Ioan Es. Pop


ieudul fără ieşire (I)


1. la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cîndva.

şi sîntem şi acum şi o să fim şi mîine poimîine şi

în veci apa aceluiaşi rîu ne va scălda.

cîte luni n-a fost decît doar zi şi noapte,

cîte luni nu l-am căutat peste tot?

trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo

o coteşte brusc la stînga, capul reptilei se

rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. acel cap

singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape,

singur este acolo cel singur pe

corabia lui sebastian.

ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo,

nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos,

zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea,

zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului

în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decît

de urma piciorului tău de dincoace.

fără margini este ieudul şi fără ieşire.

nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze.

nu l-a prevestit nici o aură.

nu-l urmează nici o coadă de cometă.

ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste

uscaturi şi ape, nu-l prevesteşte nici o

aură nu-l urmează nici o

coadă de cometă.

 

2. compunere a elevei ilea ioana din clasa a V-a B

a zis învăţătoarea în clasa a patra copii

dar ieudul unde este am zis noi n-am ieşit niciodată să

ştim unde este. a zis măcar trece trenul prin partea voastră

am zis trece autobuzul zilnic de

două ori pe săptămînă vinerea pe la borşa. a

suspinat am rîs am zis c-o să-i facem în ziua aia o

vizită la apartament să-i ducem flori i-am

dus flori i le-am lăsat în mijlocul camerei ea sta în

mijlocul camerei cu umbrela desfăcută cu

geamantanul în mînă am zis ce vrei să faci a

zis eu aştept autobuzul

eu aştept autobuzul

cum autobuzul ce autobuz aştepţi în

încăperea asta fără uşi şi ferestre –

şi ea a zis dar asta nu-i o cameră copii dar asta e o stradă

numai că aici s-a făcut noapte

cum noapte ce noapte ţi-ai pus ochelari fumurii

să nu ne mai vezi

şi cum să te duci atît de curînd, e abia noiembrie draga noastră

păsările-abia au început să-ngălbenească şi să cadă

şi autobuzul trece doar vinerea şi azi e doar marţi

şi mîine poimîine doar marţi şi autobuzul

cînd trece, vinerea, trece doar pe la borşa.

 

3. l-am rugat pe mircea i-am zis mircea, zideşte odată

fereastra asta, aici nu stă nimeni,

haide, umple-o cu mortar şi cărămizi, altfel într-o zi

are să mă smulgă iar afară,

n-o să pot sta tot timpul ghemuit sub ea.

dar mircea a zis vai şi lumea a zis vai am zis

vai, a zis de mult voiam să-ţi împrumut ceainicul ăsta

să ţi-l aşezi pe cap cînd treci dintr-o încăpere în alta,

are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopţii

şi ia şi băţul cu care predau eu spania la geografie

are să fie suliţa ta glorioasă –

ridică-te şi îţi porneşte împotrivă, îm-

plîntă-ţi pînă la sînge bocancii în

pîntecul calului nostru de lemn

coboară-n granada căzii de baie, doboară

fluturele de pe lampă este monstrul ce ne pradă

soarele din toaletă –

în bucătărie e cordoba, s-au aciuat în ea şoarecii

îndoielii. răpune îndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme

ca să mai ştim cine pe cine vînează.

şi-n hainele noastre noi nu sîntem noi; ele singure

flutură disperate, haide,

repede-te înspre la mancha hainelor noastre

împlîntă-ţi suliţa prin ele şi scapă-le de noi,

eşti singurul care-a trăit toată viaţa în

spania acestei încăperi,

numai tu ştii cum să.

 

4. ies rar şi cînd ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi

după efortul expulziei. într-o zi

n-or să mai aibă destulă putere să-şi

împingă fătul afară de tot.

aici numai patul mai are puţină căldură umană.

şi eu dorm şi mă scufund în saltea şi ea mă

îmbucă tot mai de sus, de

umeri, de ceafă, de piept.

şi dorm acum pentru că mîine urmează

şi mîine să dorm şi în molusca pernei

nu mai contează dacă eu sînt eu sau eu –

salteaua se umflă şi mă scufundă încet în

întunericul ei dulce, fără speranţă, fără vedere,

se-nchide deasupra şi se lipeşte ca un plic la căldură,

placenta cearşafului abia mai îngăduie răsuflarea

şi mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud

trezeşte-te, zice, dar eu nu.

la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămîne

dacă m-aş trezi în întregime.

 

5. ne trezim într-o zi vii şi nu ştim ce-i cu noi

şi zicem la ce şi ei zic mîine-poimîine aveţi

prima înfăţişare, trebuie să vă pregătiţi să vorbiţi,

aveţi grijă ce spuneţi, tot ce spuneţi este în

defavoarea voastră, aici este ieudul oriunde aţi

fugi este ieudul.

 

6. noi doi ne-am născut amestecaţi, vîrîţi

unul în altul, înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup,

cu neputinţă de descîlcit din unul celălalt.

şi ca să nu se spună că ne-a făcut doar pe jumătate

ea nu ne-a spus niciodată că sîntem doi.

mi-a spus mie tu eşti pîntecele şi picioarele

i-a spus lui mircea tu eşti capul şi pieptul ai grijă

nu cumva să-ţi uiţi de picioare.

ne-a spus totdeauna tu ca unuia singur.

ne-a înfăşurat pe amîndoi într-o aceeaşi haină.

eu am învăţat cu vremea să fiu numai picior şi mînă

el – doar răsuflare şi doar cap.

pînă cînd am dat că nici nu ne cunoaştem.

pînă cînd am dat că sîntem doi.

habar n-aveam cum ne-a putut lipi atît de bine

de nu s-a putut vedea pînă la 25 sau 26

cînd ne-am întîlnit noi prima oară.

am zis tu eşti mircea? a zis da-mpărate.

am zis nu eşti tu, a zis hai să bem un

coniac să ne-ncăl-

zim am băut o bere a fost

prima descoperire, a zis semănăm, altfel n-am bea

bere amîndoi, am zis semănăm, altfel n-or să mai iasă

la primăvară semănăturile,

semănam cu-adevărat, hainele lui erau numai pentru

jumătate de om hainele mele numai pentru jumă-

tate de om, am zis hai să nuntim şapca ta cu

fularul meu, cămaşa cu bocancii –

o să fie iar prilej de chef.

a zis o să mai bem un coniac, a fost veselie mare

am băut în ziua aia toată

noaptea numai apă, coniacul îl bă-

userăm cu o zi cu o lună cu un an înainte.

pe urmă careva dintre noi doi a zis că se duce

că altădată n-o să mai fie niciodată autobus.

şi dracu-a mai ştiut care din noi a rămas şi care,

atunci cînd mircea s-a dus.

 

7. batem în uşi să ne deschidă să ne

lase să ieşim, dar cei de dincolo nu ne aud şi

bat şi ei în uşi să-i deschidem să iasă

şi cînd se deschide dăm tot peste noi

dar nu ne luăm în seamă şi zicem noi vrem să ieşim

şi ei zic vrem să intrăm, nu luaţi cu voi uşa

n-o să avem ce descuia la ieşire,

o să rămînă gol în perete,

n-o să avem pe unde ieşi.

 

8. n-am avut curajul unui strigăt niciodată. frate cu

şoarecele şi cariul. rozînd încet pe dedesubt, prin întuneric,

încet şi tăcut, prin talpă în sus, prin genunchi,

aşa cum am fost învăţat de lungi generaţii de rozătoare

mereu uitate-n pivniţele regnului.

alte onoruri n-avem. în fabula rece

nici n-am fost pomeniţi.

cel ce-a venit trîmbiţîndu-şi izbînda şi

doborînd cadavrele n-a ştiut niciodată

că noi am ros la temelie, noi la mijloc, iar el n-a avut

decît să împingă puţin de deasupra,

doar cît să ajute la cădere.

frate cu şoarecele şi cariul, am încăput din nou sub

talpa noului venit

odată cu trupul în care am ros şi din care

n-am mai apucat să mai ieşim.

încet, pe dedesubt, pe întuneric, prin talpa lui,

prin genunchi, ne ridicăm iar, încet, cu răbdare

aşa cum am fost noi învăţaţi de

lungi generaţii de rozătoare.

cînd începe să ne simtă noi am şi ajuns în pîntecele lui,

ne-am ridicat răbdători către piept –

mici principii rozătoare, aşa cum am fost noi aşezate

tocmai dedesubt, la temelie,

rozînd acolo încet, chiar foarte încet.

 

9. în ziua de paişpe, adică marţi, adică ieri,

viaţa mea s-a socotit încheiată. pleoapele s-au

plumbuit. în genunchi ca într-o gară trenul

femurelor s-a oprit. mîinile s-au împreunat şi s-au dus

de-a lungul gîtului în sus. au

şuşotit ceva la ureche. s-au sfătuit să coboare cu totul

şi să-şi doarmă somnul în mănuşi.

să le fie mănuţile odăi pe veci

mîinilor mele triste şi subţiri şi reci. şi gura s-a

ofilit şi ea, a zis m-ai ţinut cufundată

atîta vreme-n obraz ca să slujesc

la rîsul tău nefiresc. acum pa, dragule, eu mă duc

să mă culc puţin sub limbă. singură cuc.

nu cu tine că pe tine nici cămaşa nu stă

fericită. că e lezată-n mătase

de şoarecele care-ţi roade-n oase.

dar pantofii tăi sînt încă negri. or să poarte

doliu după degete. or să te jeluiască.

preot o să fie unghia, lăutari genunchii

umerele naşi, mîinile nuntaşi

iar făclie fosforul din unghii.

 

10. cînd sînt fericit – şi asta se întîmplă

tot mai des acum din an în paşte –

elementele tînjesc în trup să se împace iarăşi pentru-o noapte:

fierul-isaiia dănţuieşte, magneziul-petru scapără

reci aureole negre-n sus,

acolo unde singur se înalţă

în vînăt giulgiu fosforul iisus.

şi degetele ies atunci din mănuşi şiroind de ardoare

ca nişte fete din cada de baie;

bocancii îmi devin şi ei clevetitori pe tălpile lor, bocitoarele,

şi-i trag atunci de limbă şi aflu mereu prea tîrziu

ce feste urmează să-mi joace picioarele.

mircea, îi zic, dacă e aşa, e semn că semănăm.

semănăm, zice, altfel n-or să mai iasă

la primăvară semănăturile.

şi ziua se face ţăndări, bocancii lui şuşotesc

din nou pe o limbă străină.

e puţin probabil să nu îl trădeze-ntr-o zi şi să-l lase

singur în faţa picioarelor lui care lui îi

sînt de mult două necredincioase.

n-am cunoscut, zice, de mult o femeie.

da-mi place seara să le văd cum se caută

între ele picioarele. după ce nu s-au văzut

unul cu altul întreaga zi.

tălpile se apropie şi-şi plîng una pe

umărul celeilalte de milă. nu le las să se-ntîl-

nească prea des ca să nu le pierd.

le ţin în bocanci separaţi.

şi seara ele-abia aşteaptă să se facă seară.

le fac culcuş alături. degetele sporovăiesc. îşi fac semne. îşi spun

lasă-l întîi să adoarmă, o să ne-ntîlnim pe pieptul lui

(degetele de la mîini, care mîini sînt deja

sexagenare, bigote, fandosite

şi au îmbătrînit împreunîndu-se una cu alta

în buzunarele lui ponosite).

da, zice mircea, am ţinut ca picioarele astea

să fie educate ca la pension. le-am

învăţat tot felul de lucruri subţiri. le-

am făcut din încălţări salon.

(dar mîna lui stîngă începuse să se poarte ciudat:

îl buzunărea mereu şi pe urmă noaptea îi suia

cu cealaltă pe piept la-mpreunat.

şi dimineaţa le trezea cu greu şi abia de le putea alunga

pe una la dreapta, pe alta la stînga sa –

se simţea şi el înşelat pînă-n deşte.

nu ştiu cum de nu le alunga departe de la el

în vîrful degetelor, apostoleşte.)

doamne ce de viaţă mai avea şi el în el!

toată numai bună de murit.

i-am zis – du-ţi mîinile ălea într-un sanatoriu undeva,

or să se dea într-o noapte la gît.

dar el nu şi nu, că trebuie întîi să le înveţe

să umble singure pe picioare

de parcă mîinile ălea mai puteau fi educate

cînd se zbîrciseră de mult de-atîta plumb de cărţi

şi arătau a sexuagenare.

să zicem deci că orbise ca să nu se vadă înşelat

şi numele lui fie gantenbein.

să zicem că în locul lor în amintirea lui de vată

sta femeia adevărată.

materia pentru el a devenit de-atunci blîndă, pufoasă, încăpătoare

ca o flanelă-n care femeia îşi aşeza sfîşietoarea ei inexistenţă

şi îl ţinea pe dinlăuntru-n nesfîrşită-mbrăţişare.

să zicem că toate îl el: venele, oasele, plămînii

deveniseră coridoare prin care suflarea lui alerga

să o-ntîlnească pe ea.

bun. infernul s-a dezlănţuit: orbul a acceptat iar să vadă.

şi toate în el l-au părăsit. plămînul l-a refuzat

şoptindu-i glotei că respiraţia i-e străină.

venele s-au îngroşat, întîlnirea cu ea nu s-a mai.

tusea i-a stat cu plămînul la cină.

mă rog, după iarna aia, pe 15 iunie, s-a întîmplat cu el ce s-a-ntîmplat.

(ştiţi din poemul iarnă cu mircea.)

pe 15 septembrie au ştiut şi ăia de la inspectorat.

 

11. tot timpul au avut ai mei grijă ca eu să nu am timp.

la douăzeci şi şase, ei îmi mai aduceau păpuşi să le iubesc.

umpleau încăperea cu păpuşi de pe vremea lor, de pe vremea bunicelor lor:

toate rămăseseră tinere şi frumoase.

şi ei ziceau că ălea toate-s fete pentru mine. şi numai pe ele să le iubesc.

ca nu cumva să intervină timpul între noi. să nu cumva

să reuşesc să scap înspre treizeci.

în fiecare an ziceau azi e ziua ta, ai douăzeci de ani.

şi păpuşile aveau douăzeci mereu. şi ei ziceau dacă n-o să

ieşi o să ai mereu douăzeci.

şi cînd am ieşit abia dac-au mai dat de mine. totul

la mine s-a vestejit. toate pe mine au îmbătrînit.

şi ei s-au speriat grozav, au zis – păpuşile tale n-or să te

mai recunoască. n-or să te mai poată iubi.

niciodată n-ai să le mai poţi recuceri.

tu n-ai voie să ieşi, timpul afară e prea rece pentru

tine. trupul tău e mult mai subţire decît.

trupul tău abia dacă poate duce fiinţa minimă

prin care timpul suflă abia auzit.

 

12. îşi sărbătoreşte ziua. e fericit. pe

masă lumînări, farfurii, pahare.

e fericit. are treizeci de ani de

moarte de la naştere încoace.

 

13. aşa că noaptea asta fiind ziua noastră, ne putem permite

şi noi, amice, un chef de pomină, draga mea,

ai în casă-n seara asta pe doi dintre cei care au

pierdut totul – dar în seara asta

pune din nou servitorii s-aducă la mese ca-n zilele bune,

cheamă muştele-n izmene să aducă miros de frigărui

de la ospăţul celor mari

şi îngerul casei noastre, burtosul cariu,

care ne-a ros pe-ndelete căminul şi şansa,

cheamă-l pe el să ne fie chelar: ne-aducă vinul cel gros din

pivniţele vaticanului. căci sîntem

oaspeţi de seamă acum, eu şi amicul meu. şi plătim regeşte.

cum plătim, de cînd sîntem, mereu.

şi putem avea şi mai mult. putem ajunge primii în

cursele de tragism de formula unu. nu mai e mult

drum de făcut:

bocancii noştri, faetoanele noastre de gală,

stau pregătiţi în tindă sub porticuri.

n-are s-apuce să răsară pe tavanele tale soarele –

doar să se-odihnească puţin bidiviii, iudele noastre,

iscariotenele noastre picioarele.

şi mai spune, mai dă poruncă acestor principii care

stau încă drepte în stîlpii de telegraf: să ducă

mîna regulamentar la cozoroc,

să ne salute pe noi ca pe doi care-n nopţile din vechime

puteau fi sfinţi ori profeţi. şi care acum

nu mai au ce şi cui propovădui şi predică-n ei în pustie,

urmaţi doar de-o biată turmă de petice cuvioase –

ajută-le, scumpo: ne-a rămas mărunţişul ăsta de speranţă

de care noi nu mai avem nevoie. dă-l lor

ca să spere că-ntr-o zi vor fi şi ele din nou

nişte haine noi şi frumoase.

 

14. fugi de carnea ei căci e o carne de vis.

înapoi în abaţia trupului şi nu mai stărui

s-o părăseşti. răsfoieşte aplecat la lumînare

manuscrisul odată fierbinte al zidurilor,

dar nu trece dincolo de foile care sînt aceste

pietre din pereţi. şi lasă mai des de acum

să te doboare somnul.

cînd ai prea mult răgaz adu mortar şi cărămizi

dublează zidurile îngroaşă pereţii coboară tavanele

pînă cînd n-are să îţi mai rămînă loc

decît doar pentru somn. şi mai ales

umple acolo unde au fost ferestre şi uşi.

nu aşterne nicăieri cuvinte. cuvintele pot

roade varul şi măcina piatra pereţilor:

dincolo n-o să dai decît din nou de ea.

fugi de carnea ei căci e o carne de vis.

 

15. ce a rostit mircea în faţa ucenicilor la 10 noiembrie

eu nu mă mai duc azi acasă. dar ştiu:

unul din voi are să mă trezească.

unul din voi pre mine mie însumi mă va vinde.

dumitru doctorul o să ajungă prea tîrziu.

căci eu m-am vechit, m-am vestejit şi ca florile de

brumă m-am ovilit

soarele m-au lovit căldura m-au pălit. vînturile

m-au negrit. drumurile

m-au ostenit. zilele m-au vechit. aii m-au îmbătrînit.

nopţile m-au schimosit.

şi decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit.

glorie, glorie! aici sîntem la porţile orien.

unde totul este posibil şi

nimic nu mai are rost.

 

16. biruitori rămîn aici doar cei căzuţi pe cîmpul de luptă.

totul a început aici în zi de marţi. ieri

a fost marţi. miercuri şi joi e doar marţi. mîine

începe şi mîine ziua de marţi. veşnică sărbătoare.

sufletul se înalţă pe vîrfuri să vadă ce zi

urmează de după orizont. cu bucurie tresare căci

vine ziua de marţi.

- miezul nopţii, al acestei, pre ei unde i-au aflat?

cu roza ofilită-n piept fiecare coborînd către

ithaca sa.

fălcile chitului cu greu le-au desferecat.

cu greu mare au intrat.

glorie, au strigat, glorie, au spus, glorie, au şoptit,

glorie apartamentului care ne-a înghiţit.

amurgul zeilor ne-a găsit gata

nepregătiţi. aşteptîndu-l pe mircea

careînsănuamaivenit.

- înălţarea lui s-a petrecut?

cu surle şi trîmbiţi de piatră a fost.

şi nimeni care să vadă cum

dintr-o gură ţîşneşte

strălucitor ca olimpul

i

e

u

d

u

l

f

ă

r

ă

i

e

ş

i

r

e.