Mugur Grosu, „Status”

Ed. Herg Benet, 2013

*

Tăcea aşa agresiv încât simţeam mereu nevoia să-l întrerup.

*

N-am priceput niciodată de ce ar trebui să sufere florile de câte ori avem noi nu știu ce sentiment de transmis. Sau mieii pentru că ni s-a promis viața veșnică. E ca și cum, de bucurie că ni s-a născut un copil, am ucide un doctor.

*

Au făcut-o şi pe-asta: înmormântarea Mădălinei Manole transmisă-n direct la emisiunea Happy Hour. Că și voioasa pădure ar continua să cânte de-ai pune în mijlocul ei un sicriu croit din propriul copac.

*

Din cârciuma Montana, Constanţa:
- Bagă Metallica!
- Păi Metallica e!
- Atunci las-aşa!

*

Cartea: un fel de taxi din care, când ţi-e lumea mai dragă, şoferul coboară din mers.

*

La bine şi la rău, până când deadline-ul vă va despărţi.

*

Bilet citit pe uşa unui apartament din Mangalia: „Mimi, cheia e unde ştii tu!! (în tabloul electric)“

*

Vorba lungă, sărăcia poemului.

*

Primesc un e-mail, aparent de la poetul Paul Vinicius. S-a învârtit şi-a ajuns la Madrid. Dar poetul, tot poet: i-au furat banii şi actele. E aşa răvăşit că şi-a uitat complet limba, de-mi vorbește-n engleză: „Please write me so i can send you the info for the wire of the money to save me from the embarrassment of not being able to cover the bills. Thanks, Paul“. Vai, ce trist. Verific adresa: paulvnicius@... cum adică Vnicius? Vai, săracul, i-au furat şi un i!!!

*

Să nu-mi spui că eşti încă la muncă, mai poţi? mă întreabă. Tot la muncă, normal, aici e chiria mai mică, răspund.

*

Becalifornication

*

M-a sunat Vasile Leac, cu o chestiune frăţească, între poeţi de acelaşi leat. L-am calmat: sângele vodcă nu se face. Dar putem încerca!.

*

Băusem nişte vin. Ea nu, era cu maşina. Mă încălzisem, încercam să-mi ţin mâinile de mâini. Ea – doar un abur de frumuseţe rece. „Pune-ţi centura“, mi-a zis. M-am legat. Puteam încă să mă-nclin către ea. Am savurat ipoteza în linişte, legaţi de scaune. Apoi a pornit. Ne-a oprit poliţia. „Am făcut ceva?“ întreb, doar nu făcusem nimic. „Aţi trecut pe roşu!“ Ea-şi lăsă capul pe volan ca pe-o carte de rugăciuni. „Păi nu mai aveau roze!“ am răspuns.

*

Ce simplu s-ar îmbunătăţi calitatea serviciilor RATB dacă în fişa postului de director general ar fi prevăzută obligaţia să vină la muncă doar cu mijloace de transport în comun. Într-o săptămână ar merge totul ca pe roate! E şi o chestie de bun simţ, la naiba, nu cred că directorul general al uzinei Dacia vine la serviciu cu un Mercedes.

*

Îmi taie calea un panou publicitar care se recomandă, hlizindu-se, Dedeman: “Eşti romantic ca un scriitor, aşa că-ţi iau un televizor.” M-au nimerit! Ştiu, n-au găsit altă rimă. Sau n-au găsit bani pentru un copywriter mai răsărit. Probabil un şef de raion, care-n timpul liber scria poezii, iar acum are timp berechet, şi-a pus harul la dispoziţia companiei, să o scape de stocuri. „Eşti suavă ca o mireasă, primeşte-n dar un capac de chiulasă“. „Ai o faţă de arhiereu, ia de-aici un colac de veceu“. „Eşti mai fină ca o statuie de Giacometi, îţi ofer un vibrator de beton cu cap 25 milimetri.“ Astea-s de la mine, sper să-mi aducă un discount generos, c-am pus ochii pe o ghilotină electrică.

*

Critic vs. scriitor: scrie pentru că trăieşte din asta, scriu pentru că nu pot trăi fără asta.

*

Orbecăind prin Bucureştii Noi, am nimerit pe strada Poetului. Deodată, la dreapta mi s-a deschis o nouă perspectivă – strada Nuvelei! Nuvelei? Să le spună cineva şi edililor că majoritatea poeţilor care s-au abătut de la calea cea dreaptă au sărit direct la roman.

*

Cumpărasem un fleac şi-aveam pe umeri o geantă, totuşi m-a întrebat: „vă dau şi-o punguţă?“ Era ceva irezistibil şi ultimativ în glasul ei, parcă mă invita să adopt un căţeluş ca să nu ajungă pe mâna hingherilor. Uite, tipul din spatele meu şi-a cumpărat mâncare pentru trei luni, o va înghesui pe toată-n punguţă şi o va rupe, îmi pot încărca conştiinţa cu asta? Toate fetele de la supermarket fac asta, când le refuz mă simt de parc-aş avea o cărămidă în loc de inimă, ce fel de om rezistă la diminutive? La fel şi ospătarii când încearcă să-ţi bage pe gât mâncarea de ieri: „vă dau şi-o ciorbiţă de văcuţă? O feliuţă de muşchiuleţ de porc cu cartofiori prăjiţi şi o sălăţică?“ În curând, diminutivele vor invada planeta în numele unei lumi mai bune. Ai trecut strada pe roşuleţ, poliţistul îţi va da amenduţă. Iubiţica-ţi va cere să-i tatuezi numele pe puţulică. Iar doctorul îţi va spune, suav, că bubiţa aia e o formă rară de canceruţ la pielicică. Şi că-i mai bine să suni de acum la pompiţe funebre, să prinzi un morminţel mai călduţ.

*

Când primesc o cerere de prietenie pe Facebook, obişnuiesc să mă uit, înainte, la pagina omului. Nu e ca şi cum ar da un examen să-mi fie prieten, dar să-mi fac o idee. Azi, de pildă, mi-a cerut prietenia un tip la care-am citit: „Bine-ai venit pe pagina mea. Acum cară-te!“ Ce-ar trebui să fac eu acum, să-i accept prietenia şi-apoi să-i restricţionez accesul?

*

Nu mă omor după propriile aniversări. Aş spune că, dimpotrivă, ele mă omoară pe mine.

*

Ce poate fi mai frumos pentru un scriitor decât să primească din partea altui scriitor o apariţie cameo într-o carte de-a sa? Seara trecută am deschis mult aşteptata carte de debut a lui Mihai Badica, Şoricelul din Kitej-Grad (Ed. Casa de pariuri literare). Şi cartea s-a deschis chiar aici: „Ce este? suspină ea, scoţând cu un gest delicat ouăle din tigaie. Nu-ţi aminteşti mare lucru de aseară! Aşa-i? Scaunele noastre se atrăgeau magnetic pe poezia lui Mugur Grosu până am ajuns să stăm unul lângă celălalt. Apoi, mi-ai cumpărat de băut. Mi-ai zis că îl cunoşti personal pe poet şi ştii sigur că îl mai cheamă şi Flavian. Mi s-a părut că nu vă cunoaşteţi, adică nici măcar nu v-aţi salutat, dar asta-i altă discuţie.”

*

În răstimpuri, câte-o păsărică, poetă sau suflătoare-n oboi îşi popularizează talentul pe Facebook, lipind pe nepreţuita creaţie etichete cu numele altora, de pildă al meu. Ce soi de artist e şi ăsta? Dacă Leonardo da Vinci ar fi printre noi, ar pune-o pe Gioconda pe Facebook şi-ar umple-o de tag-uri cu Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarroti, Pietro Perugino, Giorgio Vasari, Lucrezia Borgia, Girolamo Savonarola, Pierluigi Collina şi Lionel Messi?

*

Aseară un tip m-a abordat cu o-ntrebare pe care-o aud tot mai des: „n-ai cumva o ţigară în plus?”. Ca şi cum un pachet dintr-o mie ar conţine 21 de ţigări şi sunt suspectat c-a nimerit, cumva pe nedrept, taman la mine. Sau ce? Ce formulă de adresare e asta? Când pune ochii pe-o fetişcană, o agaţă cu întrebarea „n-ai cumva o păsărică în plus?“

*

În ţinutul unde locuieşte acum sunt doar două anotimpuri: primăvară şi primăvara.
- Cum e la tine acum?
- Nasol, e primăvară, urât, abia aştept să vină primăvara!

*

Furnizorul meu de servicii de telefonie mobilă mi-a oferit un bonus de 60 de minute de convorbiri gratuite în reţea. Bine, nu prea ştiu ce să fac cu ele: aveam deja 3000 de minute de convorbiri gratuite din care abia am consumat o zecime, şi mi-au rămas de tocat, în 10 zile, 2700 plus astea 60. E ca şi cum ai avea pe masă un butoi plin cu vin şi ospătarul ţi-ar aduce o cinzeacă: „din partea casei!“. Aşa, ca gest. Nu-i drăguuuţ?

*

Tot văd o reclamă pe autobuze: „De ce să cumperi roşii de la noi? Pentru că avem cea mai bună carne!“ Foarte... cum se spune acum? inspiraţională! Să extindem conceptul: de ce să citiţi cartea mea? Pentru că am pletele cele mai lungi. De ce să faci sex cu mine? Pentru că mi-am cumpărat aceşti ochelari de soare. De ce să faceţi cununia la noi? Pentru că organizăm cele mai frumoase înmormântări.

*

O știre șoc: Şeful FRF, Mircea Sandu, va oferi familiei copilului recent ucis de câinii comunitari bilete la meciul România - Ungaria: „Poate aducem o mângiere tatălui, mamei şi fratelui, să-i invităm să meargă la meciul cu Ungaria.“ Slavă cerului că nu i-a trăsnit prin cap să-i invite la un meci al câinilor roșii, de la Dinamo.

*

Dimineața perfectă începe în fața unui stand Bucuria: cele mai bune bomboane din lume, venite din Basarabia în Pasajul Unirii. E ora 8, și trei basarabeni ne spun, cu fețele numai un zâmbet, că e închis pân-la 12. Cel mai hâtru ne-arată o adresă înscripționată pe firmă: „până atunci le puteți descărca de pe internet!“. E o glumă, o gust și insist, aș gusta și-o bomboană, prea sunt numai un zâmbet, insistă și ea, ca un copil necăjit în fața unui brad de Crăciun când află că e o hologramă, totuși, sunt atât de aproape bomboanele, le poți atinge și adulmeca, și sunt Bucuria! Cele mai bune din lume! Zadarnic, ce-i închis e închis. O iau de mână, ne îndepărtăm și, ca să o îmbunez, îi povestesc cum, în urmă cu foarte mulți ani, după ce-am descoperit Chișinăul și acele delicatese, le-am căutat pe internet, le-am găsit și am citit asta: „Bucuria. Under construction.“ Râdem, ne-am îndepărtat binișor, totul se risipise deja ca un abur când auzim, în fine, strigătele din urmă. Ne-ntoarcem: băiatul glumeț gâfâia de cât alergase, ne-a lăsat un pumn de bomboane, ne-a salutat și a dispărut la fel de rapid cum venise. „A fost o dimineață perfectă!“ mi-a mărturisit mai târziu, pe când pluteam pe covorul de frunze uscate ca pe-un trotuar rulant. Aveam în buzunar bucuria, învelită-ntr-un staniol fucsia. Apoi am găsit acolo și-o frunză. Nu știu dacă mi-o lăsase ea sau chiar toamna.