Jorge Amado

Cizme, robă, cămașa de noapte

Jorge Amado (1912‑2001) este cel mai renumit scriitor brazilian aparținând școlii moderniste. A debutat la vârsta de optsprezece ani cu romanul Țara carnavalului. În același an s‑a stabilit în Rio de Janeiro, unde a făcut studii de Drept, dar nu a practicat niciodată profesia de avocat, dedicându‑se în schimb scrisului. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără Gabriela (publicat în 1958 și ecranizat într‑un film de mare succes), Dona Flor și cei doi soți ai ei (publicat în 1966 și de asemenea adaptat pentru marele ecran), Căpitanii nisipului, Toccaia Grande. Considerat a fi printre cei mai importanți scriitori latino‑americani, alături de Gabriel García Márquez, Miguel Ángel Asturias, Mario Vargas Llosa, Jorge Amado a fost tradus în 55 de țări și a făcut parte din Academia de Litere Braziliană din 1961 până în anul morții sale.

- fragment -

ACADEMICIANUL LISANDRO LEITE, ILUSTRU JURIST ŞI PRIETEN GENEROS SE ÎNŞELA. NU ERA NICI MINISTRU, NICI VICE‑MINISTRU, NICI MĂCAR UN MILITAR. Cel care se agita la telefon, gras şi asudat, cu o coamă leonină, era academicianul, judecătorul şi profesorul universitar Lisandro Leite, care, deşi posesor al tuturor acestor titluri, obţinuse cu foarte mare greutate numărul liniei private a colonelului.

– Antônio Bruno a murit azi‑dimineaţă, domnule colonel. Dar eu eram la tribunal, abia adineauri am aflat…Colonelul ascultă vestea funebră (şi promiţătoare) şi nu reuşeşte să‑şi reţină exaltarea, să împiedice un zâmbet. Dar imediat se regăseşte, îşi şterge de pe chip zâmbetul şi bucuria şi afişează durerea şi reţinerea cerute de comunicarea nefastă (fastă, extrem de fastă):

– Poetul Antônio Bruno? A decedat?

– Avem un loc vacant, domnule colonel!

– Mare pierdere pentru literatura naţională. Un bard inspirat…

– Fără îndoială, fără îndoială, un poet excelent. Lisandro Leite întrerupe elocventul epitaf. La urma urmelor, nu se încăpăţânase împotriva refuzului grosolan al unor caporali şi sergenţi care nu voiau să‑i facă legăturile cerute şi nu pusese în mişcare jumătate de lume pentru a obţine numărul secret al colonelului ca să stea să asculte banalităţi; încă nu sosise momentul discursului de recepţie: Păstraţi aceste concepte frumoase pentru discurs, domnule colonel.

– Cum aţi spus? Discurs?

– Avem un loc vacant, domnule colonel! Dădea vestea cu emfaza celui care oferă un cadou special, de o valoare incalculabilă. Da, nu depusese toată strădania aceea doar ca să‑i comunice moartea unui poet, coleg de academie. Devotat şi generos, venea să‑l dăruiască pe ilustrul său confrate şi prieten, colonelul Agnaldo Sampaio Pereira, cu locul devenit vacant, cu nemurirea. Dar colonelul trebuia să acţioneze cu rapiditate, nu putea să piardă nici un moment, trebuia să intre în acţiune imediat. Imediat! repetă.

Membru al Academiei de peste zece ani, Lisandro Leite, „ilustru truditor pe tărâmul literaturii juridice“, se considera specialist în alegerile academice, familiarizat cu subtilităţile, cu manevrele, cu loviturile strategice şi tactice capabile să‑i conducă la victorie pe favoriţii săi. Promotor perspicace de candidaţi, la fiecare alegere obţinea câte un avantaj. Gurile rele, care se găsesc peste tot, inclusiv în academii, afirmau că doctul profesor de drept comercial îşi datora o bună parte a rapidei sale cariere de magistrat acestor locuri vacante atât de râvnite, „urcând în viaţă pe seama morţilor“. Dacă astfel de comentarii îi ajunseseră la urechi, nu‑l incomodaseră, continua să‑şi vadă de treabă nestingherit. Linguşitor, cu o autoritate prietenoasă, trasa linia de conduită ce trebuia adoptată de aspirant:

– Academicienii trebuie să ia cunoştinţă imediat de candidatura dumneavoastră, să ştie că locul vacant e al ilustrului meu prieten.

Era cutezător, neînfricat, agresiv în faţa trupelor de represiune a duşmanului intern, viclean şi trădător. Cu toate acestea, în momentul pornirii atacului, al începerii luptei pentru nemurire, o nebănuită timiditate îl asaltă pe colonel. Se bâlbâi, stăpânit de îndoieli:

– Să merg imediat la Academie? Peste puţin timp? Corpul va fi dus acolo? Hm… nu ştiu… Nu e mai bine să aştept momentul înmormântării? Nu vi se pare mai nimerit…

Ochii rotunzi şi ingenui ai colonelului poposesc asupra jurnalistului, de care uitase cu totul, un martor neplăcut. Acoperă receptorul telefonului cu mâna şi ordonă:

– Pleacă!

Samuel Lederman, Samuca pentru prieteni, Samy pentru Da, soţia lui, insistă însă – fără speranţe, dar datoria, ah!, trebuie îndeplinită până la capăt:

– Şi revista, domnule colonel? Permisă? („Campion al cauzelor pierdute, asta eşti tu, Samy“, era glasul de deochi al lui Da.)

Ochii colonelului scapără scântei, ochii aceia sfredelitori:

– Ce? Încă mai îndrăzneşti… ieşi afară, înainte să‑mi pară rău şi să ordon să te bage la pârnaie.

Înfrânt, jurnalistul adună probele, întrevederea nu avusese efectele scontate; interzicerea revistei Perspectivas a fost menţinută, iar directorul ei scăpa de puşcărie numai din întâmplare – Samuca nu va mai permite niciodată să se vorbească de rău în faţa lui despre Academie, o instituţie meritorie.

Pe când traversează coridoarele întunecoase, cu probele inutile adunate în buzunarul sacoului, micul jurnalist Samuel Lederman deplânge moartea poetului Antônio Bruno, cu care vorbise o singură dată şi a cărui odă pentru oraşul Paris ocupat de nemţi, cânt de luptă şi de speranţă, avea să rămână inedită în şpalt. La fel ca mulţi alţii, Samuca ştie pe dinafară fragmente întregi din poem şi le rememorează. Iese încet‑încet din starea de descurajare, e mai puternic visul care ne e dat să‑l visăm; într‑o zi, revista cea problematică, persecutată, condamnată se va transforma în cotidian, viu şi plin de nerv, cu reportaje mari, cu colaboratori celebri, autohtoni şi străini, cu dezbateri libere de idei, ceva inedit în presa naţională. Când Parisul va fi eliberat şi va fi democraţie în Brazilia. („Eşti cu adevărat incorigibil, Samy…“)

PERSPECTIVE OPTIMISTE ŞI O EXCLAMAŢIE LATINEASCĂ

– REPETAŢI, VĂ ROG, DOMNULE JUDECĂTOR, N‑AM AUZIT BINE. SPUNEAŢI CĂ…

Scăpat de blestematul de spion evreu, liber să‑şi exteriorizeze pe chip emoţia nereţinută, colonelul ascultă entuziasmat. Dă din cap în concordanţă cu afirmaţiile experimentatului şef de campanie electorală. „Nu e momentul pentru protocoale, ilustre prieten, e momentul pentru atac. Esenţial e să nu pierdem timp, să avansăm, să ocupăm poziţia, să nu permitem să apară un altul înainte şi să angajeze voturi. Pretendenţii sunt mulţi…“ Cu siguranţă, pentru a‑şi pune în valoare zelul şi sfaturile, pentru a‑şi impune comanda indispensabilă, Lisandro Leite a împrumutat, încă de la început, alegerii aprig disputate, însă paşnice, caracteristicile unei bătălii. „Să investim cât mai degrabă, dragă prietene, iată care e tactica cea bună pentru a pune bazele unei victorii spectaculoase. Alea jacta est!“

Colonelul nu discută, repetă Alea jacta est!

– Am încredere în dumneavoastră, dragă prietene, vă înţeleg motivele. Voi face precum spuneţi. Mă las cu totul în mâinile dumneavoastră.

Nici nu‑şi doreşte altceva eficientul jurist decât să‑l conducă pe colonel la victorie. Sarcină uşoară, de altfel. E imposibil de găsit un candidat cu un prestigiu mai înalt, care să conteze pe sprijinul celor mai puternice personalităţi ale regimului, să aibă liberă trecere… Chiar atât de liberă? Or fi unii care să discute, să strâmbe din nas, folosind ca argumente poziţiile politice ale candidatului, dar nimeni nu va merge mai departe de bombăneli şi vor sfârşi cu toţii prin a înghiţi pilula şi a se prezenta cu votul. Alegere clară şi sigură. După ce va fi ales, îi va pune roba, va rosti cuvintele de laudă în discursul de recepţie… Da, pentru că ar fi cea mai mare mişelie în cazul în care colonelul ar alege pe un altul să‑l primească... Sala plină de generali, de miniştri – cine ştie? –, poate chiar însuşi şeful Guvernului, ambasadori, doamne din înalta societate, eleganţa rochiilor, decolteuri, bijuterii, decoraţii, insigne onorifice, luxul acela, toată frumuseţea aceea (fără să mai vorbim de fotografi) şi apoi…

Ah! Apoi să culeagă binemeritata recompensă – primul loc vacant în Tribunalul Federal Suprem, căci, după cum se ştie, o mână spală pe alta. Poftim Academia, colonele, şi dă‑mi Tribunalul Suprem.

Se ambalează la telefon în idei şi sugestii, cu transpiraţia scurgându‑i‑se pe faţă. „Un palavragiu teribil“, conform colegilor săi de magistratură. Croieşte perspective, deschide orizonturi, cu glas mieros, persuasiv. Colonelul se îmbată de entuziasm:

– Bineînţeles că da. Candidatura mea va avea tot sprijinul Armatei. Total. Ministrul? Va face tot ce va fi necesar, tot. Cum aţi spus? Da, aşa este, aveţi perfectă dreptate – candidatura îmi e impusă de Armată, actualmente fără nici un reprezentant în Academie. E absurd, într‑adevăr. Aţi spus foarte bine, stimate prieten, e un imperativ al castei. Profesorul merge mai departe şi dezgroapă din istoria Academiei argumentul decisiv, imbatabil. Ce minte! Colonelul se simte practic ales:

– Exact, domnule judecător, cât se poate de exact. Nu mă gândisem la asta…

– Aşa este, nobilul meu prieten, fotoliul acesta aparţine Armatei, întotdeauna i‑a aparţinut. Patronul spiritual, primii ocupanţi… Alegerea dumneavoastră va însemna reluarea unei tradiţii întrerupte prin alegerea lui Bruno.

Tradiţie, un cuvânt care‑i place colonelului. Se simte euforic. Lisandro Leite conchide cu o ultimă şi promiţătoare previziune.

– Candidat unic? Credeţi că e posibil, dragă prietene?

„Ei, bravul meu colonel, nu fiţi ingenuu. În actuala conjunctură, internă şi internaţională, cine ar avea curajul în această ţară să concureze cu atotputernicul şef al Forţelor de Siguranţă? Chiar şi nebunia are limite“, se gândeşte Lisandro Leite în timp ce‑şi şterge transpiraţia, zâmbeşte şi promite:

– Din partea mea, o să fac tot posibilul şi imposibilul ca să fie aşa. Candidat unic şi alegere unanimă, nobilul meu colonel.