Alexei Vakulovski
„Indienii”
În acea zi Mihăieş se trezise mai dimineaţă. Singur. Hainele lui erau aşezate frumos de cu seară pe un scăunel şi el se îmbrăcă în grabă, căci soarele deja se chinuia să ridice dealul ce duce spre iazul din Odaie. A verificat dacă rîmele-s la locul lor, dacă undiţa e în deplină regulă, dacă este ceva de-ale gurii în geantă, dacă tata e gata de pornire şi, mulţumit, şi-a zis: „Plecăm”.
Tata, nu se ştie de ce, o luase pe altă uliţă şi Mihăieş căuta să înţeleagă ce mai înseamnă şi asta şi aşa află că la pescuit merge şi Ion Zaharovici, un coleg de-al tatălui.
- Cum adică coleg? – întrebă el.
- Am învăţat împreună în şcoală, zîmbi tata.
- Tocmai atunci? – ochii băiatului se măriră a mirare.
- Atunci…
Cînd au ajuns la o casă cu pălăria pe-o parte, le-a ieşit înainte un om care, după cum credea Mihăieş, putea să sperie peştii, căci acest Ion Zaharovici era un unchiaş vesel, cu o chelie acoperită cu o pălărie de paie, ce umbrea un nas mare, iar deasupra gurii creşteau nişte mustăţi voiniceşti şi el repeta mereu: „Ţii minte, Victor?” După el venea şi un dolofan cu numele George, îmbrăcat într-un costum marinăresc, iar în mînă ţinea o plasă legată de un băţ, la care Mihăieş privi ironic:
- Vrei să prinzi matca iazului?
- Ce vorbeşti? E pentru insecte. Te ocupi?
- Cu muştele? Nu prea.
George rămăsese puţin ofensat. „I-a trece”, se gîndi Mihăieş.
- Voi unde locuiţi? – rupse el gheaţa.
- În Chişinău, la Botanica, ştii?
- Am fost o dată la Planetariu.
- Asta-i în altă parte…
- Vai, Victor, – le întrerupse vorba Ion Zaharovici, – ţii minte, aici era o cărare şi un izvor…
- Pe care tu cam des îl păzeai, Ioane, răspunse tata, iar unchiaşul începu să fredoneze o melodie tristă.
- Da mie îmi place apa cu sifon, zise George, iar Mihăieş tăcu.
Cînd au ajuns la iaz soarele era de acum în împărăţia sa, sălciile şuşoteau în voie, broaştele făceau a ploaie. Peştele nu prea trăgea. Mihăieş stătea pe o salcie şi-şi imagina că-i la cîrma unui vapor care înconjoară lumea, iar iazul acesta tihnit nu-i altceva decît Oceanul Pacific.
- Înainte! – strigă el.
- Înainte aici erau şi nuferi, şi peşte mai mult, oftă Ion Zaharovici.
Mihăieş se retrase încet şi-l zări pe George chinuindu-se cu o libelulă.
- Las-o să trăiască, hai să-ţi arăt stejarul, parcă-i din poveste.
- Oho-ho! Ăsta mai zic şi eu copac, se minună George. Nici la Lacul Comsomolist nu găseşti aşa ceva. Ai prins vreun peşte?
Mihăieş numai a dat din mînă.
- Ştii ceva despre indieni?
- Puţin, am văzut un film despre Cingacicuc.
- Ţi-a plăcut?
- Grozav.
- Hai să ne jucăm de-a indienii.
Joaca promitea să fie interesantă, numai că flăcăii noştri voiau să fie cu orice preţ să fie amîndoi indieni, iar regulile de fier interziceau acest lucru. Se luară la întrecere: cine va observa primul cum se va zbate peştele în iaz, cine primul va prinde un fluture, cine va urca mai repede în vîrful copacului, cine va spune cea mai frumoasă ghicitoare, poezie… Norocul îi zîmbi lui Mihăieş şi el se schimbă la faţă. Deveni indian. George dispăru. El urma să rămînă un european din tribul pieilor albe. Mihăieş îşi desenă nişte linii misterioase pe pieptul bronzat, puse o pană de gîscă după ureche, iar pe plasa pentru insecte o ţinea sus, de parcă ar fi fost trofeul de preţ al pieilor roşii – scalpul, simbolul bărbăţiei.
Şi atunci pe malul iazului a fost o mare bătălie între triburi, Albii împuşcau cu zgomot, capturau prizonieri, armate întregi bătătoreau iarba virgină a pădurilor, dar nici o urmă nu le spunea nimic despre viteazul vitejilor, iscusitul iscusiţilor, Ochi-de-Vultur. El stîrnea groază, căci era nevăzut. Pădurea îl ascundea, apa îl răcorea, iarba îl acoperea, soarele-i da putere, iar luna – curaj. El lupta pentru binele poporului său şi de aceea era de neînvins. Cînd primejdiile îi ieşeau în cale cu nemiluita, îl preîntîmpinau ciripite de păsări, iar razele soarelui îl întăreau. El hotărî să pună capăt războiului şi de aceea făcu ultimul pas. În momentul acesta din poieniţă apăru George, omul alb, şi strigă:
- Veniţi încoace, popoare civilizate, am găsit aici urme de sălbatici. Curaj, fraţilor!
El era mîndru, Ţinea o mînă în sus şi privea în zare, peste vîrful copacilor. Părea un adevărat voinic şi el. Civilizaţia, adică tatăl lui Mihăieş şi Ion Zaharovici s-au apropiat repede şi au afirmat spusele omului alb:
- Da, acestea-s urme de sălbatici.
Ochi-de-Vultur păşi atent şi făcu o privire asupra locului cu pricina. Văzu lucruri uimitoare: cîţiva copăcei tineri erau rupţi, la pămînt – o creangă a unui nuc mai tare suspina dezbinată, iarba ofta pătulită de picioarele cuiva şi numai nişte cutii de conserve aduceau ceva-ceva a civilizaţie. Ochi-de-Vultur, cu paşi de pisică, se opri, îşi aruncă privirea în jur şi îngînă îngîndurat:
- Acestea-s urme de sălbatici…
Apoi îşi smulse pana de după ureche, şterse semnele misterioase de pe piept şi spuse hotărît:
- Nu-s din tribul pieilor roşii!