Andrei Pogorilowski

Nic Studeno. Al doilea cartuș

Cartea Românească, 2013

Andrei Pogorilowski s-a născut pe 26 februarie 1968, la București. A scris patru cărți de teorie a timpului muzical și a publicat două: Energii ale timpului muzical (1994) și The music of the Temporalists / „Muzica temporaliștilor“ (2011 / 2012). Nu a debutat în proză cu primul roman scris, Matache și apogiatura, ci cu prima parte a telenovelei literare Cartușe, care a câștigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2011.

În acest episod, intră în scenă Nikola Studenov, fiul unor țărani bulgari din județul Mehedinți. După ce urmează liceul în Craiova anilor 1960 și este pregătit pentru viață de câțiva seniori interbelici de curând ieșiți din închisoare, tânărul se hotărăște să fugă de serviciul militar obligatoriu. Între timp, incendiază un bordel sătesc și este introdus în mișcarea legionară de un fost șef de cuib, care îl ajută să treacă Dunărea înot în Iugoslavia. De acolo fuge în Grecia „regimului coloneilor“, dar se stabilește la Paris, unde o vreme trăiește ca gigolo. Peste douăzeci ani devine un respectabil profesor suplinitor la Sorbona și un împătimit al cailor și al cailor-putere. O vizită la Ambasada Republicii Socialiste România este suficientă ca să i se inventeze un dosar de agent de influență ceaușist. Revenit în țară după 1989, cel cunoscut acum ca Nic Studeno dă iama în frumusețile dâmbovițene, umplând de gelozie inimile tinerilor corporatiști bucureșteni. Trecutul său, însă, se răzbună…

Fragment

Revenirea patriotului în ţara natală nu a fost deloc simplă, avionul Tarom depunându-l pe aeroportul Otopeni abia peste un an, în noiembrie 1990. Studeno avea să reprezinte în capitala României jumătatea occidentală a unei ctitorii vizionare: „Universitatea româno-franceză“, planificată să-şi deschidă porţile pentru candidaţi în primăvara anului următor şi să îşi înceapă efectiv cursurile în toamnă. Domnul Juravlea, unul dintre corifeii acestei idei strălucite, îl asigurase pe „distinsul profesor universitar de la Sorbona“ că era vorba de un act patriotic, menit să repare ceva din dezastrul produs de comunişti în ultima jumătate de secol.

– Dacă noi ăştia de prin comerţul exterior şi alea, care am mai văzut lumea şi mai ştim una-alta, stăm cu mâinile în sân, ce viitor îi aşteaptă pe nepoţeii noştri? Să se facă golani în piaţă la Universitate?

Până la restabilirea în acte a cetăţeniei române, care avea să mai dureze câteva luni, Studeno acceptă să pună umărul şi să lucreze fără contract, cu condiţia să primească la început echivalentul salarial al modestelor sale venituri din Franţa. Viitorul sediu al Universităţii era încă în construcţie şi finalizarea trena din pricina frigului şi a umezelii, drept pentru care administraţia instituţiei de învăţământ era împrăştiată temporar prin tot felul de clădiri de birouri ale statului socialist recent demantelat. De exemplu, „jumătatea română“ a Universităţii, domnul rector Niculici, îşi avea biroul…

– Exact unde l-am avut şi înainte de revoluţie! Am zis să nu mă împiedic de vreun prag în casă nouă, ceva. Aicea ştiu să mă duc să mă cac cu ochii închişi… nu să mă cac cu ochii închişi, ha, ha, ha… Să mă duc să mă cac!

Serviciul de contabilitate al Universităţii îşi schimba mereu adresa, ceea ce în primele luni îl cam nedumerise pe Studeno, însă toate birourile, remarcase el, aveau uşi duble, capitonate pe câte o parte iar în jurul clanţelor erau vopsite cu negru, probabil ca să nu se vadă jegul depus după atâta folosire. Deşi în prima lună de la „intrarea în pâine“ nu avusese absolut nimic de făcut, dar nu din vina lui, la data stabilită a sunat să întrebe cui să îi comunice contul în care să i se verse salariul.

– Aveţi cont la Bancorex? se auzi o voce de femeie de la celălalt capăt al firului. Că dacă nu aveţi nu avem posibilitatea de a efectua transferuri. Veniţi la contabilitate şi vă decontăm în numerar.

– Dar nu este vorba de un decont, ci de…

– Domnu’ cum vă cheamă, aveţi nevoie de bani sau nu?

Neştiind ce să mai creadă, Studeno se prezentă peste o oră la adresa indicată de doamna contabil, o clădire de birouri aflată în Piaţa Rosetti, pe colţul dinspre Hristo Botev. Acolo, într-o cameră de la primul etaj, nemarcată nici măcar cu un număr, îl aştepta un bărbat cu alură de fotbalist din Bundesliga care păzea un sac pus pe un scaun şi îşi omora timpul şezând cu fundul pe masă şi citind revista Zig-Zag.

– Bonjour, sunt Nicolas Studeno şi am vorbit mai devreme probabil cu colega dumneavoastră în legătură cu nişte drepturi salariale pentru luna decembrie şi o săptămână din noiembrie, mai precis opt zile lucrătoare…

Auzind cât de frumos vorbeşte domnul care tocmai intrase pe uşă, bărbatul din încăpere luă o poziţie vag defensivă, puse revista pe masă şi întrebă:

– De câţi bani aveţi nevoie?

La început, Studeno nu pricepu întrebarea. Fusese şi distras de prezenţa sacului de 50 de kilograme, cu conţinut incert, pe care scria Azomureş.

– Poftim?

– Nu aţi venit după banii de la universitate? De câţi bani aveţi nevoie? repetă politicos fotbalistul, intrând uşor în jumătatea adversă de teren.

– Am stabilit la Paris cu domnul Juravlea că voi primi echivalentul… ceea ce la cursul zilei de azi… dacă am înmulţi… ar însemna în jur de…

Toate aceste explicaţii se derulară pe un volum din ce în ce mai mic, pentru că elevul lui Franz Beckenbauer băgase deja mâna în sac, scoţând de acolo câteva teancuri de bancnote unsuroase şi desperecheate, de toate valorile, pe care începu să i le înmâneze domnului co-rector al Universităţii româno-franceze.

– E bine aşa? ţinti Lothar Matthäus vinclul porţii adverse. Când mai aveţi nevoie să nu mai sunaţi la doamna Pelicuda, că aia nu ştie nimic. Vă dau eu numărul bun…

În vreme ce fotbalistul raporta telefonic că „mesiu Bonjur să ţi-l fut în cur” a luat banii şi nu a zis nici „pâs“, cel astfel poreclit încă îşi îndesa prin buzunare verzele cu frunze dreptunghiulare – primii bani câştigaţi vreodată pe teritoriul României.

Revenit la Hotel Bucureşti, unde locuia provizoriu de o lună şi jumătate, Studeno începu să-şi golească buzunarele pe pat şi constată că avea de restituit în jur de opt sute de franci, deşi cu aceştia şi-ar fi putut deconta cu vârf şi îndesat cheltuielile suportate din propriul buzunar.

– Păi nu v-a spus băiatul? Ăia sunt prima de Crăciun, la mulţi ani! îi explicase Juravlea la telefon, după ce Studeno se chinuise vreme de câteva zile să dea de el şi să-i semnaleze eroarea de contabilitate.

Uşurat de povara unor bani nemeritaţi, profesorul se gândi să coboare la recepţia hotelului şi să plătească mica datorie adunată în urma folosirii minibarului. Acolo află stupefiat că, până într-un anumit barem, consumul băuturilor din frigider este decontat automat de Camera Deputaţilor.

– De Camera Deputaţilor? făcu Studeno ochii mari.

– De Camera Deputaţilor! reconfirmă recepţionerul.

– De Camera Deputaţilor… încheie co-rectorul o tripletă bulgărească imperfectă, hotărât ca, măcar pentru o vreme, să nu mai pună întrebări fireşti.

Într-adevăr, camera dublă ocupată de Nic Studeno fusese închiriată de Parlamentul României pentru un deputat de Argeş, partener de afaceri cu Juravlea. Acesta însă preferase să nu stea „în mizeria aia de hotel“, alegând să facă naveta Bucureşti-Piteşti şi retur, pe autostradă, sau să doarmă în apartamentul cumpărat fiicei sale din Bucureşti, mai confortabil şi mai spaţios. Îşi păstrase însă şi rezervarea de la hotel, pentru că „nu se ştie niciodată cu fetele astea“, iar Juravlea îi şi găsise utilitatea odată cu convocarea domnului profesor universitar în ţară. Piscină, jacuzzi, sală de forţă, saună umedă, saună uscată – aerobic în spaţiu închis! Complexul sportiv de la parter şi mezanin părea anume făcut pentru sănătoasele tabieturi ale unui om care se luptă sistematic cu colesterolul. În ultima lună Studeno citise aproape toate cărţile ratate, din diverse motive, în anul sabatic – şi singura lui suferinţă rămăsese ascunsă în pantaloni, dar fusese mereu ogoită de una dintre cele patru fete care stăteau pe marginea piscinei şi făceau cu mâna la înotătorii burtoşi cazaţi în hotel: Marta, Miţi, Miruna sau Mihaela şi Miranda sau Marcela. Patru fete, şase nume – constatase Studeno după ce le rulase pe toate de câteva ori, uimit că un bărbat ca el, care trăise atâţia ani la Paris fără să viziteze nicicând anumite cartiere şi stabilimente, ajunsese să plătească pentru sex. „Sex? Nu e sex!“, îşi spunea el. „Dată fiind condiţiunea mea, este mai degrabă un tratament!“ Aproape că îi venise să întrebe la recepţie dacă nu cumva Camera Deputaţilor decontează şi… Nu, nu deconta nici măcar serviciile Florinei, Firuţei şi Florenţei, la care Studeno nu avea acces.

Bineînţeles că înţelesese totul: încăpuse pe mâna unor securişti „de catifea“ din aripa occidentalizantă a Serviciilor, care îl sponsorizau în vederea unui decont ulterior, pe care însă Studeno nu reuşea să şi-l imagineze, aşa cum nu şi-ar fi putut imagina – defel – că sticluţa de whiskey „Black and White“ consumată din minibar va fi decontată de Parlament (!?). Se născuse cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, evident fără să i se ceară voie, deşi evenimentul îl privise în primul rând pe EL! După douăzeci de ani devenise, aproape tot fără voia lui, un gigolo de succes, deşi lipsit de entuziasm, pentru ca experienţa să se transforme benefic într-un mariaj fericit pe care numai ofilirea firească a instinctelor Vaninei, la şaizeci de ani, îl transformaseră într-o la fel de durabilă prietenie afectuoasă. Ceva similar celor două praguri din trecut simţea Studeno că i se întâmplă şi acum: „M-am născut dintr-una, am supravieţuit graţie câtorva şi acum am pizdit-o rău de tot!“ îşi vărsă el obida în singurătatea hotelului, într-o românească neaoşă, pentru care nu îi putea mulţumi decât Bucureştiului, un oraş cenuşiu, vulgar şi cândva atrăgător, pe care abia începea să îl descopere. De aproape două luni stătea lipit de un telefon la care nu-l căutase nimeni, în afara celor patru „M”-iste care îşi ofereau serviciile cu regularitate de ceas atomic. În tot acest timp bătuse de câteva ori de la un capăt la celălalt Calea Victoriei şi se rătăcise la un moment dat căutând Institutul Cultural Francez – dar încă nu se împrietenise cu niciun bucureştean, deşi câţiva îl agăţaseră pe stradă oferindu-se în limba engleză să îi schimbe valută la un preţ avantajos.

După ce încasă şi al doilea salariu în condiţii similare (fotbalist, cămăruţă, sacoşă mare Romarta), Studeno decise să lase lucrurile să ajungă singure la un deznodământ şi începu, pas cu pas, să exploreze Bucureştiul. Constatase încă din prima zi că salariul lui, chiar şi fără „prime de Crăciun“, echivala în acel oraş cu o mică avere. Cei mai mulţi dintre români nu câştigau atât nici într-un an de zile. Aşa se face că, începând cu luna februarie a anului 1991, pe străzile din centrul Capitalei oamenii au început să remarce tot mai des prezenţa unui bărbat cu aer occidental, grăbit parcă mereu să ajungă undeva. Coama lui neagră, de armăsar copărtaş la Răpirea din Serai, apăruse (netrecând neobservată) sub cupola Ateneului Român, se remarcase o dată şi la Grupul Pentru Dialog Social şi de nenumărate ori la Institutul Cultural Francez, la care acum Studeno ar fi ştiut să ajungă şi cu ochii închişi. Îndrăznise chiar să intre în vorbă cu câţiva localnici şi remarcase că absolut toată lumea era înclinată să-i construiască o biografie falsă, de burghez bucureştean emigrat împreună cu părinţii în Franţa, la sfârşitul anilor 1940. Un „interbelic“ revenit în ţară – eticheta îmbătrânitoare de care Studeno nu avea să scape niciodată şi pe care o datora în cea mai mare măsură influenţei seniorilor din Craiova, dar şi felului în care rostea câteva cuvinte precum Cheiul Dâmboviţei („cueiul“) ori felului în care se încăpăţâna să îl numească pe Bach „Jean Sebastienne“. În rest, nu se putea spune despre el că ar fi fost vreun franţuzit, ba chiar deprinsese obiceiul să ciulească urechile la monologurile interminabile ale taximetriştilor, sperând ca într-o zi să poată vorbi ca ei (!). Acela i se năzărise lui că ar fi adevăratul grai dâmboviţean: „şefu’, vă las pe partea cu parcarea din faţa la magazinele alea care şi-a tras neoane din alea şmechere“.

Studeno începuse şi el de câteva săptămâni „să-şi tragă“ viaţă socială când, într-o seară, rătăcindu-se prin bazarul urduros al Pasajului de la Universitate, a ieşit aiurea, nimerind în faţa Palatului Mavrocordat. Curtea acestuia era plină de oameni ieşiţi la o ţigară iar în marchiza deschisă cineva plasase un reflector astfel încât, abia scuipat din vermina subterană „Ia leucoplastili cu rivanol!“, lui Studeno i se păru că a ajuns, anabatic, din Infern în Purgatoriu, dacă nu direct în Paradis. Într-o latură a curţii văzu parcată maşina oficială, cu steguleţ, a ambasadorului Olandei. Lângă aceasta fuma tăcut un domn subţire, îmbrăcat extrem de elegant şi care ţinea în mâna liberă o punguţă prin care se străvedea o franzelă. Mai încolo, un alt bărbat cu barbă recita sau mai bine spus tocmai termina de citat câteva versuri în limba rusă, continuând apoi discuţia în română, urmărit cu atenţie de o doamnă mai în vârstă, cu aer aristocratic. Un grup mai mare se formase în jurul altui bărbos, despre care ai fi putut jura că este un latifundiar sudamerican, un „senhorio” brazilian venit în vizită prin Balcani. Acesta era îmbrăcat într-un costum negru cu jiletcă, croit retro, la gât purta un baticuţ roşu cu buline iar în pumn frământa măciulia de argint a unui baston-cravaşă. Studeno crezu pentru o clipă că nimerise într-o pauză de turnaj şi că era vorba de ecranizarea unuia dintre romanele lui George Călinescu cu boieri scăpătaţi, împinşi de istorie la limita supravieţuirii. Aproape toată lumea fuma iar în marchiză Studeno văzu că reflectorul era îndreptat de fapt asupra unui şevalet pe care se sprijinea un afiş:

Aşezământul Umanist Avram Clain & Muzeul de istorie al Dâmboviţei de Jos

Recital cameral

Stagiunea 1990-1991

Intrarea liberă