Tudor Creţu

 

Casete martor

Tracus Arte, 2013

 

Parc-abia alaltăieri am observat catedrala. Cum de nu m-am gândit, pân-acu, să intru? Ceva, însă, îmi displăcea. Rău de tot. Mă aflam, îmi aduc, cu precizie, aminte senzația, în faţa unei femei cu batic verde şi un contur negru, doar, în loc de frunte, de chip.

M-am aşezat la coadă la lumânări. Bătrânele din faţă se întorceau, mă studiau dușmănos. Am dus mâna la frunte, ca pentru a-mi ridica pălăria. Și am înlemnit: simțeam c-ating nişte boruri aspre, subțiri. M-am prăvălit, aproape, ca o popică, peste baba dinainte. Pe lângă pălărie, aveam (cum? de unde?) un palton lung, destul de gros şi de greu, plete şi mustaţă de ţigan. Urechile mă usturau. Un dinte, un premolar, cred, era de metal. De cositor, mai precis.

-Sărutmâinile şi scuzele mele. Vă rog să le acceptaţi.

M-am înclinat ca un gentilom şi am sărutat mâna scheletică a bătrânei.

- Omagii!

Cuvintele sunau sumbru, grav. Nici odată n-am avut o voce atât de bărbătească. Atât aplomb. M-am examinat lapidar în luciul vitrinei de gheretă. Eram un hoinar lat în umeri. Măroc, galant.

Cealaltă doamnă, a doua din faţă, îmi întinse, și ea, mâna. Să i-o sărut. O cucoană cu buze subţiri, rujate strident. Purta o bască kaki din '86. Anul era inscripționat pe eticheta interioară, maronie.

- Rozalia Ignat!

- Je sais, madame, je sais! C'est une privilege.

Nu i-am sărutat mâna, am strâns-o, doar, masându-i, discret, podul palmei. Cu mişcări vagi, circulare. Carnea i-era moale, flască. Venele, dedesubt, un joc, încețoșat, de linii şi linioare.

- Grijă mare, vă rog, ca la excursiile dintr-a doua, ca să zic așa. Ca de-un nepoțel, doamnă, tre să aveți grijă de dumneavoastră. Rinichiul stâng vă va face, cât de curând...Ce-i azi?

Cealaltă bătrână abia bâigui, buzele, mai mult, îi tremurau:

- Marți!

- Marția viitoare, probleme.

Își trase mâna lin, încetișor. Preotul îmi întinse, pios, trei lumânări. Fără să-i cer.

- Madame je vous invite a m-accompagner.

Am intrat, mai întâi, la morţi. Un aer fierbinte, greu. Mucuri stinse şi flame fragile. Cucoana m-asista transfigurată. Privea, ca un exemplar împăiat, în gol. Miroseam a ceapă şi fier, abia atunci mi-am dat seama. „De aia s-or fi întors când m-am aşezat”.

La vii, mirosul de aţă arsă era şi mai puternic. Candelabrul stins plana, ca un zepelin preistoric, deasupra bazinelor. Am aprins ultima lumânare.

-Pentru cine, dacă nu vă...

- Pour vous madame, pour vous...

Bătrânica oftă ca-n seriale.

-E tot ce v-a rămas – lumânarea asta, să știți. Il fault que je parte maintenant...

Rozalia Ignat lăcrimă. Se apropie de beţigaşul cărămiziu de seu şi-i învălui flacăruia cu palmele. Ai fi jurat că, de fapt, se încălzește.

M-am întors spre altar şi am fixat, turbat, poarta aurie. Ca un pistolar în clipa duelului. Mi-am depărtat picioarele și am scuipat guma.

M-am trezit în ambulanţă. Ochii îmi curgeau.

-Gata, o-nviat!

Am tras aer. Și mi-am făcut cruce.

-Îi clar.

Mi-am pierdut, din nou, cunoștința.

La spital, podeaua era mâl congelat. O asistentă râdea, cealaltă își aranja halatul. Doctorul Baltazar intră triumfal.

-Domn Crețu, aolio, vă știu...

L-am întrerupt umil:

- Mi s-au muiat picioarele.

- La catedrală, șefu, la catedrală.

- Și anume?

Zăceam, în continuare, imun.

-Ziceți, ce-aţi găsit?

- S-or fi adunat, ştiţi cum e...Fiecare cu a lui...

- Cu ale, doamnă, ale lui...

După vreo oră, mi-au dat drumul. M-am oprit la cofetărie, înainte să traversez. Am cotit brusc și am intrat. Îmi trebuia, neapărat, ceva dulce. Cu mânecile suflecate pân la cot, am plâns, după două înghițituri, deasupra savarinei. Eram pe punctul de a-mi trage mucii – abia m-am abținut, c-un efort pentru care continuu să m-admir – când am văzut batista-şerveţel planând. Am spus mersi, imediat ce hârtia albă, aromată, a atins masa. Chelnerița mi-o „livrase” discret, ca unei vechi cunoștințe. Am plătit şi am lăsat linguriţa înfiptă în savarină. Puteai s-apuci mânerul, să muşti: prăjitură pe băţ.

Acasă, nu mai vorbesc... Singur cu florile din glastră. În rest, nimic, din ce vedeam în jur, nu avusese vreodată viaţă. Secundele, am început să le văd, erau niște linioare bleu-ciel, reci. Niște segmente austere, cum desenam la mate, care se alungeau. Aşteptam ca-n interiorul unei coji, transparente, de nucă. Sufrageria era mai goală ca de obicei. Obiectele se subțiau. Treptat, se făcea tot mai mult loc. Un început, plăcut, de răcoare. O temperatură de gelaterie. Izul de vanilie ar fi făcut atmosfera extatică.

Nu mai ştiu când şi cum m-am ridicat. Am intrat în dormitor să mă schimb. În colţul dinspre parc, un şuvoi, ca o cascadă în miniatură, şiroia din perete. Apa se revărsa peste noptiera de piatră ponce, într-o adâncitură care nu se mai umplea.

Am fugit de acas'.