Mihail Vakulovski

„Cobalt”

„Cobalt” de Claudiu Komartin e o carte de poezie depresivă, o carte a dezamăgirii, în care eul liric îşi dă seama că speranţele sale (în special cele legate de poezie) au fost deşarte (poemul „Scrisoare din Bakirkoy” exprimă foarte exact această stare care domină cartea). O carte în care eul liric se mai bucură doar de autodistrugere şi cochetează cu sinuciderea şi, totuşi, o carte… de dragoste. O carte în care eul liric revede şi recunoaşte făţiş înfrîngerea. O carte în care „viitorul părea / o floare absurdă, plutind / pe rîul murdar, / către mare”. Cu toate acestea, „Cobalt” se încheie cu „Rînduri către un mai tînăr poet”, un eseuaş cu sfaturi. Adică eşti pe marginea prăpastiei, învins şi disperat, şi dai lecţii de poezie…

În ultima vreme am observat că poezia 2000-istă a intrat în depresie, multe dintre cărţile recente atingînd teme dureroase, ca moartea, sinuciderea, dezamăgirea, bătrîneţea sau îmbătrînirea. „Cobalt” se înscrie perfect pe acest val, alături de „Frînghia înflorită” de Radu Vancu, „Eşarfe în cer” de Dumitru Crudu, „nanabozo” de O. Nimigean sau „Riduri”...

Claudiu Komartin, „Cobalt”,

Ed. Max Blecher, 2013