Andrei Ruse

Zaraza (roman)

Ed. Polirom, 2014

Fragment din Capitolul 6: Epoca de aur

O altă epocă ia naştere odată cu începutul anilor ’30, odată cu noua coloană sonoră a vieţii, dată de romanţe şi tangouri. Se simt în aer, se simte în entuziasmul nebun al oamenilor care umplu, alături de maşini moderne şi trăsuri încă, străzile înguste şi aglomerate ale Bucureştilor unde larma, forfota şi haosul vitezei dau un ritm aparte oraşului care este pe cale să explodeze. Se simte în mirosul îmbietor al sutelor de cofetării şi cafenele, de baruri noi, crâşme, restaurante, saloane de dans şi grădini de vară care se deschid unele după altele, umplând sălile, terasele, dar şi trotuarele de petrecăreţi care uită să mai plece acasă. Se simte în parfumurile scumpe care te ameţesc, în moda proaspătă şi colorată, mai provocatoare şi mai vie, în vitrinele sclipitoare ale căror haine din Vest a doua zi sunt deja purtate de minunatele „Fetiţe dulci” din Bucureşti.

Despre frumuseţea doamnelor şi a domnişoarelor, tot mai cochete şi mai graţioase, despre diplomaţia şi eleganţa gesturile masculine deopotrivă, se tot vorbeşte peste hotare, când capitala e din ce în ce mai des alăturată celorlalte mari centre ale lumii, mai ales prin efervescența sa culturală, prin valul noii generaţii de scriitori care umplu librăriile, teatrele arhipline cu piese tot mai îndrăzneţe, cu viziuni noi ale tinerilor regizori şi actori, care se dezbracă de tradiţionalism şi mentalităţi învechite, muzicienii cu voci fermecătoare, sculptori şi pictori care încep să colinde şi să cucerească cu operele lor Europa.

Aproape pe fiecare stradă o vitrină cu delicatese îţi ia ochii, fie că e vorba de prăjituri de casă, de creme de ciocolată care ţi se topesc în gură şi ale căror reţete sunt mai bine păzite decât un secret de stat, cocteiluri de îngheţate cu fructe confiate, Café-Glaceé sau Coupe Jack, amestecate cu alcooluri aromate, cu coniacuri sau rom şi frişcă, cataifuri şi savarine imense, baclavale şi sărailii atât de dulci încât trebuie neapărat să îţi clăteşti după orgasmul festin gura cu un juice de portocale proaspăt, abia stors, sau un ceai rece, cu gheaţă şi sirop. În fiecare zi, grupuri întregi de tineri invadează mesele de la „Nestor”, de la „Athené Palace” sau „Capşa”, la „Suschard”, pe Tache Ionescu”, la „High-life” pe Victoriei, colţ cu Franklin, la „Corso”, „Imperial” sau „Café de la Paix”, la „Pariziana” de pe Văcăreşti, la „Zamfirescu” sau la „Peristeri”, ca să nu mai vorbim de cafenelele din pasajul Macca şi alte zeci şi zeci de cartier, care numai datorită locaţiei mai ascunse, nu ofertei şi calităţii produselor, nu aveau parte de aceeaşi celebritate. Găseai un cafegiu la orice intersecţie, şi nu doar că măcina boabele proaspăt prăjite, fiecare după stilul şi iscusința sa, şi ţi le şi fierbea pe loc, dar avea şi atâtea dulciuri în vitrină, de parcă se pregătea de ce mai mare sărbătoare a lumii.

Mahalele miroseau a bunătăţuri la grătar, a cârnăciori, a patricieni, mititei şi muşchiuleţi de vită sau oaie, cotlete şi cefe grase de porc, berbecuţ sau pui ori curcan la ceaun cu usturoi. Şi era plin de bodegi, de cârciumi şi birturi ieftine, unde găseai mâncare caldă, de la ciorbe la tot soiul de tochituri, băuturi şi dulciuri de casă.

În centru, numai restaurantele de lux şi marile grădini de vară se întreceau între ele, cu meniuri care mai de care mai sofisticate şi cu muzică bună, oferită de cei mai în vogă instrumentişti şi dizeuri. Pe Sărindar era „Modern”-ul, pe Brătianu „Café Wilson”. „Mercur” pe Câmpineanu, „Zissu” pe Batiştei, care-l avea ca protagonist pe tânărul Jean Moscopol, „Iordache Ionescu” pe Covaci, unde cânta celebrul violonist al vremii Hristache Ciolacu, sau celebrul „La Bufet” şi grădina „Vişoiu”, unde se mânca cu specific românesc. Pe marele bulevard Elisabeta erau „Princiar”, vizavi de „Brezoi Palace”, apoi chiar „Bulevard”-ul, lângă librăria Alcalay, şi „Gambrinus”, la colţ cu Brezoianu, care avea specific vânătoresc, de la mistreţ la capră sălbatică, raţe, sitari, fazani sau iepuri, preparate cu vin negru de Bordeaux şi înghiţite pe ritmurile viorii lui Grigoraş Dinicu. Dar pe Tache Ionescu şi pe Victoriei erau cele mai numeroase, te puteai aşeza la binecunoscutul „Ambasador”, vizavi de „Lido”, la „Splendid Park”, sau încercai celebrele „Grand Hotel” şi „Galeries Lafayette”, localurile luxoase unde Cristi ridica seară de seară sălile în picioare cu tangouri.

Nici berăriile nu erau ocolite, la „Caru’ cu bere” se mâncau crenvurști cu o bere făcută după o reţetă proprie, te puteai îmbăta până-ţi luai minţile la „Trocadero”, pe Academiei, la „Bavaria” pe Brătianu, sau la „Blanduziei” pe strada Doamnei, unde aveau şi cornuri cu lapte foarte calde, că-ţi şi frigeau limba.

Iar la fiecare două-trei străduţe, dar numai când vremea era bună, cam din mai până la începutul toamnei, te puteai duce la una dintre grădinile mari de vară, unde puteai comanda fudulii proaspete, muşchiuleţi, burtă, servite cu mult piper direct pe funduri de lemn, sau momiţe tăvălite în mălai sau pesmet, toate asortate cu castraveciori muraţi în usturoi şi mărar, în castronaşe cu gheaţă, alături de cartofi auriţi sau pai, cu o baterie sau două de vin alb, şi neapărat cu sifon. „La Coana Victoriţa”, de pe Clucerului, trebuia să-ţi faci rezervare din timp dacă voiai să prinzi un loc să guşti din celebrele fripturi frăgezite prin îngheţare. La „Vişoiu” găseai poate cel mai gustos grătar, dar şi cele mai bune orchestre, iar la „Mon Jardin” se dansa într-o veselie până dimineaţa. „Mon Caprice”, pe Franklin, aproape de „Jockey Club”, era renumită pentru aerul aparte oferit de verdeaţa şi multitudinea de copaci şi de flori exotice, de parcă te-ai fi trezit la un picnic lângă Amazon. Totuşi pe Kiseleff erau cele mai scumpe şi mai elegante localuri, „Melody Garden” şi „Cosma-Cireşoaia” concurau cu celebrul „Bufet”, având orchestre şi solişti de primă mână, iar mai sus, spre Băneasa, dacă treceai podul, găseai „Grădina Brotăcei”, unde puteai să mănânci nişte preparate din peşte excepţionale şi atât de proaspete, că abia la tigaie sau la jar, cu câteva minute înainte de a fi servite, se opreau cozile din zbătut. „Pescăruş”, pe Jianu, pe malul Herăstrăului, „Parcul Privighetorilor” din Pădurea Băneasa, „Coşna” din Piaţa Buzeşti, „Monte Carlo”, pe insula din Cişmigiu, erau şi ele printre preferatele bucureştenilor, iar la „Leul şi cârnatul”, de pe 11 Iunie, unde mai era şi grădina „Luzana”, puteai mânca cu un leu zece mititei şi cu încă unul bea un şpriţ, dar specialitatea casei rămânea puiul la ceaun cu mujdei şi mămăliguţă aburindă.

Seara se mergea în baruri, aşa cum erau numite fostele cabarete, unde mai puteai lua ceva preparate reci, dacă n-apucaseși, dar cele mai importante erau băuturile scumpe, whisky-urile, coniacurile şi cocteilurile în special, iar în program aveai, dacă nu o celebră orchestră care te invita la dans, alături de doamnele de companie care stăteau pe scaunele înalte de la bar, dansatori, comedianţi, actori cu scenete mici, iluzionişti sau torsionişti, care făceau spectacole nemaipomenite. La „Maxim” debutau Stroe şi Vasilache (Lache – Lache), ce aveau să facă epocă cu comedia lor; la „Zig-Zag” tocmai fusese invitată celebra Josephine Baker, unde tot oraşul s-a înghesuit şi a plătit regeşte să-i vadă dansurile nude. La „Chat-Noir”sau „Dudzi-bar” puteai găsi dame de consumaţie deosebite, cu care să îţi petreci nopţile la un hotel din apropiere, şi mai mai să te îndrăgosteşti. La fel de vizitate erau şi „Nipon-Arizona”, care avea şi grădină de vară, „Lesceko”, al cărei proprietar cu acelaşi nume te fermeca cu acordeonul său, „Colorado”, pe strada Bibliotecii”, „Atlantic”, zis şi barul artiştilor, fiind frecventat mai ales de scriitori, sau „Fu-Chang”, decorat în stil oriental, cu măsuţe şi scaune joase, cu lămpi de abajururi şi picturi cu însemne chinezeşti.

Dimineaţa de la capăt, te plimbai pe străduţele aglomerate, unde măcelăriile-ţi lăsau gura apă, dar puteai intra să-ţi iei repede un sandvici proaspăt, făcut în nici două minute, din chifle cu lapte unse cu unt, câteva felii de „Şuncă de Praga” sau „Salam Mortadela”, o felie de roşie şi câteva de castravecior, ca la celebrele magazine cu mezeluri Rochus. Brutăriile te ameţeau de-a dreptul cu mirosul de pâine caldă, franzeluţe sau cornuri, erau renumite cele ale fabricii Herdan sau Hermann, iar cu adevărat specialităţi găseai la armeanul de pe Lizeanu, la „Apostol Zottu”. Simigeriile, în special greceşti, te aşteptau cu brânzoaice, cornuleţe umplute cu mere, nucă sau magiun, plăcinte de dovleac, fursecuri, covrigi de toate tipurile şi mărimile, cu susan, cu mac, simpli sau cu carne, toate făcute în vatră. Dacă aveai poftă de ceva şi mai dulce, puteai încerca o gogoşerie, poate chiar celebra „La Gogoaşa Înfuriată”, din Piaţa Mare, unde le făceau pe loc, aruncând cu mare grabă aluatul dospit, simplu sau umplut cu marmeladă, în ulei clocotit şi în câteva minute le şi scoteau şi le pudrau cu zahăr vanilat. Apoi, de ce nu, îţi puteai clăti gura cu o bragă, de la armeni sau turci, şi o gură de halviţă.

Oraşul Grădină, aşa era numit Bucureştiul, un oraş curat şi plin de verdeaţă, de curţi pline de grădine cu flori, nu doar în faţa caselor, dar şi lângă fiecare bloc-haus modern, care răsărea în centru, cu bulevarde pline de trandafiri şi copaci pe margini, cu artere luminate care duceau spre marile parcuri, unde toţi oamenii se plimbau serile şi mai ales în weekend-uri, de parcă în fiecare zi ar fi fost o mare sărbătoare. Cea a vieţii, poate, căci se trăia din plin în acest loc unde natura se amesteca elegant cu urbanul. Parcul Carol, La Bordei, Ioanid sau micuţa Grădina a Icoanei şi cizelatul Cişmigiu erau adevărate monumente ale naturii, majoritatea aranjate de grădinari celebri, aduşi din faimoasa Europă, dându-şi frâu liber imaginaţiei şi aducând stiluri şi decoraţii florale care încântau privirile trecătorilor şi îi învăluiau cu aerul proaspăt şi parfumat.

Zona mlăştinoasă a Herăstrăului este schimbată peste noapte în Parcul Naţional sau Parcul Carol al II-lea, cum i se va spune, odată ce arhitecţii austrieci Pinard şi Rebhun, împreună cu Octav Dobrescu, vor termina de proiectat aleile şi peisagistica minunată, creată dintr-o varietate vegetală nemaiîntâlnită, de la arţari, flaşini, simpli plopi, sălcii sau tei până la stejari şi cireşi exotici, tufe şi flori asiatice, împodobit de asemenea cu sculpturi şi statui moderne. Îndrăgostiţii închiriau bărci sau luau debarcaderul pentru a se plimba pe lac, într-o scurtă călători romantică, când apusul se stingea în apă. Se găseau, desigur, gustări de toate felurile, dar şi restaurante, iar în 1936 se deschide tot aici şi marele Muzeu al Satului. Chiote de copii te asurzeau de la mulţimea de căluşei, leagăne, maşinuţe şi avioane, care se ridicau şi se învârteau, dar şi adolescenţi bezmetici ce încercau labirintul cu oglinzi, peşterile sau zidul morţii pentru motociclişti.

În Cişmigiu pensionarii jucau de zor table sau şah, copiii veneau să admire păunii şi lebedele, iar tinerii se plimbau cu bărcile pe micuţul lac înconjurat de sălcii pletoase, care iarna devenea un patinoar elegant pentru amatori, unde căzăturile şi buşiturile provocau hohote de râs.

Se juca teatru în aer liber în parcuri, erau deseori fanfare, târguri cu diverse ocazii, clovni care făceau tumbe şi giumbuşlucuri, ţigani cu castane, seminţe sau flori, baloane colorate, tot soiul de dulciuri care-ţi lăsau gura apă şi ursari care puneau urşii să danseze pe melodiile celebre ale vremii, ale lui Cristian Vasile şi Jean Moscopol. Fântâni cochete, statui şi monumente moderne invadau aleile, iar printre ele, când se lăsa noapte, te puteai bucura de spectacolele de artificii.

Grădinile şi marile bulevarde nu erau deranjate decât de beţivi căzuţi la datorie, cu capetele în pământ. Pentru ei municipalitatea a dat o ordonanţă ca toate cârciumile să întocmească nişte liste cu beţivii localurilor şi să le facă publice apoi, afişându-le în vitrine. Astfel ei nu aveau voie decât câteva păhărele, orice excepţie şi barurile ar fi fost amendate, iar nume celebre de artişti sau politicieni s-au regăsit pe foile expuse, pentru a fi luaţi în derâdere. Dar nici această lege, nici alte strădanii ale primăriei nu au făcut ca în oraş să se petreacă mai puţin sau mai cu măsură, doar numărul celor epuizaţi de alcool, rămaşi căzuţi pe străzi sau prin aleile parcurilor, s-a mai redus, de ruşinea de a nu se regăsi pe liste.

Acesta era Bucureştiul plin bunătăţi şi petrecere, care înflorea pe zi ce trece, unde pe străzi puteai auzi toate limbile lumii, de parcă tocmai s-ar fi prăbuşit turnul Babel. Un Bucureşti plin de viaţă, dinamic, care clocotea şi aduna în miezul său crema artiştilor din ţară şi nu numai, alăturând oraşul lângă celelalte centre europene culturale de elită.

Formele lui Brâncuşi şi unitatea esenţei lor colindă prin expoziţii întreaga lume. Tristan Tzara, Barbu Fundoianu şi alţi suprarealişti şi dadaişti pleacă să cucerească Parisul. Mulţi încă se lansează în revista Contimporanul, a lui Vinea, o altă voce de marcă a avangardei, alături de Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Stephan Roll sau Saşa Pană. Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Marcel Iancu, Iosif Iser, Arthur Segal, Mattis Teusch sau Victor Brauner devin numele grele ale pensulelor, ducându-şi tablourile în toată Europa, pe când Corneliu Baba abia începe să răsară.