Tiberiu Neacşu
Acrobat
Tracus Arte, 2013
Mai există, închipuiţi-vă, poeţi care să-şi intituleze câte un poem Mit, care să scrie despre Orfeu în el, care să creadă în marele mit modern al Poeziei, în limbajul oracular şi reflexiv, în estetica transgresiunii, în stilistica litotei şi a eschivei. Mă rog, poate am exagerat când am spus „poeţi” – fiindcă Tiberiu Neacşu este singurul asemenea modernist recesiv pe care-l cunosc. Ceea ce-l face, din capul locului, pe cât de cuceritor de anacronic, pe atât de individualizat. E cu precădere notabil un poet care, în vremuri când tinerii poeţi jură pe americani (de la beatnici la post-biografişti), îşi alege drept model ultim pe Paul Celan. E nu doar un alt fel de a vedea poezia, ci şi o declaraţie implicită de război la adresa biografismului tranzitiv (şi, crede probabil Neacşu, tranzitoriu). Circumspect faţă de acesta, înţelegându-l ca pe o deviere (de nu chiar deviaţie) de la numitul mit modern al Poeziei, Neacşu alege decis direcţia cealaltă – aşa cum, atunci când barca se înclină în direcţia greşită, te înclini instinctiv în partea opusă. Sau, cum spune Neacşu însuşi într-o încheiere de poem: „Încearcă doar, într-una din zile / când lumea se răstoarnă pe-o parte / să te înclini şi tu / din mers”. Eu unul, atras dintotdeauna de recesivi & anacronici, mă înclin. (Radu Vancu)
Cântec la lăsarea serii
Nu Ta
poţi Ta
să Ta
calci Ta
drept Ta
pe Ta
timp Ta
greşit Ta-dam.
Pastel
Tu nu ştii, dar îţi scriu
un poem despre fericire
pastel:
dintre toate oasele mării se sparseră
unul, două, câteva sute
până grămada asta de oase noi
se-mpleti cu sufletul meu
ca doi morţi.
***
Intrarea şi ieşirile repetate
moartea de mătase,
în creştetul zilelor
Petrecut, timpul îneacă spaţii întregi
răsturnate
compunerea paşilor - alinierea mea cu altul
trag înspre o groapă comună,
un gard prin care oamenii ies schilodiţi
unul de celălalt
În mai multe bucăţi
nu ştiu cum să încep
ce strigă nu se vede,
măştile unei câmpii îngroşate
ca un sân
uite, m-am trezit
mă bag în duş
să-mi limpezesc săpunul lăptos al coapselor tale.
Vama
Au venit cu lumina mânându-i sălbatic
Şi soarele, mortul,
îşi izbea maxilarul de vânt.
Acea umbră la comandă,
Cerurile cumplite treceau.
Coborî. Pieptul îi servea drept coroană
aşteptând lumea mută.
Îşi umplea gura cu laptele alb
gângurind.
Am ajuns. Aici
o să las în urmă sălbăticiile mele
începute aici.
Aici şi nu acolo,
în părţile care nu suflă
o să-mi las stupoarea să alerge
în laptele alb
tu, mamă, tu, tată!
Nu e tocmai indecent
Nu e tocmai indecent
secundele se schimbă în cuvinte
cu o urmă
în spatele oricărei cioplituri.
Ei stau. Tăietorul de lemne,
aprig.
Coloanele lui sunt
păduri rimbaldiene. Cu mic, cu mare,
ciopleşte absenţe
El nu învaţă. Nu ghiceşte.
El este ghicit.
Face din globul ocular singurul avantaj.
El şi privirea sunt
un fulger.
Ei stau într-o barcă
întinsă prin alte braţe
îşi ghicesc menirea
Apoi, ca din întâmplare,
izbind crud,
cade liniştea.