Constantin Cheianu
Un pantof pierdut în busculadă
La mitingul de la 12 martie 1989 din Piaţa Biruinţei, miliţia noastră încă nu învăţase să ne bată ca lumea cu bastoanele, iată de ce aveau să intre în acţiune militarii. Şi s-a produs prima ciocnire istorică a demonstranţilor cu armata lângă Comitetul Central, în urma căreia s-au înregistrat pierderi masive de agrafe, nasturi şi şepci. Eu, cu tocmai un pantof rătăcit în busculadă, mă puteam liber considera martir al neamului. Mi-l pierdusem pe lângă Karl Marx şi Friedrich Engels, într-un cuvânt. Vreau să spun, lângă picioarele monumentului celor doi, o compoziţie sculpturală din faţa CC, care îi reprezenta pe conducătorii proletariatului mondial stând solemni la taclale pe o bancă de bronz. Lângă încălţămintea unuia dintre titani îmi voi fi abandonat, probabil, pantoful maroniu cu bot turtit şi „cu platformă”, parcă-l văd şi astăzi. Ce se întâmplase, de fapt? Totul a început în Piaţa Biruinţei, unde vreo treizeci de mii de fani ai perestroikăi ne adunaserăm la monumentul lui Lenin, mult mai mulţi decât alte dăţi şi de aceea atent monitorizaţi de o armată de miliţieni, postaţi între noi, Lenin şi Casa Guvernului. Nu mai văzusem atâta miliţie adunată la un loc! Mitingurile erau o chestie de import, nici noi, nici oamenii legii nu aveam habar ce trebuie să facem, nu exista un scenariu stabilit dinainte, nici oratori numiţi. Dacă am fi avut un microfon, cel puţin, la dispoziţie, energiile mulţimii puteau fi canalizate cumva. Spre vociferarea unor slogane, de pildă, spre o coerenţă a protestului. În lipsa mijloacelor tehnice, tot ce puteam face era să articulăm sunete din epoca premergătoare celei în care omul a început să vorbească. Huiduieli, flueirături, strigăte, mârâituri, ţipete, chiote, tropăit, fluturat din pumni. Aşa a început democraţia la noi. Fiindcă iniţiativa ne aparţinea, regula era simplă: trebuia să străpungem filtrele de miliţieni, să ajungem la tribună, locul sfânt rezervat lui Grossu şi Biroului Politic, de unde să ne lăsăm evacuaţi cât mai spectaculos. Era o scenă atât de bizară aceea în care nişte miliţieni se încăierau cu unul dintre ai noştri. Nu făcea deloc parte dintre cele pe care le vezi în fiecare zi, avea ceva de film, iată de ce priveliştea îţi dădea fiori de fiecare dată. Numai că, în loc să-l aresteze pe cetăţean ori să-l împuşte, cum te-ai fi aşteptat, miliţienii îl aruncau, pur şi simplu, de pe parapet. Aici, frisoanele treceau în extaz. Peste doar câteva luni, la 27 august, în aceeaşi piaţă, se va fi desfăşurat, „cu voie de la miliţie”, Marea Adunare Naţională, şi atunci la tribună va fi urcat, nestingherită, toată crema patrioţilor moldoveni. Pe care nu îmi amintesc să-i fi văzut la ciomăgeala din 12 martie! Şi la 12 martie puteai sta, la o adică, la acea tribună vreo trei secunde, dar numai cu condiţia să accepţi nişte pumni de miliţian în figură. Micul culoar dintre statuia lui Lenin şi parapetul tribunii era un fel de loc sacru, acolo nu avea acces decât Biroul Politic, dar şi acela de două ori pe an – la 7 noiembrie şi la 1 mai. Părea un fel de fragment din mausoleul lui Lenin, adus special de la Moscova, având înmagazinat în el, ai fi zis, ceva din moaştele conducătorului proletariatului mondial, un deget de la picior sau, poate, câteva şuviţe de păr. Şi când, în spaţiul acesta, destinat „faraonilor”, în locul mutrelor de beton din Biroul Politic, îşi făcu apariţia, la un moment dat, mutra caraghioasă a unuia dintre protestatari, a fost ca un scurtcircuit. Ne-a săgetat pe toţi! Şi, brusc, tribuna cu tot cu Lenin s-a desacralizat în ochii noştri şi nu a mai fost decât un banal morman de piatră! Ne-am simţit ca şi aspiraţi printr-o ţeavă uriaşă spre tribuna aceea! Era fascinant să vezi cât de uşor te poţi face erou: trebuia să urci acolo şi, obligatoriu, să te laşi evacuat de miliţieni. Numai aşa, o porţie bună de aplauze şi ovaţii îţi era asigurată! Odată îmbrâncit unul de-ai noştri, miliţienii tăbărau asupra altuia, în timp ce primul urca din nou în ovaţiile noastre. „U-u-u!… Fiu-u-u!…” Bună chestie! Fix aşa ne jucam în copilărie „de-a tronul”, când unul dintre noi se cocoţa pe un mal ori pe un zid de zăpadă îngheţată, proclamându-se „pe tron”, iar ceilalţi tăbăram asupră-i ca să-l „detronăm”. Imediat, locul rămas vacant era preluat de alt „rege” şi venea rândul să ne aruncam cu toţii asupra lui. Un joc animat, ce mai, deşi nu ai spune că e plin de varietate. Te saturi destul de repede, aşa cum s-a întâmplat şi la mitingul de la „tronul” lui Lenin. În dramaturgia protestului nostru se simţea nevoia unei dezvoltări, iar ceea ce s-a produs s-ar putea numi, de fapt, „nodul acţiunii”. A fost în momentul în care unul dintre cei ajunşi la tribună strigă ceva neauzit, înainte să fie înşfăcat de miliţieni şi expediat în braţele noastre. Transmis din gură în gură, mesajul lui era acesta: „Să mergem să protestăm la Comitetul Central!”