Cosmin Perţa
Copii
Mă îndrept spre facultate, să-mi ridic de la casierie nenorocitul de salariu. De fapt, între mine şi respectivul salariu, nenorocitul sunt eu. La câţiva paşi în faţa mea, o tânără doamnă freamătă de fericire împingând un cărucior. Instantaneu, fără să vreau, îmi amintesc o discuţie de acum câteva zile cu soţia. Văzusem câteva ştiri, în Bucureşti doar în ultimele trei luni peste 200 de copii abandonaţi în maternităţi, în Iaşi în acelaşi interval aproape 70. Copii între câteva zile şi doi ani, care nu au nimic, care nu au nicio şansă. La 50 de bebeluşi în cel mai bun caz există câte două asistente şi un doctor, care nu pot face faţă. Copii hrăniţi ca vitele, copii care plâng, copii fără afecţiune, fără haine, fără jucării, copii care nu ies niciodată afară, care nu se dau niciodată jos din pătuţ, pentru că nu are cine să aibă grijă de ei, copii nenorociţi. În disperare de cauză, spitalele fac apel la presă, la oameni, cer pamperşi, hăinuţe, jucării, bani, cer să le poată da copiilor ăia ceva. Mesajele disperate circulă pe reţelele de socializare, unii le dau like-uri, alţii dau şi ei ce pot da. Noi am fi vrut să adoptăm un copilaş, să salvăm unul, măcar atât. Părea ok, posibil. Am vrut. Când am văzut legea, nu mai era ok şi posibil. Noi ne gândeam că, în mod normal, te duci, vizitezi câteva spitale de genul ăsta, câteva orfelinate etc. şi prospectezi, faci, ca la fotbal, pe scouterul, alegi unul, sau te laşi ales de unul. Asta era varianta ok, cea care restabilea cumva legătura aia lipsă de adn, cucerirea, seducţia, atracţia instinctivă, şi apoi, de abia, ar trebui să urmeze testele psihologice de compatibilitate ale copilului cu familia şi etc., în mintea mea, cel puţin. Însă am văzut că nu, că legea nu îţi permite asta, legea îţi cere să dai dinainte examene, să obţii un rahat de atestat de familie adoptivă şi tot legea îţi va trimite, prin nu ştiu ce algoritm, copilul ideal şi perfect potrivit cu tine, familia adoptivă. Bun, dar dacă „legea“ îmi trimite un copil de cinci ani şi eu vreau unul de un an, pe care să îl formez eu? Măcar atâta drept şi putinţă ar trebui să am şi eu, nu? Să îl formez eu… Îmi revin în minte imaginile cu sutele de bebeluşi abandonaţi prin maternităţi, le aud ţipetele, durerea, nemângâierea şi neputinţa. Cică tot caracterul omului se formează până la doi ani, şi afecţiunea din primele luni după naştere este elementară pentru un caracter echilibrat. Ce să iasă atunci din copiii ăştia, ce aşteptăm de la ei, de la noi? Măcar dacă nenorocitul ala de salariu spre care mă îndrept ar fi mai mare, măcar un copil, fie el şi dat de „lege“, tot aş lua. În faţa mea doamna cu căruciorul: „Puiule, puiule, ce să-ţi dea mama la prânz, ai? Ficăţel? Ficăţel face mama. Te duce mama la locul de joacă, mergem puţin înainte de casă? Vrei la locul de joacă, sigur că vrei, puiule…!“. Copil fericit, mă gândesc şi zâmbesc pentru fericirea lui, copil care a avut o şansă, o mare şansă. Grăbesc totuşi pasul şi o depăşesc pe doamnă, în trecere arunc o privire în cărucior, pentru a-i face cu ochiul norocosului prunc, în cărucior, între fineturile de mătase, tremură un tânăr pudel şi nici măcar nu pare atât de fericit.