Celestin Cheran

 

Imaginarium

 

Am fost invitat să petrec o noapte la Imaginarium sau acvariul cu vise.

Imaginarium este un parc notoriu de distracții. I se mai spune și acvariul cu vise, pentru că înăuntru lumina e albastră și se creează impresia că mergi prin apă. Toată lumea se află aici în urma unei invitații. Participanții sunt selectați conform cu statutul lor social, adică trebuie să fii o personalitate în domeniul în care lucrezi. Mulți sunt oameni de afaceri, celebrități, sportivi, dar și oameni de radio, crainici TV, speakeri motivaționali sau savanți. Eu sunt un hibrid, jurnalist, fotograf și scriitor, deopotrivă.

La finalul experienței pe care o voi avea, am de gând să scriu o poveste scurtă despre acest loc misterios, făcându-l astfel public. Ceea ce e curios în legătură cu Imaginarium e faptul că ești invitat o singură dată în viață, de obicei când te afli în apogeul carierei și nu se află nimic despre ce ai trăit acolo, pentru că ești obligat să semnezi înainte un acord de confidențialitate.

Am încercat de mai multe ori să aflu câte ceva despre Imaginarium, intrând în legătură cu oamenii care au fost deja acolo. Toți au tăcut mâlc când am pomenit de acest subiect, de parcă gurile li se umpluseră subit cu smoală.

Eu mi-am propus să risc și să povestesc tot ce se întâmplă acolo, să iau misterul, obscurul și tăcerea și să le prepar într-un cocktail tare ca o amnezie. Desigur că și povestea mea trebuie să fie una imaginată, care are legături foarte puține cu realitatea. Imaginarium are să fie mascat într-o poveste fantastică, sau cel puțin cu accente fantastice.

Poate va urma un proces în urma publicării ei, sau mai multe procese, poate am să-mi pierd sănătatea mintală, poate am să rămân falit, poate am să-mi pierd chiar viața. Totuși, e o ocazie unică în viață și trebuie să profit la maximum de ea. Trebuie să las o amprentă în istorie, declanșând un scandal de proporții. Numele meu are să fie pe toate buzele, de la copii la bețivi, târfe, intelectuali, idioți, sfinți și diavoli. Cu mine au să se închidă marile literaturi.

Așadar, să vedem ce o să iasă din aventura mea, mai mult sau mai puțin imaginată la Imaginarium.

Am ajuns cu limuzina la nouă seara la Imaginarium, asaltat de emoții și cu tot felul de scenarii iregulare în minte. La intrare am fost percheziționat, mi-au confiscat cu un aer destins micul aparat de fotografiat. Mi-am trecut numele într-un catalog cu pagini negre, mi-au fost luate amprentele folosindu-se o călimară cu cerneală roșie, după care am fost condus de către două femei foarte înalte și foarte atrăgătoare într-un salon rotund. Aici am fost dezbrăcat de haine și îmbrăcat de mâinile delicate ale doamnelor într-un costum strâns pe corp, plin de senzori, iar pe cap mi s-a așezat o cască electronică. Mi-au dat să înghit o pastilă albastră cu o băutură colorată și printr-un tunel vertical am coborât în gol în Imaginarium.

Pe ecranul dinăuntrul vizierei mi se derulau diferite filmulețe cu mine la anumite vârste. M-am revăzut rând pe rând, din copilărie, în adolescență și până în anii de maturitate. M-am revăzut când eram mic și făceam baie într-o piscină gonflabilă, când eram la tablă și rezolvam o problemă de matematică, când mă sărutam cu o colegă de clasă pe culoarul școlii, când jucam baschet, când citeam rezemat de un copac, când râdeam conducând mașina unui prieten, când cântam sub duș etc. La diferite intervale de timp, videourile cu mine se opreau și mă trezeam mergând prin camere joase cu nisip albastru, prin camere reci de metal albastru, prin camere fierbinți de lemn albastru, prin camere înalte de cărămidă albastră. Totul era albastru, apăsător și obositor.

Auzeam constant un șuierat de șerpi lingându-mi urechile, bătăi în poartă undeva în piept, duel de săbii printre coaste, vântul suflând prin cadavre de timp la picioarele mele. Mi-am ridicat cu greu capul și am văzut cum o lună liliachie sângerează printre alte luni. În aer plutea un miros de pași pe zăpadă, iar pe limbă simțeam gustul unor trucuri cu monede vechi. Am fugit izbindu-mă de o ploaie torențială dinăuntrul unei balene. Mi-era îngrozitor de frig, dar sub pleoape cărbuni încinși îmi ardeau ochii. Simțeam cum din omoplați îmi cresc gheare și aveam sentimentul că sunt urmărit la tot pasul prin această apă de rechini. Mă simțeam hăituit, vânat, torturat în interiorul costumului. Știam că totul se petrece în interiorul costumului.

Am încercat în zadar să mă dezbrac de el, să-mi arunc casca de pereți, să vomit ceea ce înghițisem, nimic din lucrurile pe care mi le doream nu se întâmpla. Nu puteam nici să mă opresc în loc. Și, prin camerele prin care mă pierdeam, îmi vedeam toate chipurile pe care le-am purtat de-a lungul anilor, sub forma unor măști obsesive și hidoase la răscruci de drum. Le vedeam cum mă pândesc și-mi fac cu ochiul. Simțeam cum simțurile mele se desprind de mine și aleargă de nebune prin Imaginarium, ca niște fantome dezgropate din pământul unor vieți trecute.

Și în tot acest timp aveam un sentiment de speranță neîmplinită. Speram, speram și iar speram. Nu știu ce anume speram, căci speranța nu era una definită. Era sfâșietor! Ce bine că a trecut.

Dar desigur că unii dintre voi vor spune că interpretez aiurea toate astea, sau că, cel mai probabil, îmi imaginez. De fapt, nici măcar nu-mi imaginez, căci mi-e imposibil să spun ceva, orice, despre Imaginarium în afara sa. E cât se poate de clar că nu am vorbit cu nimeni din afară despre acest loc și, cu atât mai puțin, să fi scris ceva despre el.

Circulă zvonul că în Imaginarium ți se creează o copie după tine prin intermediul costumului pe care-l porți, astfel dublura mea e încă înăuntru, una dintre ele. Știu asta pentru că m-am întâlnit în timp cu multe dintre dublurile mele și am tras concluzia, de bun simț, că am fost nu o dată, ci de mai multe ori, în Imaginarium. Nu știu totuși de câte ori. Veți spune că e un efect al drogului pe care l-am înghițit, dar nu e așa, pentru că dublurile mele mi-au confirmat faptul că nu visez, că nu delirez, că nu inventez absolut nimic, pentru că eu sunt de fapt Imaginarium. Tot ele m-au ajutat să scap de costum și m-au introdus în noua societate.

Toate personalitățile de care vă spuneam la început se adună deseori în cinematografe în care se derulează Imaginarium. Sunt foarte încântate și poartă discuții lungi și ample despre asta. Am intrat în vorbă cu ele și le-am declarat, mai în glumă, mai în serios, că eu sunt Imaginarium, că se uită de fapt la mine, dar nu mă cred, și-mi spun să las copilăriile la o parte și să mă apuc serios de treabă. Care treabă, le-am întrebat, aceea de a descifra filmul cu Imaginarium, mi-au răspuns. Așa că m-am pus să mă uit la film, dar nu e nimic senzațional, sunt doar lucruri care mi s-au întâmplat din copilărie până la vârsta maturității. Le știu aproape pe de rost. E foarte plictisitor să te uiți la tine. Împreună cu dublurile mai răpim uneori câte o celebritate și o îmbrăcăm în costum, așa, de amuzament.

Într-o zi m-am întâlnit cu una dintre dubluri. Mi-a spus că se poate ieși afară printr-o ușă secretă din ecranul unui cinematograf. Mi-a spus că îmi arată locul, dacă îi promit să o iau cu mine. Mi-a spus că a mai ieșit o dată, dar că s-a rătăcit prin oraș, i s-a făcut frică și s-a întors la loc. Mi-a fost foarte greu să o refuz.

Noaptea am evadat împreună din Imaginarium. Afară, dublura mea a fugit de mine, iar eu mi-am reluat viața de dinainte. Nu am scris nimic despre Imaginarium pentru că atunci când încercam, gura mi se umplea cu smoală și mâinile mi se încleștau. De fapt, nu am mai reușit să scriu ceva de atunci. Și nu am reușit să dau nicidecum peste dublura mea. Au trecut astfel cinci ani de lentă decădere și de rapidă ascensiune în anonimat. Am încercat să-mi găsesc alte hobby-uri, alte scopuri în viață, noi prieteni. A fost chiar și o logodnă scurtă, complet lipsită de entuziasm și de adâncime. Am riscat și am intrat în niște afaceri dubioase, despre care știam prea puțin, dar despre care aveam să aflu de la bunul meu avocat că au fost o investiție proastă, care m-a adus în pragul falimentului.

Norocul meu că într-o zi am primit încă o invitație la minunatul parc de distracții Imaginarium. Asta a venit ca un colac de salvare, sau mai bine spus ca un costum de scafandru. Mi-am propus ca de data asta să mă scufund în acvariul cu vise și să ies la suprafață cu niște certitudini, să fur măcar costumul sau să iau cu mine o dublură. Voiam cu tot dinadinsul să reintru în lume cu un nou nume, să devin din nou subiectul zilei.

Momentan mă aflu tot înăuntru și stau de vorbă deseori cu mine, cu dublurile mele, despre Imaginarium. Pare a fi oarecum un subiect la modă.

Problema e că toate aceste dubluri îmi fac pe rând promisiuni false despre ieșire. Mă mint, se distrează pe seama mea, se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine. Am căutat ieșirea de unul singur prin cinematografe. În zadar. Imaginarium are mii de cinematografe.

Dublurile vorbesc deseori cu ceilalți, cu marile celebrități, marii oameni de știință, despre mine și mă judecă. M-am obișnuit și nu-mi mai pasă.

Oricum, sunt multe jocuri pe care le poți juca aici, o grămadă de petreceri la care poți să mergi și o grămadă de excursii prin tot felul de locuri inimaginabile. Personalitățile au propriile lor cluburi unde-și dezbat foarte calm viețile și teoriile despre viață. Nu se doarme deloc, e o permanentă mișcare, un du-te-vino inutil și agasant. Cu toate astea, lumea are un aer plictisit. De fapt, nimănui nu-i pasă.

Nimeni nu lucrează nimic, fiecare face doar ceea ce vrea. Nu există responsabilități, reproșuri, vină. E o lume cu intenții bune, dar lipsită de interes. Fără presiune și, cu această nepăsare dulce-amăruie, lucrurile par să nu progreseze înspre o direcție anume.

Imaginarium pare să-și fi atins limitele, pare împăcat cu acest divertisment neutru.

Îmi mai rămâne doar să-mi întind tentaculele și să explorez noi posibilități, să aduc în lumea asta de plictiseală fericită ceva diferit, ceva dureros, un pic de păcat.

Am pornit la drum prin Imaginarium și am descoperit că e un loc atât de mare, încât pot să nu descopăr pe nimeni zile întregi, iar atunci speranța își face loc în mine. Însă mă trezesc de fiecare dată într-un cinematograf, uitându-mă la un film cu mine, cum merg prin canioane nesfârșite. E foarte dezolant.

Mi-e un dor nespus să ies afară și să văd cerul, albastrul adevărat al cerului pătat de nori. Să fiu orbit de Soare, să mă odihnesc, să uit de mine.

Toata astea însă s-au schimbat când am primit prima scrisoare din partea dublurii mele. Și-a cerut scuze că a fugit de mine atunci, dar a fost o reacție de moment. Mai târziu nu m-a căutat pentru că îi era frică să nu o denunț autorităților, să nu-i distrug noua viață pe care avea să o înceapă. În scrisori îmi descrie diversele ei experiențe de afară. Cum a început să lucreze la un chioșc de ziare, apoi s-a angajat la recepție într-un hotel, iar printr-un concurs de împrejurări a ajuns să facă PR și comunicare. A dat la un moment dat un concurs și a ajuns să lucreze într-o firmă mare de consultanță. Acum are propria sa firmă. A urmat inevitabil căsătoria, are două fete, un câine și locuiește într-un apartament cu două etaje, garaj și peluză. De curând a început să-și pună memoriile pe hârtie. A rezultat o carte în care povestește și despre Imaginarium, iar eu sunt un personaj episodic - dar simbolic - în ea. Cartea l-a adus rapid în topul celor mai bine vânduți scriitori. Interviurile au început să-l obosească.

Aș vrea să-l strâng de gât în timp ce-i tai ambele mâini cu o foarfecă de viță-de-vie.

Dar, după ce s-au evaporat micii demoni, m-am gândit că, dacă tot nu pot să scriu nimic despre Imaginarium, atunci cel mai bine ar fi să scriu o carte despre locul în care am trăit. Unde m-am născut, unde am copilărit, tot ce am făcut până să ajung captiv aici. Am început astfel să scriu despre mine și despre lumea din afară.