Ruxandra Cesereanu

 

California

(pe Someș)

 

Spovedanie scurtă despre poezie

 

La sfârșitul lunii aprilie, în 2013, mi-am cumpărat bicicletă: îmi dorisem așa ceva de o grămadă de ani, de când eram copil, de fapt. Lucrul acesta nu se-ntâmplase până acum din tot soiul de motive: fiindcă apartamentul alor mei era atât de mic, încât nu am fi avut unde să ținem bicicletă; apoi fiindcă nimeni nu știa sigur dacă nu cumva era doar un moft de-al meu, iar după vreo lună de zile bicicleta ar fi fost aruncată într-un colț, la uitare. Apoi fiindcă, după ce m-am mutat de la ai mei, am avut atâtea drumuri și navete (cu trenul ori mașina) de făcut de-a lungul anilor, în și prin viață, încât nu s-a mai pus chestiunea achiziționării unei biciclete. Dar iată că în primăvara lui 2013 mi-am luat inima în dinți. Primele mele plimbări pe malul Someșului au fost ezitante, mereu cu mâna pe frână, întrucât riscam să mă ciocnesc de copii și cărucioare. Însă, la începutul lunii mai deja știam să rulez binișor. Apoi m-am obișnuit ca în fiecare amurg să o pornesc pe drumul sălbatic, cu bălării, de lângă bloc, apoi prin Parcul Rozelor și după aceea pe aleea asfaltată pe malul râului, de la Parcul Rozelor până la podul Garibaldi. Devenisem o obișnuită a amurgului și a Someșului când, într-o seară, s-a întâmplat ceva. Mă întorceam spre casă, după ce rulasem câteva ture în sus și-n jos pe malul râului, când am auzit un zvon de chitară și niște glasuri răzlețe: erau niște băieți și fete, care zdrăngăneau melodia Hotel California, cu specificul ei dominant de chitară în stilul trupei Eagles. Zvonul chitării aceleia malformate (căci adolescenții auziți de mine improvizau cu sfială) și glasurile acelea, ba subțiri, ba răgușite, m-au făcut să mă întorc în timp, pe vremea când eu însămi eram adolescentă și cântam de zor, cu prietenele mele de liceu (și mai apoi cu acelea din facultate) aceeași melodie auzită acum, improvizată odinioară cu frenezie, fie pe malul Someșului, pe insula zisă a Câinilor (astăzi lichidată), fie la diferite petreceri de liceeni ori de studenți care se credeau buricul pământului. De la întoarcerea asta în timp a pornit totul, aici a fost declanșatorul unui poem și al unei cărți întregi alcătuită dintr-un singur poem care s-a numit mai întâi

 

Hotel California

(pe Someș)

și care se numește acum, când cartea tocmai a fost tipărită,

California

(pe Someș)

Am renunțat pe ultima sută de metri la cuvântul Hotel, din titlu, fiindcă respectivul cuvânt era limitativ pentru ceea ce am vrut eu să fac în cartea asta despre copilărie, adolescență, tinerețe și maturitate; în cartea asta despre credința mea în poezie și despre bătălia mea pentru poezie.

 

On a dark desert highway, cool wind in my hair...

 

Avalanșa a pornit de la băieții și fetele care vrăjeau o chitară pe malul Someșului,

așa au început să cadă amintirile și poezia.

Mai întâi ochii mi s-au făcut unul singur în frunte,

o cameră de filmat care se rostogolește.

Septuagenara stătea în râu și își lovea pulpele cu fusta suflecată,

pe când Hotel California ieșea ca un joint din burta chitării.

Bicicleta mea devenise un instrument muzical,

iar Someșul mirosea a vremuri hipiote.

Era vara unei exploratoare în colonii,

îmbrăcată într-un tricou cu dungi și bermude pescărești.

La marginea râului mașinile de tuns zguduiau iarba

iar câinii lingeau mâinile stăpânilor.

ȘI ATUNCI AM ȘTIUT:

NOI SUNTEM CEI DROGADICȚI,

CEI CE MAI CRED ÎN LUCRURILE URIAȘE DIN PIAȚA PUBLICĂ,

ÎN SUPRAFEȚELE CU ADÂNCITURI.

Scoicile pariziene împrumutate odinioară de pe Rue Monsieur Le Prince

pe care mai apoi le-am aruncat în Someș, iată, au rodit,

s-au făcut scoici vertebrate pentru culegătorii de pe albia râului.

Odinioară le-am furat și le-am dăruit neștiutorilor,

iar ei au crezut în mine.

În ele se găsește toată copilăria pământului care s-a amestecat cu apa.