Mihail Vakulovski

„Posibilitatea unei insule”

„O insulă e cu putinţă”

Ca şi-n romanele „Platforma” şi „Particule elementare”, şi în „Posibilitatea unei insule” Michel Houellebecq e foarte preocupat de moarte, de trecerea timpului şi mai ales de sfîrşitul omenirii, aşa că şi-n acest roman avem două planuri distincte – (1) nivelul realist, cel de aici şi acum, neoantropocentric şi existenţial şi (2) planul de după dispariţia speciei umane, să-i zicem SF, nu din viitor (totuşi).

„Posibilitatea unei insule” este povestea lui Daniel1, completată de două clone de-ale sale, Daniel24 în Partea întîi („Istorisirea lui Daniel24”) şi Daniel25 („Istorisirea lui Daniel25”) în Partea a doua şi retrăită – la alt nivel – de Daniel25 în Partea a treia a cărţii („Istorisire finală, epilog”). În Partea întîi naraţiunea curge în paralel, ca şi în Partea a doua, de altfel: mai întîi avem un episod din viaţa lui Daniel1, apoi în scenă intră clona din viitor. Doar că în Partea întîi toate textele care îl au în centru pe Daniel1 au moto, iar textele clonelor sale nu au niciodată aşa ceva, aşa cum se va întîmpla şi cu majoritatea istorisirilor lui Daniel1 din partea a doua (a cărţii & vieţii) – îşi va pierde motourile. Daniel e un bufon, umorist de mare succes, regizor şi actor de cinema în filme despre rasism, pedofilie, canibalism, violenţe, tortură, cruzime, cîntăreţ de rap, mai pe scurt – om de artă, un „domeniu în care – cumva ca în dragoste – nu era mai nimic de cîştigat şi aproape totul de pierdut”. Partea întîi începe cînd Daniel avea 17 ani şi se termină la 47 de ani, cînd se simţea bătrîn, „terminat, vlăguit, inert”. Dacă în Partea întîi trăieşte o frumoasă poveste de dragoste cu Isabelle, cu care se şi căsătoreşte, după ce mai fusese însurat o dată („Îmi este aproape imposibil, azi, să-mi amintesc de ce m-am însurat cu prima mea soţie; dacă ar fi s-o întîlnesc pe stradă, nu cred că aş mai izbuti s-o recunosc. Sunt lucruri pe care le uităm, le uităm cu adevărat; se presupune că totul se păstrează în sanctuarul memoriei; e fals: anumite evenimente – şi chiar majoritatea – sunt realmente şterse, nu rămîne nimic, nici o urmă a lor, ca şi cum n-ar fi existat niciodată”), în Partea a doua o întîlneşte pe Esther, care „mi-a redat viaţa”. Dacă Isabelle nu iubea destul sexul, Esther din contra – era nimfomană, dar nu iubea destul iubirea (şi era şi mult mai tînără decît el, din altă generaţie). Într-un final, Daniel intră în secta elochimită, care promite nemurirea (devenind unul dintre cei mai importanţi oameni de acolo, un VIP), Isabelle se sinucide, Esther îl părăseşte, Fox, cîinele său, e călcat de-un camion. Ultima chestie pe care o face e să-şi scrie autobiografia, pe care o aduce pînă în prezent: „acum mi-am încheiat efectiv sarcina, am descris şi ultimele minute, prezenţa mea aici nu se mai justifică, nu mai e nimic de relatat, nu mai am nici un obiectiv”.

Ce se mai întîmplă cu Daniel aflăm doar din amintirile şi reconstituirile clonelor sale (pînă la Daniel25), dar şi de la clona lui Esther (pînă la Esther31), iar moartea lui Daniel1 coincide cu sfîrşitul rasei umane. O carte foarte faină, ca toate cărţile lui Michel Houellebecq, de altfel, care se citeşte cu multă plăcere, dar dacă încă n-aţi citit nimic de Houellebecq – vă recomand să începeţi, totuşi, cu „Platforma”.

Michel Houellebecq, „Posibilitatea unei insule”, Ed. Polirom, 2006

Traducere de Emanoil Marcu