Caius Dobrescu

 

O femeie tînără spune

Sînt foarte obosită, nu mă atinge acum. Cred

că nici duş n-aş putea să fac. Stropii care

m-ar atinge, s-ar scurge pe mine... Cred

că m-ar scoate din minţi... Şi toţi ăştia

care se holbează la mine în fiecare zi.

Înţelegi ce vreau să spun? Peste tot, la servici,

pe coridoare, în autobuz, la pîine, nu contează

că sînt singură sau cu copiii atîrnaţi de mine.

Peste tot numai bătrîni tremurători, care

mă pîndesc sau tipi cu ochi cleioşi, cu feţe

de şerpi... Ţie ce-ţi pasă? Nu vezi cît sînt

de obosită? Nu simţi cum pulsează tîmplele?

De ce nu faci nimic?

De ce nu mă aperi?

Doar ţi-am cusut, ţi-am gătit

ţi-am spălat cămăşile şi ciorapii, doar între braţele tale

am spus adio virginităţii! Ieri, pe stradă, un băieţandru

s-a izbit în mine, intenţionat, cînd veneam cu sacoşele.

Am simţit că mi se zdruncină creierii. Dar măcar el

mă vroia, în felul lui, vroia să mă simtă.

Pe cînd tu? Tu mă priveşti ca pe un covor făcut sul şi

aşezat după uşă, cînd facem curăţenie ... Hai, apropie-te,

ajută-mă să-mi desfac nasturii, vezi că degetele

mele sînt neputincioase, că mi se frîng. Ajută-mă

să-mi dau jos bretelele... încet... sînt şi astea

nişte hamuri. Uite ce urme lasă în carne.

Dacă aş intra acum în baie... dacă m-aş uita în oglindă...

Aş vedea istovirea pînă şi pe umbrele viorii

pe care le lasă sînii... de parcă şi ei

ar avea cearcăne... Mă gîndesc la „mîine”: un bolovan

imens de pulbere stînd să se prăbuşească peste mine...

Sînt obosită. Ia-mă de mînă. Du-mă cu tine, aşterne-mă

încet, pe undele limpezi ale cearceafului, pe lumina

lui albăstrie... Îmbrăţişează-mă,

dă-mi putere

pentru încă o zi.

(în ianuarie 2014 "selecţioner" e Mihail Vakulovski)