Diana Corcan

Un fel de câine al universului mic

Brumar, 2013

anii nu spun nimic doar amestecă totul

lui Bachmann Celan Jonker Plath şi alţii

când cobori sau când urci undeva departe

lângă fantome pe care le ştii

nu mai e loc de lucruri

mărunte

părul meu se întunecă

părul meu se încurcă tare cu pletele lor

numai noduri care ne ţin aproape unul de

altul de parcă am fi nişte gemeni zigoţi

şi cuvintele care ne ţin legaţi

şi ne încurcă la mers ca nişte capcane

n-are rost să mă întreb care din noi a

spus primul ceva (în ce rând în ce an)

sigur eu aparţin cuvintelor lor

am digerat întotdeauna cu acelaşi stomac

trăim împreună într-un fratricid greu de

demonstrat

care nu suportă apropierea nici anii

cine ştie cum se mişcă timpul prin sânge

ce pliuri are în el ce calcule magice

ce dorinţe

şi cine sunt eu şi cu ce cuvinte mă laud

ale cui sunt de fapt

anii nu spun nimic doar amestecă totul.

 

itacamaneli

lui T. Angelopoulos

dacă voi pleca

dacă voi face pasul acesta uriaş

pasul romantic înalt al zborului cu prăjina în aer – ce sport bizantin

amintind de o pasăre şi un toiag

o pasăre care-şi sprijină aripa rănită de-un băţ

ca să sară puţin

şi să cadă la fel - lângă atâtea păsări

măcar ele vor să depăşească graniţa cerului (şi se ard)

eu - să mai împing cu călcâiul în urmă pământ – asta vreau

şi să simt altceva pe un alt teritoriu mai vast – gustul lui

e acelaşi (de scrum)

aerul care se plimbă pe el e altfel – uneori

(şi ajută făpturi fără braţe şi ochi să se mişte pe-acolo)

pentru puţin timp

aş vrea totuşi

să umblu prin lume şi să caut adrese

Angelopoulos n-ai răspuns la sonerie nici la bătaia în geam

fugeai cu gulerul înfrigurat de la haină

fugeai printre picături de apă şi ceaţă

exersarea ta de prim rang te ajută acum

şi te ţine în mişcare – pe drum

- tot să miroşi şi să cauţi

ca un alt fel de câine

stăpânul (să-l întrebi unde este)

dacă voi pleca

ca să trec graniţa

trebuie să mă transform într-un lup

şi să nu am bagaje

să fug

cuvintele se vor dezbina

şi se vor ucide între ele – presimt

blana mea va fi udă de sângele lor

trebuie să renunţ

să fiu singur

şi să umblu când pe câmp când pe marginea

drumului cu maşinile în ceafă – doar noaptea - atât.

 

destituirea sinelui

eu am ucis frunzele

am tăiat veriga care mă hrănea

cu sânge de mamă

de mâna mea atârna – gemea copacul pe moarte

şi eu îmi înfundam urechile cu ceară murdară

eu am fost pe jumătate călăul

de duminică

ce „ha ha ha!” – mă tăiam pe

creanga subţire cu lama

şi cât de puţin mă mişcam după soare

să-mi cicatrizeze iar rana

şi în fond cine ştie

ce sunt

a cui moarte o duc

şi pe unde o plimb – încă azi

cu o piatră de gânduri în spate

eu am ucis animalele toate

ţipând

cât de mult le iubesc

eu am făcut şi mai fac

sunt un om

cât un bob de orez.

 

animalele pe umeraşe

lui Ricardo Reis

viaţa se sălbăticise

dar nu iubind animalul din ea

ci gonindu-l – departe – dincolo de curaj

doar cuşca fără aer

şi zdreanţa din el

între zidurile de la alcatraz

animalele pe umeraşe.

 

scârboasă şi goală

încerc mintea s-o opresc

- ca şi cum ar tace aparatul de taxare din ea care

vede mereu oamenii în mişcare – fug – se lovesc

îşi mănâncă unul altuia pielea – sângerând

se târăsc mai roşii ca focul – dar aceiaşi mereu –

fără pielea lor călduroasă şi totuşi cresc altă

piele la loc pentru altă moarte

absurdă şi fără substanţă – o moarte senilă care

se repetă în mers (şi se uită pe loc) făcută de

nişte zgârieturi de cuţit caraghioase

încerc mintea s-o ţin s-o păstrez

inima ei se dilată şi sparge ecranul pe care

mi-am îngrămădit linii şi ceaţă şi puncte şi fum

amestecate – de-a valma – îmi convine!

în mişcare şi haos - şi ele fac totul să lase o

lume în spate

scârboasă şi goală.