Cristian Menumortu
Istoria unui burlac sau cum am fost peţit
(debut)
era 1 mai, iarba era verde, homo şaşlâcus ieşise din hibernare, fustele erau mai scurte decât chiloţii şi PMAN era plină de mizerie roşie. era şi ziua de naştere a bunicii, împlinise 69 de ani şi nimeni din familie nu îmi înţelegea zâmbetul când priveam numărul 69 imens, din ciocolată, de pe tort.
după ce mi-am umplut toate golurile din organism cu bucate, adică, după părerea bunicii, nici nu m-am atins de mâncare, a trebuit să am grijă de verişoara mea de 4 anişori, adică să-i îndeplinesc, fără să crâcnesc, toate cele mai zănatice dorinţe, iar la toate întrebările ei nebunatice să-i răspund conştiincios şi matur, cu atâta responsabilitate, de parcă aş fi răspuns la interviul crucial carierei mele.
Notă pentru sine: să nu te-mpingă păcatul să faci copii, viitorule eu, sau te sinucid de pe acum.
am refuzat în repetate rânduri să o învârt «ca în carusel» (vedeţi voi, condiţia mea fizică excelentă mi-ar fi permis să o învârt cu o viteză nebună, iar corpul ei fragil s-ar fi putut rupe în două ca un pai, jumătatea de jos zburând peste mări şi ţări, unde, deşi nu ar mai avea cap, încă ar mai întreba de ce vecinii bunicilor râd când ea întreabă în franceză: “ou sont les poules?”, dacă îngerii pot face pipi, cum e posibil ca mie să-mi crească părul ca la o fată, dacă dinţii bunicilor au zburat odată cu păsările în ţările calde, de ce pisoiul o gâdilă la fund pe pisică, dacă toate buricele au aceeaşi culoare etc.).
după miile de întrebări de acest gen, care m-au făcut să mă îndoiesc de puţinele mele cunoştinţe, de principii şi valori, de necesitatea unirii şi aderării la UE, de propria existenţă şi cea a universului, am decis s-o pun pe silent şi să o învârt, până la urmă, «ca în carusel», poate-a ameţi de n-a putea vorbi şi i-ar mai muri nişte celule ale creierului. când am avut impresia că ne-am rotit până boţul ăla de 4 ani s-a dizolvat într-o supă-cremă de atomi, am pus-o jos, aşteptând să văd rezultatele experimentului meu “cum să ameţeşti şi să prosteşti un om”, experiment mult mai scurt decât cel al ruşilor, care durează de vreo 200 de ani pe aici.
deşi credeam că creierul din ţeasta-i blondă se transformase într-un pireu greţos de la cantină, următoarea ei întrebare a lovit ca o salvă de tun în mijloc de noapte. cu un zâmbet ce-i arbora dinţii tatuaţi cu resturile mesei din acea zi – vreo jumate de kil de ciocolată, şi cu un glas nevinovat şi calm, ea m-a întrebat: vrei să fii soţul meu?
mi-a picat faţa şi, pentru a găsi un răspuns adecvat, am tras de timp câteva minute bune (privisem câteva meciuri de fotbal şi învăţasem lecţia).
ceea ce realizasem întrecea mirarea pe care ai trăi-o când te-ar cere în căsătorie o verişoară de grădiniţă (şi încă fără inel, neruşinata). am realizat, chiar luând în calcul concepţia ei infantilă despre soţi şi relaţii interumane, că ea era prima fată care vruse şi-mi propuse să avem o relaţie.
ştiu că poate părea ciudat, dar în acel moment m-am bucurat puţin. iată că eu, care în 17 şi ceva ani nu reuşisem să cuceresc nicio fată cu frumuseţea mea neîntrecută, cu siguranţa mea de sine ce-mi dă un aer aşa macho, reuşisem să cuceresc, cu ajutorul abilităţilor mele nemaipomenite de învârtit, o copilă care nu trecuse încă, vorba lui cărtărescu – prin urgia hormonală, căreia îi era străină falsitatea machiajului, şi care era, în primitivitatea fiinţei ei, pură.
în timp ce în mintea mea roiau aceste gânduri, ea reîncepu să vorbească. cu gura plină de ciocolată care-i apăruse pe limbă la fel de spontan ca şi cererea ei în căsătorie, buzele-i bolborosind ca un vulcan de noroi, îmi povestea că alţi băieţi au zis „da” imediat şi că nu s-au gândit aşa de mult când li s-a propus asta. iar în timp ce eu căutam vreun citat deştept despre gândire şi valoarea timpului şi a tăcerii, că doar am citit şi eu ceva, am gândit eu ceva (numai să zică cineva că nu-s om cult şi educat câ-i fut una-ntri dinţ), ea-mi depăna toate istoriile ei amoroase cu Jean-Pierre, Claude, Francois, Michel sau nu-mai-ştiu ce franţuz, cum că unu-i aducea în fiecare zi ciocolată (nu mai ţin minte de restu’, probabil unu-i aducea caşcaval cu mucegai, altu’ vreo baghetă, unu şampanie). am decis să mă laud şi eu, în tăcere, cu experienţele mele amoroase.
încep cu una roşcată. a început să flirteze cu mine, după care cu alţii (băieţi şi fete, îi plăceau în aceeaşi măsură), după care revenea la mine. la a doua întâlnire venise udă, se plimbase prin ploaie, şi era magnifică. m-a lăsat să o mângâi. aveam nişte biscuiţi excelenţi şi i-am mâncat împreună. părea fascinată de personalitatea mea, gata să-mi ignore toate defectele, sau, zis pe şleau, să ignore faptul că-s concinâi. totul mergea ca pe roate, însă când am încercat s-o aşez în poală, a fugit indignată, cu mândria rănită, considerându-mi gestul drept agresiune sexuală. depuse chiar o plângere la poliţie şi mă ameninţase cu un proces penal.
am văzut-o o săptămână mai târziu, mai grăsuţă decât înainte (aşa-ţ trebu, jitî grasî, mi-am zis). mergea ţanţoş, cu o vrabie între dinţi, şi ultimul lucru pe care l-am văzut, dispărând după colţ, a fost, după urechile-i piramidale, coada ei stufoasă, roşcată.