Bogdan Costin

Cum să faci primul milion

Cartea Românească, 2013

Bogdan Costin s-a născut pe 30 iulie 1975. Este senior copywriter. Până în prezent, impresionanta lui operă deloc literară include mii de scenarii de spoturi TV din care câteva zeci au fost ecranizate şi difuzate intensiv în pauzele publicitare.

În timpul liber a scris piese de teatru cu care a câştigat primul loc la concursul de comedie românească din cadrul FESTCO în 2007 (Blocaj în trafic – pusă în scenă la Teatrul Foarte Mic) şi în 2011 (De ce urâm femeile).

Romanul Cum să faci primul milion este debutul lui în proză.

Când îți vine ideea de a te îmbogăți rapid și ești un tânăr planner, nu-ți rămâne decât să o pui în practică. Renunţi la jobul bine plătit din agenţia de publicitate şi o iei pe cont propriu, cu unicul scop de a face un milion de dolari. Naratorul anonim din acest roman, un „erou al zilelor noastre", își aplică ideea în cele mai cinice și neobişnuite moduri, sub deviza: Death sells. Tot ce face e să se folosească de moarte, în scopul de a vinde produsele clienţilor săi, transformând boli, accidente, sinucideri, supradoze în povești emoţionante care să ajungă la inima celor care, în foamea lor de senzațional, se hrănesc cu paginile colorate din ziare și se luminează cu ecranul televizorului. Ajutat de complici lipsiți de scrupule și de un sistem fragil și amoral reușește să-și împlinească visul.

Parodie la adresa cărţilor motivaţionale şi inspiraţionale pline de „sfaturi de aur", Cum să faci primul milion, romanul lui Bogdan Costin – sau poate nu – e filmul tragicomic al lumii de azi, o lume dispusă la compromisuri grotești, o lume în care totul e de vânzare.

Fragment

Sfat: ţine mereu ochii deschişi la tot ce ţi se întâmplă. De exemplu, povestea cu porcul lui Toma are un rol foarte important în conturarea în subconştientul meu a ideii lunii decembrie, ca s-o numesc aşa. Pe moment, păruse doar o situaţie din care ne-am bucurat că am scăpat întregi, fără nici o altă însemnătate. Aşa par majoritatea scenelor din viaţa noastră până când le reconsideri prin prisma unor evenimente ulterioare şi le dai importanţa pe care o merită. Doar să fii pregătit mereu pentru asta, să fii mereu atent.

Gripa porcină e subiectul zilei în România şi în lume. Vezi la ştiri oameni cu măşti pe faţă pe străzi, în staţiile de metrou, în aeroporturi. Mai auzi de câte un mort răzleţ prin cine ştie ce vârf de munte sau prin Timişoara. Esca şi colegele ei de breaslă transmit cu voci precipitate sfatul medicilor şi îndeamnă populaţia să se vaccineze. Cu toată panica ce se revarsă din ecrane, oamenii par mai puţin speriaţi. S-au vaccinat împotriva panicii cu doi ani în urmă când subiectul zilei era gripa aviară. Oamenii cu care mă întâlnesc dau din mână a lehamite când aud de gripa asta nouă, tuturor li se pare doar un subiect pe care televiziunile îl exploatează la maximum pentru a face audienţă. Ştirile despre vaccinările împotriva virusului A1HN1 vorbesc despre numărul mic de persoane care au apelat la noul vaccin şi nici măcar nu aduc în discuţie posibilele lui efecte secundare.

Chiar înainte de Crăciun cu câteva zile, mă sună Radu Sava. La început nici nu înţeleg ce-mi zice. E sâmbătă înainte de prânz, eu sunt mahmur după încă o noapte de filosofat aiurea cu Toma. Nu aud însă din cauză că sunt la mall-ul AFI Palace cu Ioana, înconjurat de mii de oameni alergând după cadouri în toate direcţiile şi într-o ambianţă sonoră în care se amestecă haotic Last Christmas I gave you my heart, O brad frumos, O ce veste minunată, Leru-i ler, Jingle bells şi restul fututelor cântece de sezon. Urăsc perioada asta a anului.

Până la urmă, informaţiile urlate în receptor de Radu reuşesc să se strecoare cumva printre moleculele de alcool de aseară şi neuronii decoraţi cu globuri şi steluţe şi ajung la creier pentru procesare. Un actor destul de cunoscut pe nume Dorin Grigore, care apare într-o emisiune de la o televiziune, e internat la urgenţe şi pare că nu mai are multe zile de trăit.

– În sfârşit, avem o celebritate, strigă Radu entuziasmat încercând să acopere vocea lui Mariah Carey care miaună din difuzoare.

E imposibil să-l refuz şi de data asta. Regula e a mea şi nu pot fi primul care o încalcă: sinucigaşi, drogaţi şi celebrităţi. Într-adevăr, e prima celebritate pe care Radu mi-o pune pe tavă şi de care ne putem ocupa, ceea ce mă tentează şi pe mine.

– Ce are? întreb cu o voce dogită.

Mă gândesc că poate pun şi eu de un cancer în gât de la cât fumat pasiv practic în nopţile pe care le petrec cu Toma.

– O infecţie, ceva ciudat. La început a părut suspect de gripă porcină, da’ e decât o pneumonie care evoluează nasol. E foarte posibil să moară.

Îi promit că mă gândesc şi că-l sun cât mai curând. E şi o scuză foarte bună să evadez din mall. Îi spun Ioanei că a apărut ceva de lucru şi că o şterg acum şi o aştept acasă. Ea nu are nimic de comentat, mai ales că s-a întâlnit întâmplător cu o amică de-a ei. Părăsesc mall-ul la timp, chiar înainte să fac un atac de panică, de agorafobie sau de crăciunofobie.

Ajung acasă şi nu reuşesc decât să mă trântesc în pat şi să adorm. Visez porcul lui Toma care conduce maşina mea, dar nu e un Mini Cooper S, ci un BMW seria 5, iar eu şi Toma stăm şi bem vin pe bancheta din spate. Peste o oră, mă trezesc brusc. Mintea mi-e limpede. Mahmureala e ştearsă de adrenalina pe care o simt pulsându-mi în vene. Ştiu ce am de făcut. Sunt plin de entuziasm. Îmi place atât de mult ideea venită în somn că nu-i rezist, trebuie să o pun în practică cu orice preţ.

Îl sun pe Radu. E mai mult decât bucuros să-mi audă vocea. Miroase şi el un comision bun. Dar nu-l poate obţine atât de uşor ca în celelalte dăţi. Nu e un caz obişnuit, e o vedetă. Trebuie să scoatem maximul posibil din această oportunitate.

Îi spun lui Radu că trebuie să-mi faciliteze întâlnirea cu un medic specialist sau generalist, habar n-am, de la spitalul de urgenţă unde e internat actorul acela. Ideea e să se priceapă cu pneumoniile, cu gripa porcină şi alte boli de sezon şi să aibă o intrare la producătorul local al vaccinului împotriva virusului A1HN1. Radu îmi spune că-l va suna pe un anume doctor Iorgulescu şi că revine cu un telefon cât de curând la mine.

Ne vedem cu Iorgulescu câteva ore mai târziu, într-o cafenea de pe Beller. E extrem de eficient Radu când simte mirosul banilor. Foarte descurcăreţ, foarte băgăreţ. Ştie la cine să apeleze fără să ajungem în situaţii riscante, are intrări peste tot, când avem treabă chiar nu ştiu ce m-aş face fără el.

Medicii sunt printre cei mai îngrijiţi bărbaţi din ţara asta, iar doctorul Iorgulescu nu face excepţie. E un tip înalt, suplu, grizonat şi îmbrăcat casual pe stilul doctorilor, cu un tricou polo de firmă şi un pulover subţire peste, pantaloni de stofă şi ghete maronii de piele întoarsă.

E curios şi suspicios în prima fază, lucru perfect normal. Nu i se întâmplă în fiecare zi ca un şofer de ambulanţă să-l cheme la o întâlnire cu aspect conspirativ cu un necunoscut. Tocmai de aceea îmi încep discursul diplomat, cu aprecieri generale despre meseria lui. Îi spun medicului că eu cred că oameni ca el trebuie să câştige de zece ori mai mulţi bani decât salariul lui pentru ceea ce face în fiecare zi, pentru miile de vieţi salvate. Îmi răspunde că şi el crede acelaşi lucru, drept pentru care în doar trei luni va părăsi definitiv ţara şi va emigra cu toată familia în Irlanda unde poate obţine un salariu ce pare uriaş pentru România. E sătul şi el, ca mulţi alţii, de situaţia din ultimii douăzeci de ani. A tot sperat că se va face ceva bun pentru sistemul medical, dar nici un politician care a ajuns la putere nu a făcut absolut nimic în sensul acesta. Acum, urmează să se alăture şi el miilor de medici români care au plecat în ultimii ani în Franţa, Irlanda, Canada şi alte ţări. Cică ar fi plecat deja peste douăzeci de mii de medici specialişti. Discuţia îmi confirmă ceea ce ştiam deja, va fi jale în curând prin spitalele româneşti. De fapt, e deja jale, în curând va fi infernul. Îi dau dreptate şi îi expun rapid de ce ne-am întâlnit acum, ce are el de câştigat, pentru că nici eu, şi ştiu că nici el, nu avem mult timp la dispoziţie. Vorbim despre câteva mii de euro pentru un serviciu relativ simplu pentru dânsul. Tot ce trebuie să facă e să-mi facă intrarea la cel care e şeful companiei farmaceutice care produce vaccinul. Nimic altceva. Nu-şi riscă nici poziţia, nici reputaţia. Nu riscă nimic. Dar face ceva în folosul oamenilor expuşi cumplitei gripe porcine şi care încă au o reticenţă în a se vaccina. Nu e o mită, e doar plata pentru un serviciu şi chiar aşa văd lucrurile. Aşa le vede şi el, drept pentru care batem palma pe loc. Dacă crede că e necesară şi prezenţa lui la această întâlnire, e invitatul meu. În principiu, va lua zece procente dintr-o sumă pe care am de gând să i-o cer acestuia ca să-l ajut să epuizeze stocul de vaccinuri în câteva zile.

L-am făcut curios, mă întreabă cum e aşa ceva posibil. Îmi spune că-l cunoaşte pe domnul Puiu Greblă şi că poate stabili o întâlnire cu dânsul chiar şi a doua zi. Pentru ca totul să decurgă normal, crede că ar fi mai bine să vină şi el. Îi repet că n-am nimic împotrivă, iar el mă chestionează în legătură cu soluţia mea. Îmi spune că n-ar fi prea bine să-l deranjăm pe domnul Greblă cu o prostie. Cum nu-l cred în stare să-mi fure ideea şi să o prezinte singur, îi spun în mare despre ce e vorba.

E familiar cu cazul actorului Dorin Grigore. Regretabil, boala evoluează tot mai rău, organismul său nu e foarte puternic, e supraponderal, sedentar şi nu a dus cel mai sănătos stil de viaţă. Îmi spune toate acestea după ce precizează că el nu face astfel de lucruri de obicei, dar e atât de dezamăgit încât nu-l mai interesează jurământul făcut în faţa lui Hipocrate din Carpaţi. Plus că peste trei luni nu va mai fi aici, deci nu are nici o problemă să-mi ofere detalii confidenţiale despre caz. Îi spun ideea şi e impresionat. Acum nu mai are nici o rezervă în a intra în proiect.

Îl întreb pe doctorul Iorgulescu dacă individul e un fost băiat cu trese pe umăr şi el îmi confirmă zâmbind. Da, e un fost securist, nu mă miră deloc. Şi numele lui îmi mai spune ceva. Cine e atât de cretin încât să-şi numească mogâldeaţa din braţe Puiu, nume care la momentul botezului poate părea o idee bună, dar e complet deplasat când se aplică unei namile obeze de o sută de kilograme, câteva zeci de ani mai târziu? E evident un fiu de ţărani, la prima generaţie în pantofi, cum se zice, şi îmi imaginez foarte uşor trecutul lui. Intră de tânăr în Partidul Comunist pe la începutul anilor ’70 şi, dat fiind că e ambiţios şi vrea cu disperare să scape de condiţia lui de ţăran, nu are niciun scrupul şi îşi toarnă unchii şi verii pe la securitate şi astfel avansează an de an în ierarhie. Ajunge colonel în securitate, apoi vine aşa zisa revoluţie a colegului sau Ion Iliescu şi trebuie să se adapteze la vremurile noi. Floare la ureche. Securiştii fac o şedinţă de urgenţă şi încep să-şi împartă toate afacerile din ţară. Fabricile, resursele naturale, băncile, universităţile, ziarele, televiziunile, ministerele. După care toţi se apucă de afaceri cu statul, pe baza unor contracte umflate cu pompa ca să ajungă şpaga de milioane la toată lumea implicată. Normal, apar şi disensiuni între ei, mereu e unul nemulţumit că ia mai puţini bani decât altul, şi atunci se ceartă şi încearcă să îl învingă pe celălalt, se grupează în partide şi astfel sunt puse bazele a ceea ce se numeşte sistemul politic aşa zis democratic din ţara asta, din ultimii douăzeci de ani.

Puiu Greblă se trezeşte la începutul anilor ’90, când are loc marea împărţeală, cu fabrica de medicamente şi contracte cu Ministerul sănătăţii şi e mulţumit. Bolile nu se termină niciodată, deci nici profitul lui. Iorgulescu îmi spune că a fost şi deputat FSN prin acei ani. Nicio surpriză. Mă bucur că putem vorbi deschis şi că nici doctorul Iorgulescu nu are nicio simpatie pentru genul acesta de indivizi. Într-un fel, din cauza lor e nevoit acum să plece din ţară.

A doua zi stabilim întâlnirea la sediul companiei farmaceutice, în timp ce starea de sănătate a actorului Dorin Grigore se înrăutăţeşte şi pronosticul medicilor e rezervat, aşa cum o ţară întreagă află de la ştirile Pro TV.

Ajungem la o clădire de pe lângă piaţa Gemeni unde sunt birourile companiei farmaceutice, nu fabrica. În parcare, un Porche Cayenne negru şi un Audi Q7 alb. Nicio surpriză până acum.

În recepţie suntem întâmpinaţi de o secretară bătrână şi acră despre care bănuiesc că ocupă postul acesta din 1984. Ne anunţă sosirea şi greuceanul apare jovial în hol şi ne invită în biroul lui. Intrăm într-un birou întunecat, plin de mobilă din lemn masiv, lăcuit. Uşa biroului e groasă ca un dulap, acoperită cu muşama maro, şi chiar trebuie să trag serios de ea ca să o închid în urma mea. Uşi din astea mai găseşti şi azi prin instituţiile administrative, uşi de directori. Zici că suntem teleportaţi direct în anii ’80, mă mir că nu văd un tablou cu Ceauşescu pe peretele din spatele biroului tovarăşului Greblă, deşi dacă mă uit atent s-ar putea să văd încă urmele ramei sub stratul subţire de lavabilă. Singurul element care ne mai leagă de prezent e bradul modern, adică de plastic verde aşa cum găseşti doar în zilele noastre, împodobit cu globuri pe care e inscripţionată sigla companiei.

Doctorul Iorgulescu ne face prezentările şi o mică introducere, după care mă lasă să vorbesc.

Omul din faţa mea e un fost securist de şaizeci şi cinci de ani, se vede pe moaca lui de prost înfumurat. Să fii producător în industria farmaceutică autohtonă şi să ai contracte cu Ministerul sănătăţii sunt tot atâtea dovezi că eşti un fost securist. Nu există nicio îndoială în privinţa asta. Din cauza celor ca el, oamenii de afaceri autentici şi tineri, antreprenorii care sunt clienţii mei, nu se descurcă pe cât de bine ar trebui. Din cauza acestor căpuşe bătrâne, nu există concurenţă reală şi ţara asta nu produce nimic şi nu e o forţă economică. Doar afacerile cu statul prosperă. Din cauza lor, foştii mei colegi de liceu sau facultate sunt demult plecaţi prin alte ţări, prin Canada, prin Franţa, prin UK, Australia sau Noua Zeelandă, în timp ce eu mă dau de ceasul morţii – Nae ar fi mândru de mine pentru acest joc de cuvinte – ca să-mi câştig banii, să pot trăi decent în ţara asta de căcat.

E un îmbuibat, plin de sine, atât la modul fizic, cât şi psihic. Mi-l imaginez foarte uşor cum îşi intimidează şi ameninţă duşmanii, deşi are tot timpul un zâmbet bonom pe moacă. E tuns periuţă şi are părul aspru şi ţepos, freza tipică de securist. Sunt sigur că are prin trecutul lui şi câteva victime torturate şi umilite, în anii aceia îngrozitori în care el se simte stăpân pe destinul oamenilor şi e îmbătat de atâta putere. După ce simţi sentimentul ăsta o dată în viaţă, nu te mai schimbi, rămâne în tine pentru totdeauna. Şi douăzeci de ani nu sunt destui cât să-i ascundă apucăturile de torţionar din spatele acestui zâmbet fals. Sunt convins că jovialitatea pe care o afişează se poate transforma într-o secundă într-o furie de rottweiler. Sau mai degrabă de mistreţ încolţit, la ce moacă are individul.

– Spune, domnule dragă, cu ce te pot ajuta?

– Domnule Greblă, o să vedeţi că am venit aici ca eu să vă pot ajuta.

– V-ascult.

Nu-mi place deloc să am de-a face cu astfel de personaje. Sper să fie singurul. Astfel de specimen infect care face profit numai din afacerile pe care le are cu statul, adică cu foştii lui colegi din Securitate, mă umple de scârbă. Acum însă sunt în vria creaţiei şi sunt obsedat să-mi văd şi această idee pusă în practică. Simt că, în afară de cazul Toma, poate fi un alt vârf al proiectului meu, o nouă execuţie memorabilă a marii mele idei. Deschid laptopul şi încep să-i arăt prezentarea pe care am făcut-o special în timpul serii.

Nicio surpriză, omul e un cretin semidoct. Nu înţelege nimic din ce-i povestesc, despre ideea măreaţă, despre conceptul pe care i-l ofer, despre insight-ul celor care nu se vaccinează. Priveşte cu ochi goi de bivol prin monitorul laptopului şi mi-e clar că e opac la toată prezentarea mea teoretică perfectă. Fiecare slide care se succede pe monitorul laptopului e doar o pierdere de vreme. Aşa că schimb registrul şi-l întreb direct:

– Cu alte cuvinte, vreţi să vindeţi tot stocul de vaccinuri în câteva zile? Şi apoi să nu mai aveţi capacitatea de producţie la cât va fi cererea de mare?

Râde larg şi dă din cap că da. Abia acum vorbim aceeaşi limbă, pare a spune moaca lui de porc îmbuibat. Uneori mi se întâmplă să uit ce simpli sunt oamenii.

– Normal că vrem.

Nu ştiu cine sunt cei la care se referă cu pluralul. Colegii lui? Familia lui? Tovarăşii lui? Membrii ai Guvernului din Ministerul sănătăţii? Habar n-am, dar sincer mă doare undeva.

Trec rapid peste slide-urile din powerpoint în care expun teoria despre frică, despre corelarea vânzărilor cu frica oamenilor, şi închid laptopul.

– Aţi auzit de Dorin Grigore?

– Normal, cine nu a auzit? E un haios. Am auzit că e bolnav. Sper să se facă bine. Sănătatea-i cea mai bună dintre toate, reţineţi, că încă sunteţi tineri.

– E internat chiar acum la terapie intensivă şi se pare că nu va supravieţui. Ideea mea e simplă: după ce va muri, trebuie să apară ştirea că a murit de gripă porcină. Echipa pe care o coordonez poate schimba ce trebuie schimbat ca aceasta să devină cauza oficială a morţii lui şi vă garantez că după apariţia ştirilor despre decesul lui, stocul de vaccinuri se va epuiza rapid.

Mistreţul are brusc o sclipire în ochi. O idee bună şi simplă poate fi apreciată de oricine.

– Interesant.

– E vorba de un actor cunoscut. Oamenii acum nu se vaccinează pentru că nu cred că pot chiar ei să fie atacaţi de virusul ăsta. Ei bine, când vor vedea că o celebritate s-a îmbolnăvit de gripă porcină, atunci vor crede că oricine poate fi victima virusului.

– Foarte posibil. Riscuri?

– Nici unul dacă suma acoperă cheltuielile pentru oamenii implicaţi în proiect, cei de la spital, domnul Iorgulescu aici de faţă şi echipa mea.

– Care e suma?

– Cincizeci de mii de euro.

– Cam multicel.

– Haideţi, domnule Greblă, că merită, intervine şi doctorul Iorgulescu. Şi până la urmă, e pentru o cauză nobilă.

– Ce-i drept, eu nici acum nu-i înţeleg pe oamenii ăştia. Vrei să-i ajuţi şi le produci un vaccin care ei îl refuză. Le spui că se administrează gratis, trebuie doar să meargă la o clinică şi ei tot nu vor. Vrei să le faci un bine şi ei zic nu. Pentru mine, asta e de neînţeles.

– Tocmai, zic eu. Mi-aţi luat vorba din gură. Nu se poate spune că îi daţi chiar din banii dumneavoastră. Daţi din banii poporului, dar pentru popor, nu? Oamenii trebuiesc cumva obligaţi să accepte binele pe care vreţi să li-l faceţi, dacă nu se poate altfel.

– Aşa e.

– Mie mi se pare o sumă rezonabilă pentru un astfel de scop. Uitaţi ce vă propun: facem un contract de consultanţă pe numele meu şi când o să se vândă stocul de vaccinuri, şi statul va fi mulţumit, şi ministerul, şi populaţia, toată lumea va avea de câştigat.

– Nu se pune problema unui contract.

– Bine atunci. E un gentleman’s agreement, cum se spune. Cu avans 50% înainte.

– Şi dacă nu moare actorul?

– Şansele sunt infime să supravieţuiască, mă ajută doctorul Iorgulescu. Chiar eu mă ocup de pacient şi ştiu ce vorbesc.

– Ne trebuie un avans ca să pot plăti oamenii care se expun unor riscuri, dacă mă înţelegeţi, zic eu.

– Da, normal că înţeleg. Bine, fie, mâine veţi primi avansul de 50%.

Securist sau nu, îmi place când am un interlocutor atât de hotărât.

Câteva zile mai târziu, actorul moare. Cauza e clară şi anunţată public, conform diagnosticului pus de medici: gripa porcină şi teribilul virus AH1N1. Televiziunile vuiesc. Deschid televizorul într-una din dimineţile următoare şi văd la emisiunea de ştiri de pe Realitatea imaginile cu cozile enorme de la centrele de vaccinare. Sunt fericit, ideea a funcţionat.

Mistreţul de Crăciun nu-mi mai dă niciodată restul banilor, ceilalţi douăzeci şi cinci de mii de euro. Normal, doar nu există niciun contract, nu am cum să-l dau în judecată, nu am cum să mi-i recuperez. Nu rămân cu mare lucru după ce îşi iau banii cadrele medicale, doctorul Iorgulescu, Radu şi alţii. Sunt însă mulţumit că încă o idee e pusă în practică şi încă un caz e încununat de succes. Uneori se întâmplă să faci ce-ţi place nu pentru glorie, nu pentru bani, ci doar pentru propria ta satisfacţie. Tot ce îi doresc securistului e să facă cancer de colon cât de curând. Cu doctorul Iorgulescu chiar rămân prieten, facem schimb de adrese de email şi urmează să mai ţinem legătura după ce se mută în Irlanda. Faptul că Greblă nu ne-a plătit şi restul banilor nu face decât să-l convingă că decizia de a pleca definitiv din ţară e cea corectă. Poate chiar şi tot proiectul meu l-a făcut să nu mai aibă nicio îndoială, dar nu mă interesează. El pleacă, eu rămân aici şi trebuie să mă descurc cumva, până una alta.

Ştiu că totul e un succes fulminant atunci când, în a cincea zi din ianuarie, Toma intră în casa mea şi-mi zice:

– Dă-mi ceva de băut. Tocmai m-am vaccinat contra gripei porcine.

– Ce fraier eşti.

– Încetează. N-ai văzut ce i s-a întâmplat lui Grigore? Îl cunoşteam pe omul ăla.

– Asta nu însemnă nimic.

– Ştiu. Dar vrei să ştii de ce m-am vaccinat? Pentru că sunt obsedat să nu mi se întâmple ceva şi să nu mai joc în film şi să nu mai ajung să iau banii ăia. De aia. Iar faptul că virusul a lovit atât de aproape, m-a speriat rău de tot.