Cosmin Perţa

 

Copil aflat


Sunt la Cluj, cu Raluca. Umblăm pe la reviste, institute, radiouri, universităţi. Am vrea să ne mutăm la Cluj, dar pentru asta înainte trebuie să ne găsim ceva de lucru. Nimeni nu angajează nimic. Revistele sunt blocate, institutele de cercetare aşijderea, universitatea, ce să mai zic. Am trăi în Cluj, dar nu se poate. Am încercat şi pe la universităţile particulare. La o particulară de ştiinţe politice dau peste o fostă secretară de la litere din vremea în care eram student, e decană, între timp şi-a luat doctoratul. Zice că dacă găseşte vreo oportunitate mă are în vedere, dar specializarea mea nu o prea ajută. Asta e. Mă simt ca un cerşetor. Nu degeaba în rarele momente în care mă întorc acasă mi-e ruşine să mă întâlnesc cu foştii colegi de liceu. Ăia nu ştiu cum naiba s-au descurcat. Mereu se ajunge la: tu ce eşti? Scriitor, lector universitar şi editor. Tu? Patron. Hai la mine la restaurant să povestim. Bine, tu dai masa şi whiskey-ul, eu plătesc apa. Cam atât îmi permit. Nici nu vreau să îmi amintesc. Şi acum aici. Atâţia prieteni în Cluj în funcţii de conducere şi nimic... Ieşim, ne plimbăm, mă întâlnesc cu un fost coleg, sare să mă îmbrăţişeze, e bucuros să mă vadă. Şi eu. Poartă un costum ciudat, îl întreb ce face şi îmi spune cu mândrie că tocmai a fost acceptat în SRI. Involuntar fac mişto, se înnegurează, îmi dau seama de gafă şi îi zic că nu e rău, totuşi, dacă e ofiţer. Ne despărţim. Îmi pare rău că l-am supărat. Intrăm la o cantină ieftină să mâncăm ceva. Luăm un meniu, cantina arată chiar binişor. Mi-e o foame de crăp, Ralucăi nu prea. Mi-e atât de foame, încât după ciorbă mă trezesc mâncând eclerul de la desert. Mă uit mirat la Raluca: am avut şi felul doi? Îmi spune că da, dar l-am halit repede. Ce a fost? Lasagna. Bine, nu-mi aminteam. Mănânc şi eclerul Ralucăi. În timp ce molfăi, văd pe geamul cantinei, lângă masa noastră, un băieţel de vreo patru, cinci ani cum mă priveşte cu ochii şi gura căscate. Deşi este evident, uitându-te la corpul şi la faţa sa, că nu este hrănit, gura copilului nu pare căscată de foame sau poftă, ci de uimire. Mă opresc din mâncat şi ies cu jumătatea de ecler rămasă. I-o întind. Se uită la ea şi mai curios, de parcă nu ar şti ce să facă cu ea. Îi arăt să o mănânce, ia o bucăţică şi o mestecă foarte încet, o înghite parcă forţat. Pare că nu a mâncat de foarte multă vreme. Mi-e frică să nu i se facă rău. Îl întreb cum îl cheamă. Îmi spune că îi este sete. Mă grăbesc, nu am timp să stau cu toţi cerşetorii. O iau pe Raluca, trebuie să ajungem în altă parte, la o altă întâlnire. Copilului îi întind două bancnote de un leu. Nu vrea să îi ia, se uită la mine ca la un extraterestru. Ochii şi gura larg căscate, cu o feţişoară palidă şi inocentă. Într-adevăr îi e sete, are buzele arse. Bag banii la loc în buzunar şi fac câţiva paşi. Nu îl pot lăsa, totuşi, aşa. Mă întorc. E tot acolo, cu eclerul nemâncat în mână, se uită mirat la noi. Nemişcat. Mă întorc, îi cumpăr o apă. Bea cu poftă, încerc să îl temperez. Încet-încet. Îmi amintesc că am un prieten care lucrează la un centru social. Îl sun. Nu mai poate lua copii de pe stradă, au orfelinatul plin. Să sun la 112. Îl rog frumos, încă unu’, ăsta e special, crede-mă. Până la urmă cedează. Trebuie să ţin copilul acolo până ajunge el, în 30-40 de minute. Intrăm cu băieţelul în cantină, îi iau şi lui un meniu. Mănâncă încet şi ne povesteşte. În urmă cu câteva luni s-a trezit fără părinţi. Casa era goală şi părinţii nu au mai apărut niciodată. Îmi amintesc de o poveste reală, verificată, a unui copil de patru ani din Iaşi care şi-a abandonat mama ocupată cu afaceri în maşină la un stop, a luat un autobuz, apoi încă unul, până la Botoşani, unde a intrat în casa unei familii sterpe care se tot ruga să aibă un copil şi i-a spus femeii de acolo mamă. Părinţii genetici şi-au redescoperit fiul peste câţiva ani, dar nu voia sub nici un chip să se întoarcă acasă. L-au lăsat acolo, iar acum este călugăr la mănăstirea Neamţ. Profesorul său din liceu, cel care mi-a povestit toată tărăşenia, îmi spunea că băiatul era deosebit de talentat la filosofie şi avea o sfială de fată mare. Nu-mi dau seama de ce mi-am amintit asta. Ba da, şi băiatul ăsta din faţa mea are o sfială angelică. Nu pot să îi cred povestea, îl mai descos, zice ceva de un vis cu flăcări mari. E posibil ca părinţii să fi murit într-un incendiu? Nu-mi dau seama. Din ce spune el, deduc că e pe străzi de câteva luni. Nu cerşeşte, mănâncă şi bea doar ce găseşte. Nu mai văzuse niciodată ecler, de asta mă privea atât de mirat prin vitrină. Nu pot să-mi explic cum nu l-au găsit autorităţile să îl ducă la un orfelinat, sau să-l restituie familiei, dacă e pierdut, cum nu l-au răpit-racolat reţelele subterane de cerşetori, cum a supravieţuit. Mă asigură senin că nu are familie, că nu a fugit, ci că a fost abandonat. Mă uit la el cu neîncredere. Cum poate abandona cineva un asemenea băieţel. Flămând, piele şi os, murdar, slinos, este un băieţel minunat, impecabil, seducător, magic, iar aerul de seriozitate de pe faţa sa te asigură că ai în faţă nu doar un băieţel, ci şi un om de încredere, care ştie ce spune. La naiba cu prietenul meu şi orfelinatul lui. Îl întreb pe băieţel dacă vrea să vină cu noi la Bucureşti, să stea cu noi. Înclină serios din cap. Ne ridicăm şi o luăm direct spre gară. Înainte de asta, trebuie să ne oprim într-un magazin să-i luăm nişte haine. La Bucureşti o să văd eu ce şi cum fac, care e legea, o să dau un anunţ în ziare cu poza lui, dar, mai ales, vreau să încerc să îl adopt. O să îl adoptăm, o să văd eu ce şi cum fac, odată să ajungem la Bucureşti, important e că nu plec de la Cluj cu mâna goală.


(din VIZITA, Herg Benet: http://www.hergbenet.ro/cosmin-perta-vizita.html)