Aleksandr Puşkin

„Evghenii Oneghin”

Capitolul III

XXXI

Scrisoarea scrisă de Tatiana,

Eu cu sfinţenie-o păstrez,

Citesc mâhnit şi grea mi-e pana,

O-ncep din nou şi-o tot urmez.

De unde-atâta duioşie

Şi vorbe dragi prin stângăcie?

Atât de-absurd, umil şi bun,

E graiul inimii nebun,

Plăcut, dar parcă sub năpastă?

Eu nu pricep. V-o dau, oftând,

Într-o traducere de rând:

Nu pânza, copia e proastă:

Freischutz cântat banal, pe dos,

De-o mână de elev sfios.

SCRISOAREA TATIANEI CĂTRE ONEGHIN

Vă scriu – mai mult se poate oare?

Ce vreţi să vă mai spun, şi cum?

Eu ştiu, puteţi cu nepăsare

Să mă dispreţuiţi de-acum.

Dar pentru suferinţa-mi mare

Al milei strop de-o să-l păstraţi,

Eu ştiu că n-o să mă lăsaţi.

Dintâi am vrut să tac, uitată;

Credeţi-mă, ruşinea mea

N-aţi fi putut-o-n veci afla,

De-aş fi nădăjduit vreodată

Din vreme-n vreme amândoi

Să ne vedem în sat la noi,

S-ascult a voastră glăsuire,

Doar un cuvânt să vă şoptesc

Şi-apoi zi-noapte să gândesc

Pân’la o nouă întâlnire.

Că staţi retras de lume, ştim;

Vă plictisiţi aci-n pustie,

Noi... cu nimic nu strălucim,

Deşi ne-aduceţi bucurie.

La ce-aţi venit şi v-am văzut?

În satul unde-mi duc fiinţa,

Nicicând eu nu v-aş fi ştiut

Şi nici n-aflam ce-i suferinţa.

Din suflet chinul, neputinţa,

Cu vremea ogoind (ştiu eu?),

M-aş fi-nsoţit şi-n nouă casă

Eram nevastă credincioasă

Şi mamă bună-n felul meu.

Un altul? Nu-i pe lume altul

Să-mi poată inima avea!

Astfel a hotărât înaltul,

Aşa vrea cerul: sunt a ta;

Mi-e dată viaţa ca pe tine

Să te-ntâlnesc pe-acest pământ;

De Dumnezeu trimis la mine,

Mă vei veghea pân’la mormânt...

Tu visele-mi făceai frumoase,

Necunoscut, tu drag mi-erai,

Cu ochii doru-mi răscoleai,

În suflet glasu-ţi răsunase

Demult... Nu, n-a fost vis defel!

Eu te-am recunoscut de-ndată

Şi zguduită, -nvăpăiată,

Mi-am spus în gând: acesta-i el!

E drept! Pe tine te-auzisem:

Tăcut, tu-mi cuvântai mereu,

Când pe săraci îi miluisem

Şi când c-o rugă potolisem

Tot chinul sufletului meu?

Şi chiar acum, într-o clipită,

Nu tu, vedenie iubită,

Prin noapte fulgerând, te-nclini

Spre fruntea-mi gata să se culce?

Nu tu, şoptind cu farmec dulce,

Îmi dai nădejde şi m-alini?

De eşti vreun înger ce-ocroteşte

Sau vreun viclean ce ispiteşte:

Vreau îndoiala să-mi goneşti!

Sau poate că-s iluzii toate,

Sau amăgiri copilăreşti!

Menirea mea e alta poate...

Dar fie! Soarta mea pe veci

Ţi-o-ncredinţez acum, umilă.

În faţa ta vărs lacrimi deci

Şi ocrotire-ţi cer şi milă...

Mă vezi, sunt singură-n ungher,

Nu sunt de nimeni înţeleasă,

Chiar mintea mi-e bolnăvicioasă

Şi trebuie, tăcând, să pier.

Eu te aştept: cu o privire

Nădejdea-n suflet să-mi trezeşti

Sau visul greu să-l risipeşti,

Vai, c-o firească dojenire!

Închei! Mă tem să recitesc...

De spaimă mor şi de sfială...

Da-n cinstea ta mă bizuiesc

Şi ei mă dărui cu-ndrăzneală...

(Traducere de George Lesnea)

(selecţionerul lunii iulie 2014 la

TIUKpoemul săptămînii

e Veronica D. Niculescu)