Ioan Es. Pop
ieudul fără ieşire (I)

1. la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cîndva.
şi sîntem şi acum şi o să fim şi mîine poimîine şi
în veci apa aceluiaşi rîu ne va scălda.
cîte luni n-a fost decît doar zi şi noapte,
cîte luni nu l-am căutat peste tot?
trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo
o coteşte brusc la stînga, capul reptilei se
rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. acel cap
singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape,
singur este acolo cel singur pe
corabia lui sebastian.
ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo,
nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos,
zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea,
zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului
în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decît
de urma piciorului tău de dincoace.
fără margini este ieudul şi fără ieşire.
nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze.
nu l-a prevestit nici o aură.
nu-l urmează nici o coadă de cometă.
ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste
uscaturi şi ape, nu-l prevesteşte nici o
aură nu-l urmează nici o
coadă de cometă.
2. compunere a elevei ilea ioana din clasa a V-a B
a zis învăţătoarea în clasa a patra copii
dar ieudul unde este am zis noi n-am ieşit niciodată să
ştim unde este. a zis măcar trece trenul prin partea voastră
am zis trece autobuzul zilnic de
două ori pe săptămînă vinerea pe la borşa. a
suspinat am rîs am zis c-o să-i facem în ziua aia o
vizită la apartament să-i ducem flori i-am
dus flori i le-am lăsat în mijlocul camerei ea sta în
mijlocul camerei cu umbrela desfăcută cu
geamantanul în mînă am zis ce vrei să faci a
zis eu aştept autobuzul
eu aştept autobuzul
cum autobuzul ce autobuz aştepţi în
încăperea asta fără uşi şi ferestre –
şi ea a zis dar asta nu-i o cameră copii dar asta e o stradă
numai că aici s-a făcut noapte
cum noapte ce noapte ţi-ai pus ochelari fumurii
să nu ne mai vezi
şi cum să te duci atît de curînd, e abia noiembrie draga noastră
păsările-abia au început să-ngălbenească şi să cadă
şi autobuzul trece doar vinerea şi azi e doar marţi
şi mîine poimîine doar marţi şi autobuzul
cînd trece, vinerea, trece doar pe la borşa.
3. l-am rugat pe mircea i-am zis mircea, zideşte odată
fereastra asta, aici nu stă nimeni,
haide, umple-o cu mortar şi cărămizi, altfel într-o zi
are să mă smulgă iar afară,
n-o să pot sta tot timpul ghemuit sub ea.
dar mircea a zis vai şi lumea a zis vai am zis
vai, a zis de mult voiam să-ţi împrumut ceainicul ăsta
să ţi-l aşezi pe cap cînd treci dintr-o încăpere în alta,
are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopţii
şi ia şi băţul cu care predau eu spania la geografie
are să fie suliţa ta glorioasă –
ridică-te şi îţi porneşte împotrivă, îm-
plîntă-ţi pînă la sînge bocancii în
pîntecul calului nostru de lemn
coboară-n granada căzii de baie, doboară
fluturele de pe lampă este monstrul ce ne pradă
soarele din toaletă –
în bucătărie e cordoba, s-au aciuat în ea şoarecii
îndoielii. răpune îndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme
ca să mai ştim cine pe cine vînează.
şi-n hainele noastre noi nu sîntem noi; ele singure
flutură disperate, haide,
repede-te înspre la mancha hainelor noastre
împlîntă-ţi suliţa prin ele şi scapă-le de noi,
eşti singurul care-a trăit toată viaţa în
spania acestei încăperi,
numai tu ştii cum să.
4. ies rar şi cînd ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi
după efortul expulziei. într-o zi
n-or să mai aibă destulă putere să-şi
împingă fătul afară de tot.
aici numai patul mai are puţină căldură umană.
şi eu dorm şi mă scufund în saltea şi ea mă
îmbucă tot mai de sus, de
umeri, de ceafă, de piept.
şi dorm acum pentru că mîine urmează
şi mîine să dorm şi în molusca pernei
nu mai contează dacă eu sînt eu sau eu –
salteaua se umflă şi mă scufundă încet în
întunericul ei dulce, fără speranţă, fără vedere,
se-nchide deasupra şi se lipeşte ca un plic la căldură,
placenta cearşafului abia mai îngăduie răsuflarea
şi mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud
trezeşte-te, zice, dar eu nu.
la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămîne
dacă m-aş trezi în întregime.
5. ne trezim într-o zi vii şi nu ştim ce-i cu noi
şi zicem la ce şi ei zic mîine-poimîine aveţi
prima înfăţişare, trebuie să vă pregătiţi să vorbiţi,
aveţi grijă ce spuneţi, tot ce spuneţi este în
defavoarea voastră, aici este ieudul oriunde aţi
fugi este ieudul.
6. noi doi ne-am născut amestecaţi, vîrîţi
unul în altul, înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup,
cu neputinţă de descîlcit din unul celălalt.
şi ca să nu se spună că ne-a făcut doar pe jumătate
ea nu ne-a spus niciodată că sîntem doi.
mi-a spus mie tu eşti pîntecele şi picioarele
i-a spus lui mircea tu eşti capul şi pieptul ai grijă
nu cumva să-ţi uiţi de picioare.
ne-a spus totdeauna tu ca unuia singur.
ne-a înfăşurat pe amîndoi într-o aceeaşi haină.
eu am învăţat cu vremea să fiu numai picior şi mînă
el – doar răsuflare şi doar cap.
pînă cînd am dat că nici nu ne cunoaştem.
pînă cînd am dat că sîntem doi.
habar n-aveam cum ne-a putut lipi atît de bine
de nu s-a putut vedea pînă la 25 sau 26
cînd ne-am întîlnit noi prima oară.
am zis tu eşti mircea? a zis da-mpărate.
am zis nu eşti tu, a zis hai să bem un
coniac să ne-ncăl-
zim am băut o bere a fost
prima descoperire, a zis semănăm, altfel n-am bea
bere amîndoi, am zis semănăm, altfel n-or să mai iasă
la primăvară semănăturile,
semănam cu-adevărat, hainele lui erau numai pentru
jumătate de om hainele mele numai pentru jumă-
tate de om, am zis hai să nuntim şapca ta cu
fularul meu, cămaşa cu bocancii –
o să fie iar prilej de chef.
a zis o să mai bem un coniac, a fost veselie mare
am băut în ziua aia toată
noaptea numai apă, coniacul îl bă-
userăm cu o zi cu o lună cu un an înainte.
pe urmă careva dintre noi doi a zis că se duce
că altădată n-o să mai fie niciodată autobus.
şi dracu-a mai ştiut care din noi a rămas şi care,
atunci cînd mircea s-a dus.
7. batem în uşi să ne deschidă să ne
lase să ieşim, dar cei de dincolo nu ne aud şi
bat şi ei în uşi să-i deschidem să iasă
şi cînd se deschide dăm tot peste noi
dar nu ne luăm în seamă şi zicem noi vrem să ieşim
şi ei zic vrem să intrăm, nu luaţi cu voi uşa
n-o să avem ce descuia la ieşire,
o să rămînă gol în perete,
n-o să avem pe unde ieşi.
8. n-am avut curajul unui strigăt niciodată. frate cu
şoarecele şi cariul. rozînd încet pe dedesubt, prin întuneric,
încet şi tăcut, prin talpă în sus, prin genunchi,
aşa cum am fost învăţat de lungi generaţii de rozătoare
mereu uitate-n pivniţele regnului.
alte onoruri n-avem. în fabula rece
nici n-am fost pomeniţi.
cel ce-a venit trîmbiţîndu-şi izbînda şi
doborînd cadavrele n-a ştiut niciodată
că noi am ros la temelie, noi la mijloc, iar el n-a avut
decît să împingă puţin de deasupra,
doar cît să ajute la cădere.
frate cu şoarecele şi cariul, am încăput din nou sub
talpa noului venit
odată cu trupul în care am ros şi din care
n-am mai apucat să mai ieşim.
încet, pe dedesubt, pe întuneric, prin talpa lui,
prin genunchi, ne ridicăm iar, încet, cu răbdare
aşa cum am fost noi învăţaţi de
lungi generaţii de rozătoare.
cînd începe să ne simtă noi am şi ajuns în pîntecele lui,
ne-am ridicat răbdători către piept –
mici principii rozătoare, aşa cum am fost noi aşezate
tocmai dedesubt, la temelie,
rozînd acolo încet, chiar foarte încet.
9. în ziua de paişpe, adică marţi, adică ieri,
viaţa mea s-a socotit încheiată. pleoapele s-au
plumbuit. în genunchi ca într-o gară trenul
femurelor s-a oprit. mîinile s-au împreunat şi s-au dus
de-a lungul gîtului în sus. au
şuşotit ceva la ureche. s-au sfătuit să coboare cu totul
şi să-şi doarmă somnul în mănuşi.
să le fie mănuţile odăi pe veci
mîinilor mele triste şi subţiri şi reci. şi gura s-a
ofilit şi ea, a zis m-ai ţinut cufundată
atîta vreme-n obraz ca să slujesc
la rîsul tău nefiresc. acum pa, dragule, eu mă duc
să mă culc puţin sub limbă. singură cuc.
nu cu tine că pe tine nici cămaşa nu stă
fericită. că e lezată-n mătase
de şoarecele care-ţi roade-n oase.
dar pantofii tăi sînt încă negri. or să poarte
doliu după degete. or să te jeluiască.
preot o să fie unghia, lăutari genunchii
umerele naşi, mîinile nuntaşi
iar făclie fosforul din unghii.
10. cînd sînt fericit – şi asta se întîmplă
tot mai des acum din an în paşte –
elementele tînjesc în trup să se împace iarăşi pentru-o noapte:
fierul-isaiia dănţuieşte, magneziul-petru scapără
reci aureole negre-n sus,
acolo unde singur se înalţă
în vînăt giulgiu fosforul iisus.
şi degetele ies atunci din mănuşi şiroind de ardoare
ca nişte fete din cada de baie;
bocancii îmi devin şi ei clevetitori pe tălpile lor, bocitoarele,
şi-i trag atunci de limbă şi aflu mereu prea tîrziu
ce feste urmează să-mi joace picioarele.
mircea, îi zic, dacă e aşa, e semn că semănăm.
semănăm, zice, altfel n-or să mai iasă
la primăvară semănăturile.
şi ziua se face ţăndări, bocancii lui şuşotesc
din nou pe o limbă străină.
e puţin probabil să nu îl trădeze-ntr-o zi şi să-l lase
singur în faţa picioarelor lui care lui îi
sînt de mult două necredincioase.
n-am cunoscut, zice, de mult o femeie.
da-mi place seara să le văd cum se caută
între ele picioarele. după ce nu s-au văzut
unul cu altul întreaga zi.
tălpile se apropie şi-şi plîng una pe
umărul celeilalte de milă. nu le las să se-ntîl-
nească prea des ca să nu le pierd.
le ţin în bocanci separaţi.
şi seara ele-abia aşteaptă să se facă seară.
le fac culcuş alături. degetele sporovăiesc. îşi fac semne. îşi spun
lasă-l întîi să adoarmă, o să ne-ntîlnim pe pieptul lui
(degetele de la mîini, care mîini sînt deja
sexagenare, bigote, fandosite
şi au îmbătrînit împreunîndu-se una cu alta
în buzunarele lui ponosite).
da, zice mircea, am ţinut ca picioarele astea
să fie educate ca la pension. le-am
învăţat tot felul de lucruri subţiri. le-
am făcut din încălţări salon.
(dar mîna lui stîngă începuse să se poarte ciudat:
îl buzunărea mereu şi pe urmă noaptea îi suia
cu cealaltă pe piept la-mpreunat.
şi dimineaţa le trezea cu greu şi abia de le putea alunga
pe una la dreapta, pe alta la stînga sa –
se simţea şi el înşelat pînă-n deşte.
nu ştiu cum de nu le alunga departe de la el
în vîrful degetelor, apostoleşte.)
doamne ce de viaţă mai avea şi el în el!
toată numai bună de murit.
i-am zis – du-ţi mîinile ălea într-un sanatoriu undeva,
or să se dea într-o noapte la gît.
dar el nu şi nu, că trebuie întîi să le înveţe
să umble singure pe picioare
de parcă mîinile ălea mai puteau fi educate
cînd se zbîrciseră de mult de-atîta plumb de cărţi
şi arătau a sexuagenare.
să zicem deci că orbise ca să nu se vadă înşelat
şi numele lui fie gantenbein.
să zicem că în locul lor în amintirea lui de vată
sta femeia adevărată.
materia pentru el a devenit de-atunci blîndă, pufoasă, încăpătoare
ca o flanelă-n care femeia îşi aşeza sfîşietoarea ei inexistenţă
şi îl ţinea pe dinlăuntru-n nesfîrşită-mbrăţişare.
să zicem că toate îl el: venele, oasele, plămînii
deveniseră coridoare prin care suflarea lui alerga
să o-ntîlnească pe ea.
bun. infernul s-a dezlănţuit: orbul a acceptat iar să vadă.
şi toate în el l-au părăsit. plămînul l-a refuzat
şoptindu-i glotei că respiraţia i-e străină.
venele s-au îngroşat, întîlnirea cu ea nu s-a mai.
tusea i-a stat cu plămînul la cină.
mă rog, după iarna aia, pe 15 iunie, s-a întîmplat cu el ce s-a-ntîmplat.
(ştiţi din poemul iarnă cu mircea.)
pe 15 septembrie au ştiut şi ăia de la inspectorat.
11. tot timpul au avut ai mei grijă ca eu să nu am timp.
la douăzeci şi şase, ei îmi mai aduceau păpuşi să le iubesc.
umpleau încăperea cu păpuşi de pe vremea lor, de pe vremea bunicelor lor:
toate rămăseseră tinere şi frumoase.
şi ei ziceau că ălea toate-s fete pentru mine. şi numai pe ele să le iubesc.
ca nu cumva să intervină timpul între noi. să nu cumva
să reuşesc să scap înspre treizeci.
în fiecare an ziceau azi e ziua ta, ai douăzeci de ani.
şi păpuşile aveau douăzeci mereu. şi ei ziceau dacă n-o să
ieşi o să ai mereu douăzeci.
şi cînd am ieşit abia dac-au mai dat de mine. totul
la mine s-a vestejit. toate pe mine au îmbătrînit.
şi ei s-au speriat grozav, au zis – păpuşile tale n-or să te
mai recunoască. n-or să te mai poată iubi.
niciodată n-ai să le mai poţi recuceri.
tu n-ai voie să ieşi, timpul afară e prea rece pentru
tine. trupul tău e mult mai subţire decît.
trupul tău abia dacă poate duce fiinţa minimă
prin care timpul suflă abia auzit.
12. îşi sărbătoreşte ziua. e fericit. pe
masă lumînări, farfurii, pahare.
e fericit. are treizeci de ani de
moarte de la naştere încoace.
13. aşa că noaptea asta fiind ziua noastră, ne putem permite
şi noi, amice, un chef de pomină, draga mea,
ai în casă-n seara asta pe doi dintre cei care au
pierdut totul – dar în seara asta
pune din nou servitorii s-aducă la mese ca-n zilele bune,
cheamă muştele-n izmene să aducă miros de frigărui
de la ospăţul celor mari
şi îngerul casei noastre, burtosul cariu,
care ne-a ros pe-ndelete căminul şi şansa,
cheamă-l pe el să ne fie chelar: ne-aducă vinul cel gros din
pivniţele vaticanului. căci sîntem
oaspeţi de seamă acum, eu şi amicul meu. şi plătim regeşte.
cum plătim, de cînd sîntem, mereu.
şi putem avea şi mai mult. putem ajunge primii în
cursele de tragism de formula unu. nu mai e mult
drum de făcut:
bocancii noştri, faetoanele noastre de gală,
stau pregătiţi în tindă sub porticuri.
n-are s-apuce să răsară pe tavanele tale soarele –
doar să se-odihnească puţin bidiviii, iudele noastre,
iscariotenele noastre picioarele.
şi mai spune, mai dă poruncă acestor principii care
stau încă drepte în stîlpii de telegraf: să ducă
mîna regulamentar la cozoroc,
să ne salute pe noi ca pe doi care-n nopţile din vechime
puteau fi sfinţi ori profeţi. şi care acum
nu mai au ce şi cui propovădui şi predică-n ei în pustie,
urmaţi doar de-o biată turmă de petice cuvioase –
ajută-le, scumpo: ne-a rămas mărunţişul ăsta de speranţă
de care noi nu mai avem nevoie. dă-l lor
ca să spere că-ntr-o zi vor fi şi ele din nou
nişte haine noi şi frumoase.
14. fugi de carnea ei căci e o carne de vis.
înapoi în abaţia trupului şi nu mai stărui
s-o părăseşti. răsfoieşte aplecat la lumînare
manuscrisul odată fierbinte al zidurilor,
dar nu trece dincolo de foile care sînt aceste
pietre din pereţi. şi lasă mai des de acum
să te doboare somnul.
cînd ai prea mult răgaz adu mortar şi cărămizi
dublează zidurile îngroaşă pereţii coboară tavanele
pînă cînd n-are să îţi mai rămînă loc
decît doar pentru somn. şi mai ales
umple acolo unde au fost ferestre şi uşi.
nu aşterne nicăieri cuvinte. cuvintele pot
roade varul şi măcina piatra pereţilor:
dincolo n-o să dai decît din nou de ea.
fugi de carnea ei căci e o carne de vis.
15. ce a rostit mircea în faţa ucenicilor la 10 noiembrie
eu nu mă mai duc azi acasă. dar ştiu:
unul din voi are să mă trezească.
unul din voi pre mine mie însumi mă va vinde.
dumitru doctorul o să ajungă prea tîrziu.
căci eu m-am vechit, m-am vestejit şi ca florile de
brumă m-am ovilit
soarele m-au lovit căldura m-au pălit. vînturile
m-au negrit. drumurile
m-au ostenit. zilele m-au vechit. aii m-au îmbătrînit.
nopţile m-au schimosit.
şi decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit.
glorie, glorie! aici sîntem la porţile orien.
unde totul este posibil şi
nimic nu mai are rost.
16. biruitori rămîn aici doar cei căzuţi pe cîmpul de luptă.
totul a început aici în zi de marţi. ieri
a fost marţi. miercuri şi joi e doar marţi. mîine
începe şi mîine ziua de marţi. veşnică sărbătoare.
sufletul se înalţă pe vîrfuri să vadă ce zi
urmează de după orizont. cu bucurie tresare căci
vine ziua de marţi.
- miezul nopţii, al acestei, pre ei unde i-au aflat?
cu roza ofilită-n piept fiecare coborînd către
ithaca sa.
fălcile chitului cu greu le-au desferecat.
cu greu mare au intrat.
glorie, au strigat, glorie, au spus, glorie, au şoptit,
glorie apartamentului care ne-a înghiţit.
amurgul zeilor ne-a găsit gata
nepregătiţi. aşteptîndu-l pe mircea
careînsănuamaivenit.
- înălţarea lui s-a petrecut?
cu surle şi trîmbiţi de piatră a fost.
şi nimeni care să vadă cum
dintr-o gură ţîşneşte
strălucitor ca olimpul
i
e
u
d
u
l
f
ă
r
ă
i
e
ş
i
r
e.