Adrian Novac

Eu, Seinfeld şi tumoarea

Kdo.ro

 

După ce am ieșit din cabinetul neurologului, primul gând m-a dus la Matei și la Eva, la Melania, la mama, la soră-mea... La naiba, vestea o să-i dea pe toţi peste cap. Mă și gândeam la figurile șocate de tipul hailasă-ne-în-pace-cu-glumele-tale-sinistre-de-sfârșit-de-ianuarie-altcevaparcă-nu-știi-decât-să-faci-mișto-de toţi-și-de-toate!

Parcă îl și vedeam pe cumnatul meu chestionându-mă sarcastic: „Auzi, mă, tu ce dorinţă ţi-ai pus în noaptea de Anul Nou?”

 

Mergeam spre casă, prin frigul de ianuarie, ţinând în mână plicul mare alb cu radiografiile, și încercam să împachetez cât mai frumos în minte vestea pe care urma să i-o dau Melaniei. „Iubire, mai ştii bancul acela cu Alinuţa? Cel în care le cerea părinţilor jeanși, bicicletă și dulciuri, iar ei răspundeau invariabil că nu-i iau nimic: Lasă, Alinuţa, că tu ai ce alţii n-au! Ce am, mamă? O tumoare... Eu sunt Alinuţa, iubire”, era una dintre variante, însă am abandonat-o rapid. Situaţia era prea nasoală ca să-mi bat joc de ea cu glumele mele tâmpite.

 

Nu ştiam ce să fac și cum să procedez. Cum să-i dau vestea asta?

mă întrebam în timp ce parcă levitam pe trotuarul aglomerat, printre zecile de oameni grăbiţi şi indiferenţi. Mă uitam la ei, la viermuiala continuă din jurul meu și-mi spuneam că niciunul dintre străinii cu care mă intersectam (cuplul acesta de adolescenţi, bătrânul cu plasa plină de reviste, fata blondă ridicol de frumoasă, cei doi corporatişti la costum care vorbeau tare și gesticulau, mama cu căciulă îmblănită și bebeluşul ei înfofolit, al cărui năsuc roşu se vedea din cărucior) habar n-avea ce mi se întâmplase astăzi. Îi invidiam pe toţi pentru că păreau atât de nepăsători și de sănătoşi, în timp ce pentru mine se deschiseseră cu zgomot porţile grele ale Iadului.

 

Mi se părea că tumoarea care mi se descoperise era cel mai important lucru care se întâmplă în lume în acel moment. Nimic nu mai conta. Oamenii ăştia care trec pe lângă mine nu ştiu ce lucru extraordinar mi s-a întâmplat mie, mi-am zis. Se gândesc fiecare la vreo factură ce trebuie plătită, la vreun examen ce trebuie dat, la bordurile lui Videanu, goagălul lui Vanghelie sau la vreo cumpărătură pe care voiau să o facă. Chestii care, de fapt, nu contau deloc. Ignoranţilor, strigam în mine, nici nu vă puteţi compara grijile voastre minore cu ditamai problema ce-mi apăruse mie pe cap! Sau, mă rog, în cap.

 

Ştiţi cum credem noi, românii, că suntem buricul Universului, că România are un destin uriaş în istorie și celelalte ţări gravitează în jurul nostru, insignifiante. Aşa mă vedeam și eu atunci, ca un ombelico del mondo în jurul căruia există restul lumii.

 

Într-un moment complet iraţional, m-am oprit în dreptul unei

ţigănci ce-și lăuda ştirbă florile și am cumpărat un buchet de trandafiri roșii. Iar ca povestea să devină de-a dreptul absurdă, m-am dus direct către

fereastra unui chioşc unde se vindeau produse de patiserie și, fără să mă

gândesc prea mult, am cumpărat, la grămadă, gogoși cu gem, ciocolată și

vanilie, scăldate în scorţişoară și zahăr pudră. Nici acum nu-mi dau seama

ce mă apucase. Parcă încercam să-mi cer scuze Melaniei, să-i ofer flori și

gogoși ca să nu pună la suflet vestea pe care i-o aduceam într-un moment în

care nici ea, nici eu nu aveam nevoie de aşa ceva.

 

Vă puteţi imagina scena ridicolă în care un tip la 37 de ani,

proaspăt diagnosticat cu tumoare pe creier, se duce să-i mărturisească soţiei

teribila veste, cu braţele pline de flori și pungi de gogoși fierbinţi? Ştiu, nici

eu n-aş mai putea-o face astăzi, deși în urmă cu ceva vreme crezusem că

trandafirii și gogoșile ar putea compensa, cumva, povestea nefericită pe care

urma să i-o spun Melaniei.

 

Aşa cum mă aşteptam, scumpa mea soţie a încasat diagnosticul în

plin, precum boxerii de la categoria grea care-și lăsau garda jos în timp ce

Mike Tyson le trimitea câte un croşeu nemilos, distrugător în bărbiile

descoperite. Stătea cu buzele întredeschise, imobile, cu ochii ei frumoși, de

culoarea alunelor prăjite și se uita la mine speriată în timp ce-i repetam

vorbele doctorului. Cred că vroia să plângă, dar nu îndrăznea să o facă de

faţă cu mine.

 

- Doamne, Andrei, ce-o să ne facem? Eşti sigur de diagnostic?

 

- La fel de sigur ca atunci când te-am cerut de nevastă, i-am spus,

iar ochii mi se fixaseră pe mâinile ei subţiri și delicate, ce începuseră să

tremure. A văzut că am remarcat și, ca să-şi ascundă emoţiile și șocul, a

început să strângă de pe jos jucăriile aruncate de Eva, fetiţa noastră care

avea doi ani.

 

- Of, iubire, mi-e greu și să-mi imaginez cum te simţi, a șoptit

sfârșită.

 

Ce puteam să-i zic? I-am povestit de senzaţia pe care o avusesem

în cabinetul doctorului:

 

- Parcă eram un condamnat la moarte dintr-o închisoare din Texas.

Da, exact aia era senzaţia... Aşteptam ca guvernatorul să-mi comute

pedeapsa și să mă salveze în ultimul moment. Ştii filmele alea americane, în

care telefonul salvator vine cu câteva secunde înainte ca gardianul să apese

pe butonul fatal... Dar guvernatorului nici nu i-a păsat de soarta mea. La ora

aia juca golf cu câţiva prieteni, iar gardianul m-a prăjit pe scaunul electric

ca pe un pui la KFC.

 

S-a uitat la mine, neînţelegând parcă ce vrusesem să-i spun. M-a

întrebat îngrijorată:

 

- Ce-o să le spunem rudelor, Andrei? Dar prietenilor?

 

- Deocamdată, să ne gândim la noi, la cei mici și după aia vedem

cum să ne lăudăm la restul cu noul meu statut, am zis eu, însă Melaniei nu-i

ardea deloc de glumele mele. Mă privea parcă în transă, ca un membru

MISA care se pregăteşte să facă spirala pe câmp, după care a făcut eforturi

supraomenești să-mi pună întrebarea ce o măcina:

 

- E... cancer?