Luminiţa Dascălu

Ţinutul fratelui mai mare

Charmides, 2013

 

tot ce contează, poem despre mama mea,

ţărancă de şaptezeci de ani şi relaţia ei cu poezia

când voi fi infirmă de tot,

mama mea, ţărancă de şaptezeci de ani,

îmi va citi, cu poticneli, desigur

poezii de angela marinescu.

ea şi poezia n-au stat niciodată de vorbă

pe-o piatră ca două prietene.

contează că avea talent la desen

toamnă de toamnă aerul albeşte

făptura altui portret

casa do răsună

casa re răsună de lumină

casa mi răsună

îşi ascute creioanele

cum şi-ar umple pipa

plecaseră baloturile de tutun

cu un camion rece într-o dimineaţă ceţoasă.

 

… … …

Nu-i tremură de fapt mâna când duce

spre buze cafeaua

doar dintr-un ungher se înalţă fumul unei muzici înalte şi

trebuie că e februarie şi noapte într-un mare oraş.

ceilalţi, de capul lor,

pietre, desene viu colorate ca

zâmbete false mâncând ciocolată şi luând

din când în când o gură de suc de portocale,

pietre străine şi reci legate-ntre ele cu liane de sticlă.

deasupra clădirii pândeşte colţul dur al planetei cu pereţi tapetaţi

şi tablouri înrămate, poveştile puzderie – The memory full s-ar

putea numi localul care-nainte de ea şi de această seară nici n-a existat.

 

inima în patru labe urcă muntele inimii

ţinutul fratelui mai mare încearcă să se-adune de-o vreme-ncoa

în urme de palme

în urme de tălpi

mici, ordonate, una după alta

pe urma de inimă

o urcă / îi urcă muntele în patru urme

cum calcă patrupedele:

palma stângă, talpa dreaptă

palma dreaptă, talpa stângă

ritmic / inima în patru labe urcă muntele inimii

era un animal mare, alb, puternic

un bulgăre uriaş cu două tălpi şi două palme / de viaţă

lăsând urme albe în altă zăpadă

/ omule de zăpadă, haide să facem schimb

uite îmi scot inima din tălpi şi inima din palme

şi cizmuliţele mi le scot cu inimă cu tot

în ţinutul fratelui mai mare,

în cele nouăzeci de procente de creier nefolosit al lumii,

oare ninge acolo o zăpadă cu urme

 

uşor

sub cerul de viori şi flaute,

un şturlubatic

bate ţurca – tu crezi că te

trimite-n vacanţă carnală,

că fugi de-acasă în regn animal

şi fără să ştii mâni

nori de polen

şi cari troiene de seminţe.

Din lumina ochilor părinţilor tăi

- ca pe aripi de vultur ea încă te ţine

în complicitate cu ţărâna –

pe brazda moale uşor te prăbuşeşti:

jăratic verde te fac

după ce cu el te-am hrănit.

 

pot delimita exact

Pot delimita exact în viaţa mea epocile vechi.

Quaternarul l-am petrecut în burta mamei.

Marea zi a glaciaţiunii e trecută pe nişte hârtii,

mai nou, pe o bucăţică de plastic.

Preistoria ţine până la povestea aceea cu

maşina de cusut, cea mai veche amintire.

Grădiniţa e antichitatea.

Primele clase sunt evul mediu.

Ce relaxare, ce lentoare...

Apoi deodată timpul intră în alertă

hormonală,

inventează curente literare şi generaţii poetice

care se amestecă,

hotarele sunt din globule roşii ce se rostogolesc,

se sparg uneori în hemoragii de cuvinte,

au reuşit să intre în rame săptămâni, zile,

apoi ore, minute

iat-o, secunda, ultima eră, egală doar ei,

înghite toată cartea de ştiinţele pământului şi

umblă lacomă ca nişte indivizi după maşini de cusut