Nicolae Baldovin
Ești cea mai vie amintire a mea
Suntem ca doi pugiliști. Fiecare-n colțul lui de pat, ca doi păianjeni ce se privesc ca și cum nicio muscă nu s-ar auzi în cameră. Avem mâinile goale. Cică așa-i mai fair-play. În palme, totuși, mângâierile de ieri, vin mănușă. Ne lovim nemilos fără să ne atingem și mai ales fără să ne privim. Cu finalul aproape, ne clătinăm în pașii cu care cândva dansam pe la cine știe ce chef ieftin. Nu aruncă nimeni prosopul. E pătat cu miile de picături dulci-amoroase strânse-n timp. Sunt ani-iubire de când am pășit întâia oară în cantonamentul acesta. De atunci parcă ne-am pregătit pentru azi-ul ăsta neprogramat. Fiecare în colțul lui. Știu c-o să ne facem cu mâna. La revedere-ul nu ratează niciodată. E cea mai curată lovitură. Ne ștergem obrajii și ochii umflați care trădează rana. Îți spun sincer că ești cea mai vie amintire a mea. Mai ales că încă resimt upercut-ul dragostei noastre.
șoaptele gurii de sifon
fâs-fâs, spuse. nu dau atenție. mă aplec, iau o bluză murdară și îmi suflu mucii. sorb dintr-o cafea rece aproape sfârșită. și ea, ca și mine. scutur pachetu’ rămas de aseară pe masă. ele două, noi doi. nu vreau să le împart. le fumez una după alta. eu și cu cafeaua ne terminăm unu pe altu’. simt că-mi vine să vărs. sunt amețit. aud din nou, fâs-fâs. mă uit la tine. tu dormi bine-mersi, n-ai treabă. stai dezvelită cu sânii la vedere și-n chiloți. tu dormi bine-mersi, eu aș cam avea treabă cu tine. încă-mi plac bucile tale. dimineața de obicei sunt omul țâțelor. azi-ul ăsta e dus cu pluta în dimineața asta. o puță de țigară se uită la mine și scoate fum pe-o nară. ne luăm la ceartă. îmi zice s-o iau în gură. ce chestie! de nervi trag un fum. e ultimu’ fum. stau în fața ultimei guri de cafea ca-n fața plutonului de execuție. mă întreb oare ce-o fi după asta. fâs-fâs, cică. mă pun în pat. vreau să adorm. mă uit pe pereți și încerc să-mi dau seama ce vor să spună țânțarii ăia storșiți de tavan. toată vara am scris, fără milă. mă declar maestru criminal al muștelor și mai ales al țânțarilor în folosul artei. am pierdut ceva nopți, dar mi-am desăvârșit opera. iarna citesc. primăvara dau alt strat și scriu din nou. și tot așa. tavanul e mașina mea de scris. bag trafaletul în găleată și-ncep de la capăt. frazele mele sunt adevărate înșiruiri de țânțari rupți în cur. le scriu fără încetare. tresar noaptea din somn ca disperatu’ când îmi zbârnâie pe la ureche vreo idee. în fine. e treabă complicată. mă uit la ceas. nu spune mai nimic. tic-tac, tic-tac! se repetă aiurea. a trecut timpul și tot nu înțeleg ce vrea să zică. am gura uscată. am o senzație în gură de parcă mi-aș fi suflat mucii cu limba. îmi pute gura. fâs-fâs. fâs-fâs. zdruncin un sifon de-l ia mama dracu și-l arunc. fâs-fâs în gura mă-tii că eu mor de sete și tu ești plin de aere!
jertFă!
Femeile nu poartă poșete. Le duc pe umeri. Le cară cu cârca. Asta e crucea lor. Sunt responsabile de păcatele noastre. E un fel de jertfă. Își etalează credința în vitrinele curate, nepătate ale magazinelor din centrul orașului. Dichiseala e litera mare de la începutul Cuvântului. Dau paginile vitrinelor, pun povești în ele, până când muritorilor de rând le rămâne ceva în cap. Semnele de punctuație le punem noi. Plimbările lor sunt un nesfârșit drum spre Golgota. Ajunse acolo au tot dreptul să-și desfacă părul din agrafe ca să-l adie vântul. Natura se revoltă. Ele parcă iau și-și bagă tot vântul în sub-fustele lor și potolesc toată natura. În cele din urmă își înalță privirea peste năsucurile lor ca niște bețe cu care dirijează mersul împleticit al lumii. Ies din peisaj pe tocuri fiindcă știu că asta face fundul ferm. Tu te-ncrezi în toate astea, le-ai mai auzit la alții. Asiști la un sacrificiu în fața căruia nu poți să nu-ți faci cruce. Minunat mergi acasă și cu pacea-n suflet îți zici rugăciunea si-ncepi să-nroșești ouăle.