Marius Aldea


tatăl nostru care eşti în pământ

mama a ţinut doliu pe cap

până i-a albit odată cu părul

vecinii s-au uitat la noi mult timp

aşa m-am deprins cu înjuratul

în ziua aia fără dumnezeu

m-am îmbătat ca porcu’

atunci m-am sărutat prima dată cu limba

la mormântul tău

cu cea mai frumoasă fată

aveam casetofonul cu mine

banda se prindea la aceeaşi melodie

tatăl nostru care eşti în pământ

toate s-au întâmplat atât de repede

încât mulţi te-au invidiat

eu aş fi vrut să mai învăţ câte ceva

cum se schimbă o priză

cum se repară instalaţia de crăciun

cum se procedează la primul bărbierit

abia atunci am realizat

că sunt copil

când plin de ciudă

mă rugam să îmi dea barba

să o las să crească

aşa cum e obiceiul

pe măsură ce trece timpul

semăn tot mai mult cu tine

tac atunci când nu trebuie

şi vorbesc în somn

ce nu spun pe ziuă

când îmi vine dor de tine

încep să regret

că nu m-ai bătut

mai mult


somnul


prietenul nostru spune că a îngropat somnul sub nuc

însă noi nu suntem chiar atât de nebuni

să ne apucăm de săpat pe o vreme ca asta

trei cutii de somnifere a îngropat în pământul galben

la fel de bine ar fi putut săpa o fântână

nu a avut încredere în moarte dar pariu-i pariu

trebuie să ştii câte să-nghiţi

toate astea nu i le mai spunem

l-am aruncat în ploaie

de când nu a respectat pariul

am încetat să-l mai privim în ochi

ploaia îl loveşte ca o femeie îndrăgostită

stă îngenuncheat într-o baltă

un câine negru îl adulmecă intră în apă

după ce se bălăcește începe să bea

eşti ceea ce vei fi se roagă prietenul nostru

are acasă o iubită îl aşteaptă

îi coase o cămaşă albă

tunetele o fac să tresară

stropii de sânge alt rând de nasturi

am suferit atât de mult încât mi-au dat nume de sfânt

şi câinele îl linge pe faţă îl muşcă noi strigăm în gând

mamă unde e tata să vorbim ca-ntre băieţi

ieşim în pragul casei lovim cu pâine animalul

satură-te potaie

am plânge dar ne este ruşine mamă unde e tata

să vorbim ca-ntre băieţi

apoi mergem la trădător îl lovim cu bocancii în gură

unde le-ai ascuns jigodie

el ne arată nucul

de crengile lui atârnă un leagăn

însă noi nu suntem chiar atât de nebuni

să ne apucăm de săpat pe o vreme ca asta

 

dincolo de prag


e o apă tulbure în camera-n care

noapte de noapte

se stinge câte unul de-ai noştri

o barcă un pat o cadă

şi un pahar de plastic

toate plutesc în sensul ácelor

la oră fixă cu-cu

asta ne mai descreţeşte frunţile

dincolo de prag vin alte praguri

fiecare se aşază unde apucă

prizele sunt la o palmă deasupra apei

ca nişte nări din care curg instalații

odată şi odată pereţii vor ceda

puhoiul va ţâşni ca un plâns sugrumat

dincolo de prag vin alte prize

candele mici se sting şi se aprind singure

fumătorii îşi aprind ţigările cu ele

cafegiii îşi încălzesc la ele cafeaua

când plictiseala devine dureroasă

ne scufundăm și deschidem ochii

văzut din apă muribundul

dă semne de vindecare

dincolo de prag viaţa

cel mai vesel e tata

el nu crede în moarte zice că mai bine

o punem de-o beţie ştie el un bar nu glumă

ia rujul din sertarul cel mai apropiat

și ne facem pe rând buzele

cu gurile mânjite sărutăm pe faţă mortul

 

 


cu treburi în oraş

 

sub noi e mlaştină

în fiecare zi

dispare un etaj şi apare altul

nici nu avem unde

să ne îngropăm morţii

le dăm drumul

cât încă mai sunt în viaţă

să îşi caute fiecare un loc de murit

îi vedem uneori când mergem

cu treburi în oraş

unii dintre noi cei mai sensibili

deschid dulapul în care stau burduşite

maldăre de lemne

şi le crapă în camera de zi

cu cea mai a naibii secure

saliva scuipată în palme

e jumătate lapte jumătate sânge

apoi fac băşici pe care le înţeapă

cu acul şi-n câteva zile

sunt ca noi

 


nopţile pe care nu le-am putut dormi


le-au dormit ai mei în pământ

eu m-am tot foit în pat

ei au stat ca-n poză

eu mi-am făcut tot felul de gânduri

ei poate că au visat ceva

capul pus pe masă

și coatele

odată cu picioarele

cu organele interne

.ca o lecţie pe cadavre

a fost viaţa mea

la început m-a speriat

m-a scârbit

până mi-a devenit

indiferentă.

 


mi-e greu să mă uit la tine


altfel decât s-a uitat în tinereţe

tatăl meu la mama

când afară ploua

iar ea cu părul ud

şi rochia lipită de corp

îl ruga să o înveţe

cum se trage fumul în piept

cristina

cerul era mai murdar

decât fusta ei

în ziua în care au găsit-o

înecată în fântână

ore întregi

vecinii au tras ciuturi pline cu spumă

de parcă în adâncurile puţului

înecaţii deschideau

şampanie după şampanie

şi s-au închinat toţi

unii cu ochii spre cer

alţii privind în fântână

apoi s-au dus la casele lor

prefăcându-se îndureraţi

lângă trupul hidos acoperit cu o cergă

fratele handicapat al moartei

râdea şi-i împungea talpa

cu un băţ

 

 

ceapă spartă


eu o iubesc iar ea îmi spune

că sunt încă prea mic pentru asta

merg acasă furios dau pe gât

un pahar de vin sparg cu pumnul

o ceapă şi o mănânc cu lacrimi în ochi

 


mămăligă


în ziua aia

bătrâna a așezat masa de prânz

sub zarzărul din fața casei

într-o mână avea ceaunul aburind

în alta secera proaspăt ascuțită

după ce a răsturnat mămăliga

pe un capac rotund de lemn

a apucat cu vârful secerii

chiloțeii nepoatei de la oraș

puși la uscat pe vița de vie

și i-a ciopârțit din două mișcări

sub privirile mirate

a tăiat cu şnurul

bucăți mari de mămăligă

 


sfintele muşte


dacă vreo muscă îți intră în biserică părinte

și se pune frumos pe o icoană să o lași

să odihnească acolo să tragă cu trompa ei toată mila

și slava bunului nostru dumnezeu cine știe

pe tâmpla cui se va așeza apoi și-l va face om

 


noi ne-am îngropat morţii


în fundul grădinii

în locul în care odihneşte tataia

acum sunt cartofi

lângă vişinarul ăsta

am pus-o pe maica

când cad fructele neluţă vine

să le culeagă pentru ţuică

vecinii îl aud bombănind

labele lui mari şi crăpate

mângâie pământul îndestulat

încoa’ mai la mijloc

l-am băgat pe tata

viţa de vie se întinde de la el

până la fântâna cu viespi

lovim graurii cu praştia

ne bucurăm când cade câte unul

ca un bob de strugure prea copt

de teamă ca vreo pisică

să nu-şi îngroape acolo murdăria

ori ca vreun câine să nu ascundă

oasele primite

ne este imposibil să dormim în casă

aşezăm rogojina sub cerul liber

şi ne întindem lângă morţii noştri

sărutăm în somn dovlecii

curând vom scoate cartofii

vom face bulionul

vom aduna strugurii

cel mai limpede vin

îl vom stoarce din ei

și furca va rămâne înfiptă în pământ

 


poem pentru maica


creştea muşeţel sub tălpile

morţilor

îl adunam cu oasele

carnea rămânea mărturie

unei vieţi deloc liniştite

o copilă goală aducea apă în palme

de la fântâna cu viespi

făcea asta timp de trei zile

veninul o urmărea

ca o aureolă

de la porţi

bătrâne cu poame în şorţ

o priveau prin mâlul din ochii înecaţilor

după ce adăpa sufletele

făcea bucuroasă cu mâna

o adiere caldă îi scutura subţiorile

de puful de păpădie

fata râdea cu poftă de om mare

râsul ei ridica păsări

la cer

era o căldură infernală

copiii alergau îmbrăcaţi în lână

clopotarul trăgea tălăngile

de la gâtul vitelor

uşor-uşor ne apăsa pieptul

un miros de ploaie

ceilalţi purtau epitafe pe spinare

:

când ai mai mulţi morţi

decât vii

nimeni nu se mai miră

că eşti cu capul în nori

 


născut la sat mort la oraş


am avut şi eu o zi cu adevărat frumoasă

când m-am trezit cu noaptea-n cap

am băut rachiu pe inima goală

şi m-am apucat să ud grădina

la amiază găleţile erau jumătate mâl

jumătate apă

pantalonii ridicaţi pân’ la genunchi

tălpile intrau în mocirlă ca nişte linguri mari de lemn

m-am uitat în fântână dar nu mă mai vedeam

am răsuflat mulţumit

transpiraţia se întindea pe tâmple

rugina curgea pe lanţul ciuturii

am pus mâna streaşină la ochi

mi s-a părut că.

am slăbit cureaua de la gâtul câinelui

i-am turnat în vasul spart

jumătate mâl jumătate apă

bea i-am zis

apoi soarele a dispărut

zăpada s-a aşternut repede

a acoperit funia

cu care era priponit animalul

/o vacă albă rumegând

fulgii se topeau pe botul cald/

am luat lopata şi-am încărcat sacii de rafie

cu zăpada din faţa casei

i-am pus în spinare

i-am cărat pe toţi lângă fântână

44 am numărat la sfârşit

câte găleţi de apă or fi aici

unul câte unul am golit sacii în gura uscată a puţului

se înserase de mult când mi-am suflecat din nou

pantalonii pân’ la genunchi

în noaptea aia am dormit cu câinele afară

 

 

funia


cu funia asta s-au spânzurat

mai mulţi

dar de priponit animalul cu ea

e încă bună

lucerna-i fragedă şi înaltă

pân’ la brâu

poţi veni aici de vrei cu o fetişcană

mai proastă

sau poţi săpa o fântână nimeni

nu va bănui nimic

la chindie nu ai decât să mulgi vaca

într-o găleată de tablă

să o adăpi cu laptele muls

şi iar s-o mulgi iar s-o adăpi

până ce laptele se va schimba

în apă

iar când clopotele vor anunţa

o nouă moarte

îţi va veni să te întinzi să te odihneşti

să pui capul pe ugerul animalului

ca pe o pernă umplută cu pene

goarnele vor suna atunci

îţi vei aminti de ziua în care

ai văzut pisica acoperind cu nisip

ceasul tău de mână

.

ce bine-i să-ţi treci palmele

prin iarba fragedă

avioanele lasă pe cer sute de funii

lungi şi albe

coaja de săpun o ţii în buzunar

vezi prin ea ca printr-o apă limpede

 


în vara aia a fost o căldură
u c i g ă t o a r e


oamenii scoteau lubenițele din fântână
și le spărgeau cu pumnii
după ce le haleau inimile dulci
își turnau în cap zeama rece

tot atunci un blestem teribil

s-a abătut asupra mitropoliei

când într-o dimineață de august

prelații s-au pomenit

preschimbați în muște

cei mai culți dintre ei
care citiseră ceva literatură la viața lor
s-au sinucis pe loc în cănile cu lapte
ceilalți ai mai proști umblau amețiți

de colo-colo

p-ăștia din urmă
credincioșii îi văd și azi
pe vreo icoană

pe câte-un căcat


 

mai demult zicea tataia


nu se purtau chiloți ca acum

mirosea casa a femeie

 


balta lu’ vârtej


săream geamul odăii dinspre răscruci

cu frate-miu

după-amiaza când soarele arde tare

şi oamenii îţi par nişte căpiţe aprinse

mergeam la balta lu’ vârtej

o baltă mică asemeni unui ochi mijit

între bălăriile cu lighioane eram mulţi copii

ne bălăceam în curu’ gol cu puţa strânsă

ca momeala în undiţele pescarilor

pe mal ne-o măsuram cu bețe uscate

și ne ciufuleam puful să pară mai mult

eram cu toţii invidioşi pe fonană

ne-ntorceam acasă seara târziu

chinuiți de foame

după ce mâncam bătaie

dormeam din picioare obosiţi

cum dorm caii