Teleşpan

Cimitirul

Ed. Herg Benet, 2013

Pe 3 ianuarie 2013 m-am trezit şi mă căcam sau pişam pe mine. Nu mai ţin minte exact ce mă scăpa, dar sunt sigur că din cauza asta m-am trezit. Am fugit la baie şi m-am aşezat pe WC. Aveam doi prieteni în vizită de sărbători, deci e posibil să mă fi şi pişat, dar să mă fi aşezat ca să nu fac zgomot. Altfel pişu fac din picioare de obicei. Şi m-am pus pe WC şi, în timp ce făceam treaba, am întors capul şi m-am văzut în oglinda de lângă closet şi prima chestie care mi-a venit în cap a fost: “Stop dreaming!! Stop dreaming!!”. Fix aşa, în engleză. Era o voce de bărbat, dar nu era a mea. Nu ştiu exact de ce mi-a venit asta, dar este o reacţie foarte ciudată. De atunci şi până acum [e deja sfârşitul iernii], ori de câte ori mi se duce mintea spre apartamente de lux, Oscaruri sau loto, îmi vine chestia asta în cap, cu “Stop dreaming!”. Şi înainte chiar stăteam ore în şir pe site-uri de imobiliare căutând apartamente de lux în care să mă mut după ce câştig la loto. Acum, traficul pe site-urile de imobiliare sigur a scăzut dramatic odată cu retragerea mea din lumea fanteziilor. Şi asta tocmai când îmi găsisem o casă perfectă la un preţ decent. E destul de dubios. Nici măcar nu ştiu dacă îmi făcea bine. Am mintea aşa, cam goală de atunci. În sensul că nu făceam nimic altceva în afară de a visa cai verzi pe pereţi, iar acum îmi cam interzic să mai fac asta. Adică nu e vorba că îmi interzic, dar, de fiecare dată când încep să visez, aud imediat în cap: “Stop dreaming!”. Total neobişnuit. Sper să mă ţină, ca să mă pot gândi, în pula mea, şi la altceva. Am mai avut eu tentative de autoîmbunătăţire, cum am făcut şi cu lăsatul de fumat, dar n-au ţinut. Cu ocazia asta mi-am adus aminte şi de când eram mai mic şi mai religios şi reuşeam să ţin tot postul Paştelui şi să fiu cuvios, şi fix în Vinerea Mare mă masturbam şi mi se părea cam tare amestecul de plăcere cu căinţă [Aş fi scris regret, dar nu avea suficientă conotaţie religioasă!]. Acum sunt mai precaut cu sfinţeniile astea. Ca să umplu golul, îmi număr paşii, număr treptele de la Westfield Mall, oamenii îmbrăcaţi în verde, câinii de pe stradă. Fredonez toate piesele din telefon. Adică încerc pe cât se poate să ascult piesele ale căror versuri le ştiu cap coadă şi le cânt complet. În gând. Descriu în minte tot ce văd. De exemplu, să zicem că sunt pe stradă şi văd un copac. Îl descriu în gând: “Copac. Rădăcină, trunchi, coroană, frunze multe şi verzi. De fapt, doar coroană, că n-au înverzit încă!”. Majoritatea gândurilor mele de după 3 ianuarie încep involuntar cu: “Dacă aş câştiga la loto…” şi se termină voit cu ceva de genul: “Vaza avea floricele mici şi albastre!”.

Mă cheamă Adrian Green. Nu e numele meu real, dar vreau să-l folosesc de acum înainte pentru că îmi place.

Sunt un ratat. Un ratat care ştie că e un ratat, ceea ce e cu atât mai dureros. Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu un sentiment de frică pe care până de curând nu prea ştiam să-l explic. Acum ştiu. Nu e frică, ci e sentimentul de vină că, cel mai probabil, nici astăzi nu voi face nimic. Nimic pentru mine. Pentru că sunt un dobitoc. Acum m-am apucat să scriu o carte despre ce mi se întâmplă şi ce lucruri îmi trec prin minte. Între cuvântul dobitoc şi cuvântul acum a existat o pauză de aproape trei minute în care am încercat să găsesc un motiv pentru a nu continua să scriu. Sunt leneş şi îmi plac lucrurile gratis. Pe moca. Aș vrea ca, dacă tot visez să scriu o carte, ea să îmi apară dimineața, pe noptieră, de nicăieri. Sunt atât de dobitoc, încât, dacă minunea asta s-ar întâmpla, până la urmă aş ajunge să cred că eu am scris-o. Pentru că dintre toţi oamenii pe care îi cunosc, pe mine mă mint cel mai mult. Nu e vorba că aş fi primit prea multe lucruri gratis de-a lungul vieţii, dar îmi plac. Însă cel mai mult şi cel mai mult îmi place să îmi doresc ce n-am. Bani şi faimă, de obicei. Îmi zicea cineva la un moment dat că prin asta îmi doresc să compensez lipsa dragostei parentale din perioada copilăriei. Eu cred că e mai mult de atât. La lipsa afecţiunii se adaugă frustrarea că se putea să am pula mai mare, că m-am îngrăşat, că fumez mult, că gâfâi şi obosesc din ce în ce mai tare atunci când mă fut, că sunt prea păros, iar epilat arăt ca dracu’, că nu sunt în stare să le spun adevărul oamenilor celor mai apropiaţi pentru că am aria mea de confort relaţional pe care nu vreau s-o fut. Şi mai voiam să devin celebru şi bogat pentru că m-am săturat să mă simt ca o menajeră. Am stat gratis, de-a lungul vieţii, în casele mai multor prieteni şi de fiecare dată mă simţeam obligat să fac curat ca să compensez cu ceva şederea mea acolo. Sunt sătul de făcut curat. În retardarea mea, eu eram, sau poate că încă sunt, convins că banii ar elimina aceste neajunsuri.

Până pe 3 ianuarie visam încontinuu, iar treaba asta îmi deruta complet creierul. În sensul că, în capul meu, totul era o abrambureală de căcat care nu ducea la nimic constructiv nici în relaţia cu mine, nici în relaţiile cu ceilalţi. Visam de când deschideam ochii până când adormeam visând. Adică nu puteam să adorm decât dacă visam că mi se îndeplinesc dorinţele. Visam că luam Oscarul sau Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu. [De cele mai multe ori Oscar, pentru Glob optam din când în când pentru că aveam un discurs de mulţumire care mie mi se părea foarte bun și care suna cam aşa: “Am visat întotdeauna să câştig un Oscar, dar cred că şi un Glob de Aur este OK. Sunt român, dar, locuind la Londra, organizatorii au considerat de cuviinţă să mă pună la masă cu Jason Statham, Jude Law, Judi Dench şi Daniel Radcliffe. Credeţi-mă că îmi e greu să-i înţeleg și atunci când sunt treji, dar acum, că sunt ameţiţi… Am stat de vorbă trei ore deja, iar 80% dintre lucrurile pe care le-am spus au fost: Poftim?”.] Visam cum îmi intră în cont milioanele de lire câştigate la EuroMillions şi cum mă mut într-un apartament din Mayfair. Ştiam care e apartamentul. La intersecţia dintre Upper Brook Street şi Park Street. Cu o terasă imensă pe acoperiş. Ştiam exact ce suprafaţă ar fi avut, adică 153 metri pătraţi, ştiam cum l-aş fi decorat, ce reacţie [de invidie!] ar fi avut prietenii mei când ar fi venit să mă viziteze. Ştiam ce lămpi o să-mi cumpăr, ce măsuţă de cafea, ce covor, ce dulapuri, de unde îmi voi cumpăra podelele, ce culoare şi textură vor avea acestea. Ştiam ce canapea voi avea în living. Canapeaua ar fi costat vreo douăzeci de mii de lire şi aveam mare bătaie de cap din cauza ei. O configurasem la Flexform. Mă trezeam noaptea din somn şi mă duceam la calculator, să o configurez încă o dată, sub altă formă, cu altă tapiserie, dar până la urmă am reuşit să o fac perfectă. Dar mi-a luat multe nopţi. Partea incredibilă este că, atunci când mă dădeam jos din pat la ora 3 dimineaţa ca să merg la calculator, aveam determinarea unui om care chiar trebuia să facă treaba aia atunci. Eram responsabil faţă de visurile mele de căcat şi iresponsabil cu tot restul vieţii mele. Configurarea canapelei nu putea fi amânată nici măcar o secundă. Visam cum coboram în papuci de casă şi pijamale şi traversam până la “Le Gavroche”, de unde îmi ridicam cina [aş fi mers doar la restaurante de minim două stele Michelin] pe care aş fi mâncat-o în bucătăria din apartamentul meu din Mayfair, la masa mea de la Roch Bobois de cincisprezece mii de lire cu blat de sticlă şi picioare din lemn de cireş sălbatic lăcuit cu o nuanţă roşiatică, pe unul din scaunele mele de aproape două mii de lire bucata de la Skandium, cu tacâmurile de opt sute de lire de la Conran Shop, pe una din farfuriile din setul de şase sute de lire luat de la Liberty. Ştiam exact de unde o să mi le cumpăr pe fiecare în parte, ştiam cât o să dureze să le aleg, cât o să dureze până le primesc acasă, credeam că ştiu şi cum o să-l cheme pe băiatul care o să mi le livreze, Greg, şi ştiam cum o să-l fut pe acesta în holul apartamentului meu din Mayfair, pentru că, deşi el nu era poponar convins, s-ar fi lăsat futut când ar fi văzut în ce lux maxim trăiesc eu. Verificam de vreo cincizeci de ori pe zi de teamă ca apartamentul să nu se vândă. Preţul de vânzare: 3,5 milioane de lire. Probabil s-a vândut până acum. Aş putea să verific chiar în momentul ăsta, dar n-am s-o fac pentru că mi-am jurat să nu mai intru pe niciun site de imobiliare decât în cazul în care voi fi nevoit să fac asta sau voi avea bani să îmi cumpăr o casă. Din nouă ore cât eram singur acasă, vreo şase le petreceam în faţa calculatorului uitându-mă la case scumpe. Jucam febril la loto, vreo şase variante în fiecare marţi şi în fiecare vineri. Asta însemna cam o sută de lire pe săptămână. Enorm pentru un om care nu câștiga nici măcar un ban. Cele mai intense momente ale săptămânii erau când alegeam numerele la EuroMillions, pentru că aveam senzaţia că ele îmi sunt indicate prin diverse semne divine. Oli, fostul meu iubit, care îmi dădea bani de cheltuială, nu ştia cât mă costa pasiunea mea, dar îmi spunea mereu că banii daţi la loto sunt cea mai proastă investiţie din lume. Din cauza visării ăsteia, mintea mea nu trăia în acelaşi loc cu mine.

- - - - - - - - - - - - - - - - -

Mă enervez maxim când trebuie să mă duc la câte o înmormântare. Ştiu că nu plac nimănui, pentru că e vorba doar de lacrimi, durere, lumânări, coroane şi gropi, dar pe mine chiar mă enervează, pentru că nu reuşesc să mimez suferinţa şi nu se cade să apari senin în mijlocul unui grup de oameni îndureraţi. Te condamnă toţi la grămadă şi te fac să te simţi de tot rahatul pentru că tu nu suferi alături de ei. Dar eu nu am capacitatea asta de a suferi la înmormântări. Punct. Plâng la filme, la dramele unor necunoscuţi, dar nu mă ia tristeţea la suferinţa celor din jur. Deficit de empatie, probabil. Aş plânge probabil dacă, Doamne fereşte, i s-ar întâmpla ceva câinelui. În fine, treaba e că am o singură amintire cât de cât plăcută legat de o înmormântare. Restul sunt toate pline de flash-uri foarte triste, cu oameni înlăcrimaţi, distruşi de durere, îngenunchiaţi de suferinţă şi cu mine alături, gândindu-mă ba că mi-e foame, ba că m-aş fute, ba că aş vrea să îmi cumpăr nişte pantaloni. Nasol, ştiu, dar asta e. Pula mea…

Am avut un iubit acum vreo şapte ani, Robert. Era un pic cam drama queen pentru mine, dar era masculin în pat şi, cum în alte situaţii nu mă prea apropiam de el, puteam trece cu vederea faptul că se credea o prinţesă. Nu îl iubeam, dar ne futeam bine. Nici el nu mă iubea, dar îl futeam bine şi îl lăsam să creadă că se putea bucura de salariul meu. Şi a murit bunică-sa. A aflat seara pe la unşpe, la telefon, de la maica-să, care e o idioată şi care adoră să dea veşti proaste la orice oră din zi şi din noapte. Evident, Robert s-a dat de ceasul morţii, a început să plângă, să-şi smulgă părul din cap [pe corp era epilat], s-a cuibărit în braţele mele întrebându-se încontinuu “De ce? De ce? De ce?”. Că avea 94 de ani în pula mea, cum de ce? Nu o cunoscusem pe bunică, dar o văzusem în nişte poze şi nu îmi păruse prea OK. Avea ceva respingător, întotdeauna părul nespălat, o faţă de cutră, genul ăla de babă cu o karmă de tot căcatul. Oricum ar fi fost ea în viaţă, dramele şi poponarii chiar merg mână în mână, aşa că ăsta suferea vizibil. Vizibil bine. La nivel fonic nu mai zic. Tot ce îmi doream era să vină dracului odată dimineaţa şi să plece la el acasă, la ţară, unde putea să-şi îngroape toată familia din partea mea. Acu’ tre’ să recunosc, vestea mă afectase şi pe mine, care chiar aveam chef să-i dau o muie în seara aia, lucru imposibil în această situaţie. Mă gândeam doar că aş putea să îl lubrifiez cu lacrimile. Dar nu i-am spus lui asta. I-am zis să mergem să dormim ca să se liniştească şi, pula, a început să plângă şi mai tare, spunându-mi că trebuie neapărat să merg cu el, că are nevoie de susţinere. “Să mori tu! Pfoaa”, atât puteam gândi. Îmi venea să îl strâng de gât, pentru că eu deja ştiam cu cine o să mi-o trag cât era el plecat. Şi oricum, jitia nu avea nevoie de nicio susţinere. Voia doar să îl duc cu un şofer şi o maşină de la muncă până acolo. L-am scuipat în gând între ochi şi l-am asigurat cu tot regretul din lume că o să merg cu el. S-a dus şi şi-a strâns toate hainele negre într-o valiză şi m-a rugat înlăcrimat să scot vreo cinşpe milioane de pe card ca să o ajute pe maică-sa. “Căca-m-aş pe tine să mă cac de ţăran! După ce că îmi strici trei zile din viaţă, mai vrei şi bani!!!”, numai gândul ăsta mă măcina, fiind o fire nu neapărat zgârcită, dar reţinută faţă de Robert. I-am zis că bine şi ne-am culcat. A mai sunat-o încă o dată pe maică-sa, din pat, ca să se smiorcăie încă o dată împreună, aia urlând de durere şi spunând că nu îi vine să creadă că nu mai e. Mda. Nici mie. A venit dimineaţa la fel de dureroasă. Ăsta plângea în timp ce făcea duș, în timp ce se dădea cu spumă în păr, în timp ce făcea orice. S-a îmbrăcat impecabil. Avea treaba asta cu îmbrăcatul impecabil. Nu ştiu de unde se trăgea bunul gust, că nu îi găseam alte calităţi de ordin interior, sincer. Şi arăta şi bine. Dacă nu se mişca şi nu vorbea, jurai că e hetero. Dar pana mea, nu puteai suferi în halul ăla şi să te aranjezi atât de mult. Şi-a tuns şi barba, iar cu costumul ăla negru era mega futabil. A venit şoferul, ne-am urcat în maşină şi am plecat. Pe drum nu am ascultat muzică, era păcat, aşa că l-am ascultat pe el întrebându-mă de ce a murit bunică-sa. Îl rugam să se liniştească, încercând să îl conving că atunci când ajungem acasă trebuie să pară îndurerat, dar să sufere ca un bărbat, pentru că asta o să îi ajute pe ai lui. Aha! Aşa a fost. Am ajuns, a coborât din maşină şi a fugit la maică-sa, a luat-o în braţe şi a început să plângă ca Meryl Streep în “Sophie’s Choice”. Am coborât şi eu, am prezentat condoleanţe ca un coleg bun ce eram, că ăia nu ştiau că băiatul lor suge pula, şi-am ieşit în stradă să fumez o ţigară. Ei au plecat imediat la cimitir, eu am rămas să ajut prin casă. N-am făcut nimic. Apoi am mai ars-o vreo două ore prin oraş, am mers cu Robert la un restaurant unde eu am mâncat cartofi prăjiți şi ceafă de porc la grătar, iar Robert şi-a comandat piept de raţă cu portocale, ca să vadă ăia că a ajuns bine în viaţă! Dup-aia am cumpărat nişte prosoape şi lumânări, apoi am mers la capela unde era depusă doamna. Familie bună, nu aduceau mortu’ acasă. Era deja vreo opt seara şi o căldură din aia de iulie de te căcai pe tine. Eu, în sacou negru. Era Moartea! Şi pe babă, şi pe înmormântaşi. La capelă, printre alţii, era un tip pe care îl ştiam de undeva, dar chiar nu îmi aduceam aminte de unde. Dar îl ştiam bine. Foarte bun băiatul. Foarte bun. Apoi mi-am dat seama. Era unu’, guy26 sau 27, ceva de genul ăsta, de pe GayRomeo, cu care vorbisem vreo trei luni cu câţiva ani în urmă, făcuserăm o labă, două pe webcam, dar nu ne întâlniserăm niciodată. Schimbaserăm nişte poze. S-a uitat la mine, m-am uitat la el, cred că şi-a dat şi el seama de unde mă ştia, că mi-a zâmbit. Habar n-aveam ce căuta acolo. Robert, de durere, n-a văzut. Stătea aplecat, lipit de coşciug, ceea ce nu era chiar nasol, pentru că o spălaseră pe bunică-sa pe cap. Am stat până pe la zece seara acolo şi nu visam decât să merg acasă la mă-sa, să fac un duș şi să dorm. Evident, gândeam prost. Robert, rupt de durere, mi-a zis [nu m-a rugat] că trebuie să rămân să o priveghez pe bunică-sa în noaptea aia, ca să nu îi fie urât singură într-un loc străin. Şi că familia nu putea să mai stea, că erau toţi obosiţi. “Pula mea, e cu pizda-n groapă!! N-ar mai impresiona-o nici să te vadă cum mi-o sugi!” Nu i-am zis asta, dar i-am zis că eu nu rămân singur cu aia că mi-e frică, dar a început să se isterizeze în şoaptă, i-am amintit că sunt poponar şi chiar mi-e frică de chestii de-astea, moment în care a întrebat în stânga şi în dreapta dacă mai vrea să rămână cineva acolo cu mine. Ei bine, da! Guy26 s-a oferit. Era ceva verişor de-al doilea cu Robert, dar nu putuse veni nimeni altcineva din partea ramurii respective a familiei. Îl chema Adrian, ca pe mine. Nu mai ţineam minte treaba asta. Robert i-a zis că şi el trebuie să se odihnească pentru înmormântare, iar Adrian i-a zis că e OK. Au plecat toţi. Am rămas noi doi. I-am povestit ce caut eu acolo şi s-a mirat că m-am cuplat cu regina familiei, pentru că păream genul căruia nu îi plăceau efeminaţii. Ne-am aşezat pe o bancă în faţa capelei, am fumat şi ne-am adus aminte despre cum ne promiteam pe messenger că ne vom pişa unul în gura celuilalt cu prima ocazie când ne vom întâlni. Am râs gândindu-ne cum ar fi să facem asta în cimitir. Am exclus amândoi ideea [eu mai mult ca să nu par deplasat], dar am început să ne dăm uşor unul spre celălalt. În cimitir era doar câte o lumină pe ici, pe colo, se auzea din când în când câte o maşină, atmosferă sexy. Mie mi se sculase de mă durea, pentru că ăsta arăta destul de bine şi n-am mai putut, m-am aplecat spre el şi ne-am lins. Nu a schiţat nici cel mai mic gest că l-ar deranja şi, după vreo 10 minute, i-am zis să ne futem. El a zis că i se pare de rahat să ne futem în cimitir, că nu e prea religios, dar că tot i se pare de rahat să se fută cu doamna moartă lângă el. În schimb, mi-a zis că închiriase o cameră la o pensiune foarte aproape de cimitir şi că putem să mergem acolo. Am stins toate lumânările din capelă să nu ia ceva foc pe acolo, am închis uşa şi am plecat. Am ajuns în cinci minute la pensiune, ne-am dezbrăcat şi ne-am futut vreo oră. Pule în gură, peste gură, peste faţă, anal, uro, flegme. Eram din acelaşi film. Nu dau mai multe detalii acum, a fost bine. Sigur n-a durat mai mult de o oră. Se făcuse vreo două noaptea. Am făcut un duş, ne-am îmbrăcat şi am plecat înapoi la cimitir. Când am ajuns acolo, să mi se facă rău. Spărseseră unii capela. Baba era răvăşită toată, îi luseră pantofii, verigheta, baticul, ştrampii ăia mici până deasupra gleznei. O ciufuliseră. Ce dracu’ i-or fi căutat în cap, nu ştiu!!! Erau lumânările împrăştiate pe jos, iar eu mi-am dat seama că ăsteia nu îi e dat să îi stea părul ca lumea nici pe lumea ailaltă…

— Mânca-ţi-aş pula ta! Panică în cimitir! Ce facem acum?, i-am zis. Ce căcat le zicem ălora că am făcut aici?

Pe el îl apucase un râs isteric şi nu zicea nimic. Pe mine deja mă trecuseră toate apele şi mă gândeam numai la feţele ălora a doua zi de dimineaţa, când or veni şi o vor vedea pe a bătrână în starea asta de călcată de tren. Eram panicat, jur. Blană de panicat. Am stat aşa, în stare de şoc, vreo douăzeci de minute şi apoi i-am zis lui Adrian:

— Hai să ne batem! Jur! Ne batem, ne învineţim, ne rupem hainele şi zicem că ne-au bătut unii şi apoi au jefuit-o pe asta. Că altceva nu avem ce să facem, îmi bag pula în moartea lor.

Adrian a zis că nu e o idee rea şi am început cu palme peste faţă ca fetele, apoi cu pumni, ne-am tăvălit, ne-am tras de păr, iar eu m-am excitat. Într-un final am considerat că arătam ca dracu’ şi am sunat la 112 şi apoi pe Robert care, când a aflat, a început să plângă ca să scoale toată casa în picioare! A sculat-o. A ajuns poliţia, le-am zis că ăia veniseră prin spatele capelei, că ne-au auzit vorbind pe băncuţă, ne-au atacat pe la spate [nice] şi nu am văzut nimic, că ne-a intrat pământ în ochi din prima. Dar că bănuim că au fost patru. Şi că miroseau destul de urât. Nu puteam părea nişte pămpălăi care o încasaseră în egalitate numerică. Ne-au anchetat vreo oră jumate, acolo în cimitir. Între timp veniseră şi ăia din familie care ne considerau uşor vinovaţi de cele întâmplate. Mă-sa lu’ Robert a leşinat când a văzut cadavrul împrăştiat. Toate rudele urlau ca la balamuc. Eu am plecat acasă pe la cinci şi ceva dimineaţa, mi-am făcut un duş şi la douăşpe eram înapoi la cimitir pentru înmormântare. O rearanjaseră pe bătrână, dar zbuciumul din sufletul rudelor nu cred că va fi calmat vreodată. A fost singura înmormântare la care m-am simţit bine. Robert plângea încontinuu şi tot repeta că are nevoie de un psiholog după faza asta. Pe banii mei, evident. Nu mi-a zis nicio secundă că îi pare rău că mâncasem bătaie. M-am despărţit de el după vreo două luni. Nu am aflat nici până în ziua de azi dacă i-au prins pe ăia de fugiseră cu şosetele moartei.