Robert Nuţu

„Moartea din colţul ochiului”

(A.T.U.) 2013

Membre în plin efort se încleştau de mine – aici distanţele erau diferite, însă mintea mea nu accepta deocamdată să le denumească în alt mod decât în cel pe care reuşeam să-l identific cel mai repede şi fără sforţare, metru, pas, pas, doi metri, pas. Probabil mersesem cam vreun kilometru şi jumătate respectând sinuozităţile poticnite ale potecii, când au început să apară primele ruine – la început ziduri albite plecate, stând să cadă între împrejmuiri surpate, apoi acoperişuri prăbuşite, şiraguri întregi de bracuri abia identificabile mărginind cărarea către oraşul ciclopic, cocoţat pe coama unui munte de culoarea funinginii, asemenea unui melc uriaş ce se târâse până acolo, lăsând în urmă, ca pe nişte bale, un siaj de dărâmături. Fetele înaintau toropite, îşi schimbau locul cu ochii pironiţi în pământ, strecurând numai câte-o ocheadă înspre ruinele zdrobite. Aducea izbitor cu un trunchi de con, înfipt superficial cu vârful în creasta muntelui, într-un echilibru precar, întărit de coloane aproape invizibile de la acea distanţă (metru, pas, pas, doi metri), cu balcoane imense înconjurându-i toate laturile şi cu turnuri butucănoase, îmbinate din piatră roşie. Mii de scări fixate cu funii întreţesute într-o plasă halucinantă făceau legătura între diferitele orificii înguste tăiate în ziduri, din ce în ce mai dese şi mai strâmte, pe măsură ce se duceau către vârful rotunjit într-o gură de pâlnie şi pe care erau înălţate sute de adăposturi mărunte, conectate între ele cu arcuri de piatră, ca şi cum ar fi format baza unor noi etaje care nu fuseseră încă ridicate. La o privire atentă, toate aveau aceeaşi alură de trunchi de con a oraşului, însă creau un sentiment nedefinit, în pofida micimii lor, lăsând impresia unei avalanşe împietrite, proiectate în sus, într-o eternă prăbuşire inversată, imobilă şi imposibilă. Drumeaguri nenumărate urcau povârnişurile, străjuite de-un adevărat labirint de ruine şi structuri părăsite, de culoarea cenuşii, şi, pe alocuri, câte-un copac rătăcit în mulţimea pereţilor prăbuşiţi şi a acoperişurilor răsturnate îşi întindea ramurile lipsite de sevă către baza îngustă a oraşului. Acroşajul cu un braţ transpirat m-a făcut să rămân în urmă, înfrigurat. Am remarcat că blondele aflate în capul grupului începuseră să se zbuciume, strânse ciotcă pe mijlocul cărării, căutând să le lase pe cele ce veneau din spate să se apropie şi mai mult şi chinuindu-se să se furişeze înapoi printre trupurile lor. O povară enervantă, îmbâcsită mi se lichefia în capul pieptului (încetinindu-mi ritmul inimii) şi-mi acoperea plămânii cu o membrană scârboasă care mă împiedica să-mi trag răsuflarea – o substanţă băloasă, pe unde organele pulsau îngreunate, înăbuşite de propriile contracţii. Pale de vânt răsuceau praful de sub picioarele noastre, aducându-mi în nări mirosul încins al trupurilor goale.