Alexandru Vakulovski
Înghițitorul de creioane
Costel Stancu este un poet din Reșița, născut în 1970. E harnic, are vreo 10 volume de poezie. E admirabil pentru un poet din provincie, pentru că orice nu ai spune – scriitorii se adună în grupuri, găști, prin orașele mari.
Am rămas foarte mirat când am aflat că lucrează la poliția criminalistică. Pentru că nu știu nici un polițist poet. Și, pe deasupra, nu e un poet de duzină, ci unul bun, care după ce a crescut la cenaclul Semenicul din Reșița, acum îi susține pe tinerii poeți de acolo.
Înghițitorul de creioane este al 10-lea volum de poezie al lui Costel Stancu. Cartea e compusă din poeme foarte diferite, atât ca prozodie, cât și ca tematică. Unele texte sunt în totalitate lirice, altele însă au un fir narativ. Unele vin parcă din poezia tradiționalistă, altele din cea modernă. Tradiționalismul și modernismul fac aproape imposibilul la Costel Stancu – se împacă. E adevărat – postmodernismul încurajează asta.
În poemele lui Costel Stancu apar teme mari: moartea, credința, Dumnezeu. Doar că ele nu sunt niște teme goale pentru poetul din Reșița. La 33 de ani Costel Stancu a fost diagnosticat cu cancer. Dar a reușit să treacă peste boală. Astfel, în poemele sale, chiar dacă apar aceste motive (pe care V. Leac le interzice), pe care le-au folosit foarte mulți poeți – ele sunt autentice, Costel Stancu a simțit moartea, și, probabil, credința l-a ajutat să mai rămână, să nu treacă dincolo. Iată un poem despre un motiv interzis, care așa se și numește: Moartea
Cu timpul, moartea devine ceva obişnuit.
Un pahar cu vin roşu
băut la temperatura camerei,
seara,
cînd plînsul preface ochii femeii
în heleșteie
cu peşti străvezii.
Acoperişul de tablă ce lunecă
de sub ghearele pisicii
în goana ei nesfîrşită
după şoarecele asimetric al nimicului.
Pasărea tocmită să aibă grijă de inima ta
o ciuguleşte, puţin cîte puţin,
şi o duce puilor ei care, la rîndul lor,
vor fi aleşi să păzească alte inimi.
Alteori, moartea trece neobservată
ca ruperea unei crengi sub întîia ninsoare,
ca nunţile într-un sat de pescari,
după furtună...
Prefața volumului, scrisă de Gheorghe Secheșan, se numește Poetul autentic. Este un lucru ciudat, să operezi cu motive nu neapărat uzate, ci folosite foarte des, și să rămâi autentic. Asta face poetul-polițist, Costel Stancu. Dă Doamne mai mulți polițiști ca el! Sau măcar încă unul-doi!
Vă mai propun spre lectură poemul care a dat titlul volumului, Înghițitorul de creioane:
Neaplaudat de nimeni, înghiţitorul de creioane
îşi făcea numărul. Era tot mai trist, mai flămînd.
Dar cine ar fi crezut asta? Rămăsese singur,
cel din oglindă s-a sufocat demult, la o repetiţie.
El continua să spere. I s-a propus, în schimbul
a mulţi bani, să înghită şi altceva. A rîs, apoi a plîns:
în arta lui nu face compromisuri!
L-am vizitat cu cîteva zile înainte de a muri.
Îşi ascuţea creioanele
cu o delicateţe întîlnită doar la animale
cînd îşi ling puii abia fătaţi. Ştiam
că le iubea şi le ura în aceeaşi măsură.
Mi-a mărturisit că într-o noapte s-a visat
strîns de gît de acestea. Îi era teamă să le mai lase
să umble libere prin casă, le închidea
într-un dulap scoţîndu-le de acolo numai cînd
avea o reprezentaţie ori i se făcea dor să le mîngîie.
Adică din ce în ce mai rar. Într-o zi au să se răzbune,
mi-a spus împăcat, e dreptul lor să-şi caute alt înghiţitor,
mai norocos, să le ducă prin lume, departe.
A lăcrimat discret, ca lemnul pe care îl cioplise de atîtea ori.