată se confundau cu identitatea noastră: „Ah! Norocoasa, norocoasa / a făcut o avere şi nu are nimic…“ A vibrat şi un fel de auroră boreală pe care, scrise cu jeturi de lumină, vechile noastre nume apăreau şi dispăreau, ca şi feţele noastre de fete tinere, netede ca porţelanul, pe care le aveam în urmă cu douăzeci şi unu de ani. Prezentatorul exulta de fericire pentru că, după ce se luptase cu patru cântăreţe mediocre, se afla, în sfârşit, în faţa unei concurente demne de acest nume. Momentul era favorabil. Animatorul era cucerit. Deşi Gisela Batista încă nu‑i întinsese mâna, se înclina la picioarele ei, cu supunerea unui sclav. Mâinile publicului care umplea sala până la balcoane se agitau cu şi mai multă frenezie. Totuşi, pentru noi, cele trei femei aşezate în traveea laterală, nimic din ceea ce se petrecea pe scenă nu constituia o surpriză. Cunoscând‑o pe Gisela şi ştiindu‑i trecutul, ca şi contribuţia noastră, cu care ea era înarmată în acel concurs, eram liniştite, convinse că aveam să asistăm la ceva dinainte pregătit. Totuşi, lucrurile aveau să se îndrepte într‑o direcţie neprevăzută. Tânărul prezentator a întrebat:

– Cum a fost, cum te simţeai, Mimi, când erai conducătoarea grupului acestor femei uimitoare?

– Oh! Dragul meu, a fost o întreagă epopee.

Şi Gisela Batista, în această seară de vară, în loc să vorbească despre ea însăşi, cum s‑ar fi aşteptat oricine, a preferat să evoce, unul după altul, numele tovarăşelor ei, prezentându‑ne ca pe un grup ireproşabil, ridicându‑ne pe toate la categoria lumii bune, diluându‑se în mijlocul grupului cu un fel de modestie orgolioasă care îi plăcea foarte mult publicului. Instalată comod în fotoliul în formă de barcă, maestrina ne‑a descris ca fiind cinci fete magnifice, cu trecuturi şi firi diferite, atrase simultan din diferite colţuri ale Africii de sunetul unui pian. Cinci fete născute şi crescute în regiuni diferite şi, cu toate astea, fascinate în egală măsură de aceeaşi muzică. Era sunetul unui frumos Yamaha cu coadă, un instrument uitat într‑un garaj de pe malul fluviului Tajo, claviatura lui ne chemase, una câte una, mişcându‑şi fără încetare dantura magică, zi şi noapte. Un specimen frumos, strălucind ca o perlă neagră într‑o întindere de pietriş, fără atingerea nici unei mâini. Un pian care executa pentru sine însuși o partitură ale cărei ultime note nu s‑au stins decât atunci când toate cinci, venind pe drumuri diferite, s‑au întâlnit în jurul instrumentului. După tot acest timp, ea încă îşi amintea, ca şi cum s‑ar fi întâmplat chiar în dimineaţa aceleiaşi zile, momentul în care ultima cântăreaţă, ajungând în garaj, s‑a sprijinit de pian şi a spus: „Iată‑ne împreună. Eu am venit mergând peste valurile oceanului…“

Astfel explicase Gisela, împotriva oricărei aşteptări. Iar publicul, emoţionat de această istorie de transcendenţă, atât de neaşteptată şi atât de bine povestită, a vrut să vadă cine suntem, iar noi ne‑am ridicat deodată toate trei din fotoliile noastre pentru a ocupa tot dreptunghiul ecranului, fără ca asta să fi fost programat în vreun fel. Ceea ce nu era deloc neplăcut. Prezentate de Gisela Batista ca descendentele unor fragmente ale vechiului imperiu pierdut care încă mai producea suferinţă în unele locuri, a trebuit să ne ridicăm ca să‑i mulţumim publicului pentru aplauze. Aplauze transmise în aplaudiometrul care trimitea mesajul, odată măsurat, lămpilor bărcii, care se aprindeau, se stingeau şi se aprindeau iarăşi, recompensând priceperea candidatei, iar incandescenţa luminilor se transforma la rândul ei în nişte cifre mari şi roşii. O înlănţuire extraordinară. Animatorul nu ştia ce să spună, era uluit. Animatorul a reluat subiectul:

– Un pian care chema, zi şi noapte, cinci fete risipite prin lume?

– Da, le chema, le unea, erau atrase de o melodie interminabilă, executată de o mână invizibilă…

– Minunat! a declarat tânărul, mişcându‑se, şi el, cu agilitatea unui peşte în apele imperiului clipei prezente.

Atunci, cântecul înregistrat a răsunat din nou, tot acest volum sonor a părăsit scena şi s‑a auzit până în fundul sălii: „Norocoasa / Are o locuinţă, dar n‑are casă / Are dragoste, dar n‑are un iubit / Are merite, dar n‑are faimă / De aceea / Acest cântec îţi dă totul / Şi nu‑ţi cere nimic…“ Apoi, reverberaţia sunetului s‑a detaşat din fundul sălii, a căpătat volum şi a umplut tot spaţiul scenei. Concurenta nu voia ca acest moment să se termine. Sprijinită de prezentator, cu care repetase în mod sigur toate gesturile, Gisela Batista a evocat o nouă temă. Ceva ce ştia doar micul nostru grup, un secret care era doar al nostru, ascuns de mai mult de douăzeci de ani şi pe care, dintr‑un motiv care îmi era cu totul necunoscut, concurenta era nerăbdătoare să‑l reveleze chiar în acel moment. Era, fără îndoială, efectul acelui tărâm efemer, era certitudinea că ceea ce se întâmpla în fiecare minut nu avea consecinţe pentru altcineva în afară de ea însăşi. Gisela Batista nu şi‑a pierdut timpul, s‑a apropiat de marginea scenei, urmată de cameră, şi a strigat spre mine:

– Nu am putut spune adevărul până acum. Ea a fost…

M‑a arătat cu mâna.

– Solange de Matos, care este aşezată acolo, a scris toate versurile albumului Cançao Afortunada. Toate, chiar toate, de la primul până la ultimul, doar că nu am putut spune asta decât după atâta timp…

– Dumnezeule!