Enzo Bianchi

Anne-Laetitia Michon Pietro Chiaranz

Oameni și animale

O perspectivă teologică și etică

Ed. Ratio et Revelatio

Traducere Raluca Lazarovici Vereş

O singură lume pentru oameni, animale şi plante

Pentru a locui pămîntul, oameni, animale şi plante trebuie să fie uniţi într-o relaţie în care se îmbină:

• solidaritate

• asemănare

• armonie

• folosirea în comun a spaţiului

• destin comun, întoarcerea în pămînt.

Omul nu poate exista fără lumea „lui”, iar lumea există prin voinţa lui Dumnezeu, ca loc, casă, locuinţă a omului, a animalelor şi a tuturor creaturilor.

În ceea ce priveşte verbele care conferă omului puteri pe pămînt – în mod uzual traduse: „umpleţi pămîntul şi supuneţi-l; şi stăpîniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care mişcă pe pămînt” (Gen. 1, 26) – acestea trebuie să fie bine înţelese: omul trebuie să fie fecund, trebuie să lupte împotriva morţii, întărind viaţa, trebuie să ocupe şi să locuiască spaţiul terestru; a umple pămîntul nu înseamnă a-l călca în picioare. Ca Israel faţă de ţara făgăduită, omul trebuie să-l populeze şi să-l locuiască într-o relaţie plenară, posedîndu-l, cultivîndu-l şi păzindu-l. Acesta este deci sensul verbului kavash: nu e vorba deci de a-l „supune”, cît mai degrabă de a intra în posesia acestui pămînt ca într-o relaţie de dragoste, armonioasă şi ordonată. În ceea ce priveşte verbul tradus în mod obişnuit cu „a stăpîni”, radah, atragem atenţia că acesta înseamnă a susţine, a conduce, a păstori, acţiuni legate de îndatoririle regelui sau ale păstorului capabil să guverneze susţinînd şi păzind shalom-ul, viaţa împlinită în pace. Aşadar, omului nu i s-a dat o putere opresivă, arbitrară, răzbunătoare, nici libertatea de a exploata pămîntul şi animalele. Omul este domnul lumii (Ps. 8), dar în calitate de împuternicit al lui Dumnezeu care „a văzut că [toate] erau bune” (Gen. 1,25): omul trebuie să păstreze şi să întărească această calitate de a fi „bun” (tov)! De aceea – amănunt de care puţini creştini îşi amintesc – la început omului nu-i era permis să se hrănească ucigînd animalele, ci se hrănea cu plante care se termină în sămînţă, adică cu cereale şi pomi fructiferi, în timp ce iarba era hrana animalelor (Gen. 1,29). În acel „la început”, intenţia lui Dumnezeu avea în vedere un regim vegetarian pentru om, astfel, el nu trebuia să ucidă pentru a se hrăni.

Fiinţele care aveau nefesh, viaţă cu sînge, nu puteau să servească drept hrană omului, pentru că, din voinţa creatoare a lui Dumnezeu, universul trăia într-o relaţie bazată pe respect absolut pentru viaţă. Se conturează aici viziunea lumii dorite de Dumnezeu, lumea în concepţia lui Dumnezeu, acea lume pe care profeţii o vor invoca şi descrie ca mesianică, o lume a integrităţii: este lumea vremurilor ultime, în care lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul [pantera – n.tr.] se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mîna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mînca paie cu boul, pruncul de ţîţă se va juca la gura bortei [gaură, ascunziş – n.tr.] năpîrcii, şi copilul înţărcat va băga mîna în vizuina bisilicului [şarpe veninos – n.tr.] (Is. 11,6-8).

Aceasta este lumea dorită de Dumnezeu, ne spune povestirea din Geneza 1, dar noi putem astăzi să luăm act de existenţa lumii bîntuite de durere, de suferinţă, de rău, de moarte. Într-o lume în care pare să domnească numai violenţa şi agresivitatea, iar animalul este oferit ca hrană omului (Gen. 9,3-4); animalul ca hrană este o concesie, e răul mai puţin rău, şi nu intenţia, acel télos suprem al lui Dumnezeu exprimat prin porunca Sa adresată umanităţii: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămînţă şi care este pe faţa întregului pămînt, şi orice pom care are în el rod cu sămînţă: aceasta să fie hrana voastră” (Gen. 1,29). Faptul de a se putea hrăni cu carne trebuie să fie înţeles de către om ca o concesie temporară, şi numai cu restricţia de a nu mînca sînge (Gen. 9,4): ceea ce indică faptul că omul nu e stăpîn asupra vieţii animalului, iar acest precept va fi normat de Lege astfel încît sacrificarea să nu reprezinte o dominare totală a omului asupra animalului, ci să marcheze responsabilitatea omului faţă de viaţa acestuia (cf. Lev. 1; Fap. 15,20). Tabu-ul sîngelui, practicat şi astăzi de evrei, ar trebui să fie o regulă încă în vigoare şi pentru creştini, conform deciziilor adunării apostolilor la Ierusalim, din jurul anului 50 d.Cr. (Fap. 15,20); dar această nerespectare arată din partea „culturii” creştine un fel de opacitate în faţa vieţii animalului, în contrast strident cu atenţia obsesivă a creştinilor rezervată vieţii umane…

S-ar putea spune şi mai multe despre mesajul Scripturilor în legătură cu animalele şi plantele, dar e suficient să amintim că este încă în vigoare Legămîntul cu Noe, pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru slava omului, pînă la capătul zilelor:

Dumnezeu a mai vorbit lui Noe şi fiilor lui care erau cu el şi a zis: „Iată, eu fac un legămînt cu voi şi cu sămînţa voastră, care va veni după voi; cu toate vieţuitoarele care sînt cu voi, atît păsările, cît şi vitele, şi toate fiarele de pe pămînt care sînt cu voi; cu toate cele care au ieşit din corabie şi cu orice alte dobitoace de pe pămînt. Fac legămînt cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului şi nu va mai veni potop ca să pustiască pămîntul” (Gen. 9, 8-11).

Un însemn al acestui legămînt, pe care omul îl vede împreună cu animalele şi în faţa căruia se simte mişcat, este curcubeul: „Curcubeul va fi în nor şi Eu Mă voi uita la el, ca să-mi aduc aminte de legămîntul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pămînt” (Gen. 9,16).

Într-un text midrash despre Geneza, Dumnezeu exclamă în faţa creaţiei: „Lumea mea, lumea mea, fie ca tu să afli har în faţa mea în orice vreme, aşa cum ai găsit har în faţa mea în această clipă!”9. Da, în intenţia lui Dumnezeu, lumea trăia în armonie, pace şi solidaritate cu co-creaturile, dar ceea ce a fost şi este contrazice această intenţie. Rămîne însă nestrămutată voinţa lui Dumnezeu, legămîntul Său cu oamenii şi cu toate făpturile, păsări, vite şi fiare sălbatice, iar Dumnezeu îl reconfirmă ca scop şi télos: „În ziua aceea, voi încheia pentru ei un legămînt cu fiarele cîmpului, cu păsările cerului şi cu tîrîtoarele pămîntului, voi sfărîma din ţară arcul, sabia şi orice unealtă de război, şi-i voi face să locuiască în linişte” (Os. 2,18).

În aşteptarea acelei zile, atunci cînd vedem un animal că suferă, cîinele nostru murind, păsările pe pervaz mîncînd firimiturile pîinii noastre, trebuie să ştim că Dumnezeu „se gîndeşte la ele” (cf. Mt. 6,26;

9 Genesi rabbà 9,4 în The Midrash rabbah I, H. Freedman şi M. Simon (ed.), Soncino, London-Jerusalem-New York, 1977, p. 66.