Ana Mănescu

Alter.ego.

Herg Benet, 2014

 

02:02. metamorfoze.

Am auzit cândva povestea unui om care s-a împărțit în două.

Prima dintre ele nu s-a schimbat deloc; cealaltă a tot crescut.

Partea neschimbată era mereu adevărată.

Partea care creștea era mereu nouă,

Iar când povestea s-a sfârșit, m-am întrebat care parte eram eu și care erai tu.

(Orson Scott Card – Copiii minții)

 

 

Eram fumaţi rău. Sparţi. Tripaţi. Absolut orice termen mergea. Eram euforici și ascultam numai Muse. Vedeam Muzica mişcându-se prin cameră. Era o puştoaică bună la douăzeci şi ceva de ani, goală, cu o chitară electrică peste fundul bombat şi clapele pianului lipite pe coaste. Dansa şi ne cânta. Iar noi râdeam ca doi copii.

Mă ţineam de degetul lui mare cu dinţii, aveam impresia că dacă îi dau drumul o să mă absoarbă tipa aia extraordinară în pielea sa albăstruie şi apoi o să cad în abisul ei.

Ne-am calmat într-un final, ne-au amorţit corpurile şi ne-au apucat pofte senzaţionale, ni se citeau în fiecare clipă, în fiecare milimetru şi în toate dimensiunile în care eram atunci.

Stăteam întinsă pe spate, cu picioarele strânse. Mi le-a luat în braţe şi a început să le strângă şi mai tare, încercând parcă să le lipească, să mi le transforme într-o coadă de sirenă. Abandonând experimentul, le-a atins apoi fin cu degetele, numai ca să le zgârie, după, urme roşii. Le săruta, atât de intim, atât de tandru. Le muşca şi îşi înfigea fruntea în ele.

Apoi o lua de la capăt, combinând la nesfârşit gesturile, compunând, cum numai el ştia, melodii pentru noi.

Muzica se plimba goală în jurul nostru, când mai dură, aproape de noi, atât de aproape încât îi simţeam respiraţia electrică pe piele, când molcomă, din colţul îndepărtat al camerei, de unde sufla notele uitate ale pianelor vechi din poduri.

Şi în tot timpul ăsta eu o urmăream prin cameră. Din când în când imaginile se schimbau, se deformau și învârteau și contopeau, dar tot la cadrul nostru mă întorceam. Eu, el, pereții galbeni și Muzica. Așa cum fuseserăm dintotdeauna.

*

Cum să mă simt mai bine mâine, când nu dorm niciodată?

De ce să spun ce ar fi potrivit când pot să păstrez momentul ăsta?

Minţile care lucrează neîncetat ca să afle răspunsul vor fi mereu amare, iar eu iubesc sarea. Cum care răspuns? Păi... Răspunsul! Cine suntem? De ce suntem? Care e scopul nostru? Nu ştiu, serios, chiar nu ştiu. Primul pas e să pui întrebarea. O.K. Acum ce fac? Nu am idee cine sunt, cum să generalizez, dacă nici măcar pe mine nu mă pot defini? Sunt confuză. Nu mă mai simt. Mă joc cu degetele în nisipul ud, iar tălpile mele vor să fie și ele plajă.

Ai nevoie de ceva real.

Am căzut într-o altă dimensiune, e suficient de reală pentru mine. Și, te rog, nu mai zice nimic, oricum nu te cred niciodată.

Gândul. Amintirea. Libertatea. Iubirea. Visarea. Noţiuni care dansează minunat pe retina mea. De ce devine totul clar când îţi aprinzi o țigară?

Nu am răspunsuri filosofice, dar ştiu pentru ce trăiesc eu. Caut să iubesc, cred că e cel mai frumos și greu lucru pe care îl poţi face.

Ai un foc? Tu știi că cele mai bune amintiri includ și o ţigară?

Mulţi îmi spun că fumez prea mult. Eu îmi aprind încă una şi le zic zâmbind că ştiu. Apoi îmi spun că o să mor. Ştiu că voi muri. Nu v-aţi prins, nu? Toţi murim. Şi râd, de parcă aş fi cea mai amuzantă persoană din lume, iar ei se uita la mine ca la o ciudată.

Îmi schimb gândurile, le dau jos ca pe un tricou murdar şi le arunc pe fotoliu. Pun unele curate pe mine şi sunt mai largi, mai lungi, sunt ale lui şi înţeleg ce îmi lipseşte. Îmi este dor de tot ce nu e al meu. Vreau mai mult. Mereu vrem prea mult.

Și e atât de greu să trăieşti printre ațele malefice pe care le întindem, ca nişte păienjeni limitaţi de obiceiurile lor proaste. Ştim doar să rănim, dacă am iubi mai mult, dacă am fi mai blânzi, dacă nu am fi atât de orgolioşi, poate că am fi mai fericiți.

Haide, nu îţi face griji, vreau să fiu mai bună, dar încă îţi pot face jocul. M-am plictisit doar de al tău însă, aşa că în paralel mă distrez cu trucurile tale. Recunosc că unele sunt chiar bune. Dar de ce dracului nu pot eu să le folosesc cu oamenii pe care îi vreau? De ce mă pierd constant? De ce sunt atât de fraieră? De ce nu am absolut niciun pic de control asupra mea când sunt lângă tine? De ce nu fac nimic bun? Nici pentru mine, nici pentru tine. De ce nu mai scriu?

*

Eu şi drogul eram de partea lui. Nimic nou. Se termină la fel de fiecare dată. Cuvintele erau stinse în visul nostru. Ploua un curcubeu peste ele, iar în vene ni se plimba un virus nou, care ne făcea să alergăm neîncetat.

Nu îmi simţeam palmele.

Pluteam.

Luminile se jucau pe pielea lui, le urmăream curioasă, se ascundeau în cute, în umbre, străluceau în picăturile de pe spatele lui. Iar eu zâmbeam tâmp, moleşită, deşi în minte imaginile se complicau, se colorau, se combinau.

Gândurile accelerate.

Ochii închişi.

Corpul amorţit.

Tăcerea.

Nu vei înţelege niciodată, iar asta ne distruge.

Nu, nu am chef de tine, K.!

Aşa că am ieşit ţipând pe uşă, dând ca o nebună din mâini, de parcă mi-ar fi ajutat la ceva. Am trecut pe lângă Muzică, am dărâmat-o în fuga mea şi a falsat puţin fraiera. Am ieşit pe uşa de la balcon şi am intrat în maşina lui V.

Ce bine că eşti tu iar... Tu înţelegi, nu?

Stăteam culcată pe scaunul din dreapta, cu o sticlă goală de cola la ochi. Priveam lumea prin ea, iar felinarul de pe Rosetti dansa, fraaaate! Era glob de discotecă. Şi eu amorţisem zâmbind şi îi ziceam lui că nu am nici pe dracu’...

*

Vai de capul meeeeu, V.! Hai să strângem câte șapte fluturi albaştri în insectar şi apoi să dăm cu ei de pământ până când ni se cutremură lumea! Hai să facem ceva ca să ne transformăm în variantele noastre ideale! Hai să luam un ecstasy şi să facem secs până leşinăm! Da, mă, ştiu că se scrie cu x. Uadafac, dude?! Open your fucking miiind! E doar un joc...

De fapt totul e în mintea mea. Şi seara asta şi V. şi K. şi ţigările şi jointurile şi pastilele de pe noptieră şi vinul şi Muzica, mai ales Muzica, şi camera şi universul. Totul e în imaginaţia mea, pentru că astăzi eu sunt Dumnezeu.

Eu v-am creat, eu vă omor.

Ai auzit, mă? M-am săturat, mă, mă piş pe tine! Şi jetul meu e ca un laser, ţi-o trage atât de grav, te va lăsa atât de fucked up încât nu o să mai ştii cum să te aduni!

Hahahahaaaaaa. De parcă aş putea vreodată să am control. Sunt praf. Mă învârt. Și cad. Și nu o să se termine niciodată. Spirala noastră e eternă.

*

Mai ţii tu minte, V., când ne-am dus la tipele alea acasă? Una era o fostă a ta, o drogată infectă, băgase toate căcaturile în ea şi acum era prăjită. La optişpe ani, frate. Şi stătea cu prietena ei bisexuală. Te-au sunat pe tine. Să le dai două grame de iarbă. Să îţi facă o felaţie pentru asta.

A fost ziua în care am luat eu ecstasy-ul ăla şi m-am aşezat în cur pe jos, cu o ţigară. Mă uitam la tine cum te frecai frenetic de terminatele alea şi nu mă excita deloc, deşi mă aşteptam să îmi placă. Mă gândeam, aşteptând să-şi facă pastila efectul, că poate aşa o să ajung şi eu. Că e iarbă, că e heroină, că e votcă, că e un Kent lung, tot drog e. Una dă în alta... Tu dai în aia. Ce ți-o fi făcut? Și de ce îmi pasă?

Ce fac frate cu viaţa mea? Ajung şi eu o panaramă ca astea, care se fut pe un gram de iarbă şi o să moară dintr-o supradoză în maximum doi ani? Îmi pierd vremea cu tine sau cu K. și niciunul dintre noi nu face nimic. Toată ființa mea se vrea scriitoare, dar eu nu scriu. Mă răzvrătesc în mintea mea sau zac leneșă pe canapea. Unde ne e voința? Unde căcat ne sunt alegerile?!

Alege naibii dacă vrei să cânți sau să stai cu ochii beliți în computer. Dacă vrei să scrii sau doar să vorbești despre asta. Dacă ne uitam la Trainspotting sau la The Fountain. Alege să trăiești mai multe vieți deodată. Lasă-ți mintea să abereze înainte să te culci, în loc să te gândești la toate problemele tale și ale lumii. Alege să-ți faci propria listă de alegeri. Dar nu o face dintr-odată, să nu te ia amețeala!

Ah, mi-e silă de mine, dar mai tare mi-e de tine. Nici măcar nu ţi-ai pus un prezervativ nenorocit. Şi după ce termini cu târfele astea, vrei să faci dragoste cu mine?! Mă rog, înțelegi ce vreau să spun. Păi niciun săpun din lume nu poate spăla jegul ăsta, tu nu vezi? Nici măcar un cuţit în ochi nu poate schimba imaginile astea. Cretinule! Iresponsabilule!

Mi-e o scârbă, cred că o să...

Mdaaaaa! Şi chiar aveam chef de un trip mişto, dar ai reuşit tu să mă faci să vomit după primele două minute.

Da, sunt bine. Hai să plecăm dracului de aici! Ia laba de pe mine! Nu vreau să mă mai atingi. Niciodată. Sau până când niciodată se dizolvă. Niciodată – tripul nostru preferat, minciuna zilnică.