Matei VIŞNIEC

Negustorul de începuturi de roman

Cartea Românească, 2013

MATEI VIȘNIEC s-a născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi – oraş fabulos, tăiat în două (inclusiv cimitirul) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului, dar care acum este invadată de bălării şi se scufundă în mlaştina indiferenţei.

Debut în 1972 cu poezie în revista Luceafărul, şi apoi în volum în 1980 cu culegerea La noapte va ninge (Editura Albatros).

Studii de filozofie şi istorie la Bucureşti unde s-a lăsat însă aspirat de literatură şi a devenit foarte activ în sînul generaţiei ’80. Membru fondator al Cenaclului de luni. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

Din 1987 trăieşte la Paris unde lucrează ca jurnalist la Radio France Internationale. Într-un fel sau altul, numele său a figurat pe afişe teatrale în peste 30 de ţări. După 1989 a redevenit activ în România prin teatrul său jucat pe toate scenele din ţară şi prin cărţile sale (teatru, roman, poezie).

Să nu fiţi uimit dacă într-o bună zi librăriile nu vor mai vinde romane, ci computere concepute să scrie romane, în funcţie de fantasmele dumneavoastră secrete. Absolut nimeni nu va mai fi interesat de cărţile altuia, ne vom citi propriile noastre romane, comandate dispozitivelor personale de scris autoficţiune. Toţi vom fi scriitori. Talentul nu va mai fi un privilegiu. Iar cei mai vanitoşi sau frustraţi dintre noi vor încerca, poate, să angajeze şi cîte o fiinţă umană căreia să-i ceară să citească romanele scrise în numele nostru, de către softuri sofisticate.

Aceşti „cititori de profesie” – ei înşişi scriitori, la rîndul lor – vor fi atît de rari, încît vor cere să fie plătiţi foarte scump, iar uneori, chiar cu preţul vieţii.

Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este mai mult decît obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o plăcere de a surfa pe suprafaţa vieţii. Societatea apasă butonul fast-forward, din ce în ce mai des, refuzînd să înfrunte dificultăţile iniţierii treptate. Facem copii, dar nu mai avem răbdare să-i educăm. Cumpărăm lucruri de care ne plictisim imediat. Declanşăm revoluţii, dar nu mai avem energia de a construi societăţi juste şi trainice pe ruinele emoţiilor iniţiale…

Oare ce ne lipseşte în această lume ca să fim atît de dispuşi să luăm totul de la început, iar şi iar, cu un fel de veşnică speranţă că secvenţa următoare va fi mai bună, eventual mai distractivă, mai excitantă? Hollywood-ul a înţeles demult acest lucru şi în filmele sale la fiecare 45 de secunde intervine o nouă descărcare de adrenalină, întreaga naraţiune este o succesiune de începuturi nervoase…

Iată punctul de plecare al romanului meu, în care încerc să observ evoluţia unui nou tip de drog social: dependenţa de iluzia începutului. Şi de ce să nu scriu, într-o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?

Matei Vişniec

Fragment

Îmi cereţi, domnule Guy Courtois, să vă povestesc cîte ceva despre rolul pe care l-a avut în viaţa mea „restaurantul scriitorilor” de la Bucureşti. Mă întreb dacă nu cumva recentele sinucideri din România, cu substrat revendicativ literar, nu v-au trezit această curiozitate. Deşi în Occident ştirile despre aceste peripeţii tipic româneşti, consecinţă a unor mari complexe culturale, au fost puţine, probabil că ele v-au atras totuşi atenţia. S-au poate pur şi simplu v-aţi extins cercetările de la cafenelele celebre ale Europei Occidentale la cafenelele mai puţin celebre ale Europei de răsărit. Caz în care mă bucur sincer.

Îmi mai spuneţi că pe vremuri aţi trăit momente interesante într-un anume restaurant de la Moscova, poate acelaşi pe care îl descrie Bulgakov în romanul Maestrul şi Margareta, stabiliment rezervat exclusiv încă din anii ’30 celor posedînd un carnet de membru al Uniunii Scriitorilor Sovietici… Ei bine, şi la Bucureşti a existat un astfel de restaurant, după moda impusă de Moscova

În toate ţările „frăţeşti” unde Stalin a impus comunismul după Al Doilea Război Mondial au fost constituite uniuni de creaţie aflate sub un triplu control: al statului, al partidului şi al poliţiei politice. Scriitorii s-au văzut deci, şi ei, obligaţi să existe numai omologaţi de către această triplă formă de supraveghere, ceea ce nu înseamnă că nu şi-au păstrat în mare parte umorul şi chiar o anumită formă de libertate. Pentru a-i controla mai bine, puterea comunistă le-a creat scriitorilor chiar şi unele facilităţi materiale: ei dispuneau de tot felul de vile la mare şi la munte unde se puteau duce pentru a scrie, de un Fond literar pentru a se împrumuta cu bani în caz de nevoie şi de cîte un restaurant rezervat numai lor unde puteau să mănînce cu bani puţini la prînz şi seara, să-şi dea întîlnire între ei sau chiar să-şi invite familia şi prietenii.

Cînd am ajuns eu la Bucureşti, tînăr poet şi student, la jumătatea anilor ’80 ai secolului trecut, „restaurantul Uniunii” a devenit imediat o citadelă pe care am făcut tot posibilul pentru a o cuceri. Restaurantul era situat la parterul unui vechi palat boieresc de pe una din străzile mitice ale capitalei române, Calea Victoriei. Pentru Bucureşti, Calea Victoriei este ceea ce reprezintă la Paris rue de Rivoli, altfel spus o axă istorică a oraşului. Undeva, la numărul 115, cred, se afla acest minunat mic palat învăluit într-un parfum aristocratic. Pentru cunoscători el se numea Casa Monteoru şi avea în faţă o frumoasă poartă din fier forjat. Casa Monteoru mai găzduia, la acea oră cînd îmi începeam eu viaţa de boem la Bucureşti, sediul Uniunii Scriitorilor şi redacţia unei importante reviste de literatură universală (se numea Secolul 20). Nimeni nu avea în principiu voie să pătrundă în incinta acestei Case fără o treabă precisă sau fără o legitimaţie de membru al Uniunii Scriitorilor. Imediat după ce trecea de poarta din fier forjat, vizitatorul potenţial traversa o mică grădină cu arbori şi statui, şi ajungea în faţa clădirii propriu-zise, prevăzută cu peron. După moda palatelor urbane occidentale, arhitectul construise o alee în formă de U, astfel încît trăsurile să poată intra pe o primă poartă, să se poată opri în faţa intrării pentru a-i debarca pe invitaţi şi să poată ieşi apoi pe o a doua poartă. Ori de cîte ori mă duceam la Casa Monteoru în creierul meu se năşteau brusc imaginile unei epoci revolute cînd protipendada bucureşteană trăia în ritmul balurilor şi al recepţiilor. Îmi imaginam cu uşurinţă caleştile şi trăsurile, iar mai tîrziu maşinile de epocă defilînd prin faţa acelei intrări impozante, vedeam domni în smoking şi cu joben ajutînd să coboare pe peron doamne cu rochii lungi şi pălării spumoase, iar apoi intrînd cu ele în holul de marmură al Casei Monteoru şi urcînd cu ele la etaj în salonul prevăzut pentru recepţii. Fostul palat devenit „Casa Scriitorilor” era un martor tăcut al unei epoci galante şi mondene, al unei perioade cînd România se occidentaliza şi se democratiza, cînd se simţea mai puţin la Est şi mai aproape de Paris şi de Europa.

La 20 de ani, sosit la Bucureşti pentru a cuceri lumea, poetul din mine vibra ori de cîte ori mă apropiam de Casa Monteoru. Ea reprezenta pentru mine locul secret unde se derula partea cea mai intensă a vieţii literare bucureştene. Acolo, în restaurantul de la Casa Scriitorilor puteau fi văzuţi în carne şi oase scriitori pe care îi ştiam din manualele şcolare, ale căror texte le studiasem încă din şcoala primară. Doar la gîndul că aş fi putut bea o cafea într-un astfel de loc uitîndu-mă la ei, sufletul meu se simţea răvăşit, înfiorat de plăcere. În acelaşi timp simţeam că acel loc era şi al meu, că mai devreme sau mai tîrziu Casa Monteoru trebuia să mă accepte şi pe mine în sînul ei, în pîntecele ei secret, în labirintul ei de birouri şi de uşi, pe terasa cu care se prelungea restaurantul în spatele palatului… Chiar dacă eram doar un tînăr poet fără volum, debutasem de cîţiva ani în presa literară centrală şi frecventam toate cenaclurile literare bucureştene (şi în special unul, cel mai celebru, „Cenaclul de luni”). Citeam poezie peste tot, cu o febrilitate exacerbată de dorinţa de a fi cît mai subversiv posibil… Aveam deja un nume în mediul literar studenţesc, se ştia că făceam parte, şi eu, dintr-un grup de poeţi rebeli, decişi să nu accepte nicio presiune ideologică… Nici eu şi nici ceilalţi membri ai generaţiei mele nu acceptam ideea compromisului literar: poemele noastre erau proaspete, incandescente, curajoase, libere… Nu întîmplător unii critici literari şi unii redactori de reviste ne sprijineau, se luptau ei cu cenzura pentru a ne publica şi a ne întreţine elanul. Poezia a fost, dragă Guy, unul dintre cele mai frumoase lucruri care i s-au întîmplat României în acel deceniu de dinaintea căderii comunismului.

Să revin însă la Casa Monteoru. Prima dată cînd am pătruns efectiv în inima ei, adică în incinta restaurantului, a fost în primăvara anului 1977. Îmi amintesc perfect momentul şi contextul. Acolo, în laboratorul secret al vieţii literare bucureştene, loc de boemă şi de delir literar-uman în acelaşi timp, un tînăr ca mine nu putea intra decît dacă era invitat de un scriitor sau de un critic literar confirmat, deja membru al Uniunii Scriitorilor şi client vechi al stabilimentului. Invitaţia n-a întîrziat de altfel să vină: ea mi-a fost formulată de un domn pe nume Laurenţiu Ulici, neobosit descoperitor de talente literare, redactor la o revistă numită Contemporanul. Mă aflam, în acea zi memorabilă, în biroul său împreună cu o poetă, Elena Ştefoi, colegă de facultate cu mine şi originară, ca şi mine, din nordul ţării. Şi eu şi Elena eram fascinaţi de acest om care ne citise poemele şi ne considera ca fiind „talente confirmate”. Cred însă că Elena era uşor îndrăgostită de marele critic literar, iar el îi aprecia spiritul caustic şi extrem de vioi. Nu eram pentru prima dată în acea redacţie unde Laurenţiu Ulici trona la un imens birou, între teancuri de poeme primite de la poeţi din toată ţara şi teancuri de cărţi primite de la diverse edituri. „Veniţi cu mine să luăm masa la Uniunea Scriitorilor?” ne-a întrebat la un moment dat, brusc, Laurenţiu Ulici, iar eu am simţit cum inima începe să mi se zbată cu rapiditate. Dumnezeule, mă aflam în faţa materializării unui vis, urma să fac un prim pas în cercul iniţiaţilor, să încep explorarea unei lumi vitale pentru mine. M-am gîndit imediat la unul din personajele lui Maupassant (Bel Ami din romanul cu acelaşi nume care mă impresionase mult în adolescenţă) şi mă vedeam, ca şi el, pe punctul de a întîlni şansa.

Odată intrat în lumea boemei literare bucureştene m-am simţit dintr-o dată la adăpost, într-un fel de magmă protectoare. Iar restaurantul de la Casa Scriitorilor era centrul acestei galaxii, miezul ei oficial. În acest pîntece protector se bălăceau tot felul de figuri şi de personaje, scriitori de toate vîrstele şi de toate calibrele, adevăraţi poeţi şi falşi artişti, iluminaţi ai cuvîntului şi mercenari literari ai sistemului, tineri avizi de glorie literară şi condeieri bătrîni roşi de alcoolism, oameni de spirit şi adevărate brute cu creierul deja evaporat din cauza cantităţilor de vodcă îngurgitate. Ceea ce m-a frapat de la bun început în acest stabiliment a fost caracterul său de Arcă a lui Noe, unde se puteau regăsi, vecini de masă (dacă nu chiar la aceeaşi masă) oameni care profitaseră dintotdeauna de privilegiile oferite de partid precum şi foşti persecutaţi. Altfel spus, respirau acolo aerul (şi fumul de ţigară) al aceleaşi încăperi scriitori supuşi şi conformişti alături de alţii care aveau la activ ani grei de puşcărie întrucît făcuseră parte din categoria nonconformiştilor, a rezistenţilor, a anti-comuniştilor. Ce putea avea în comun, de exemplu, un literat de modă veche precum Petre Ţuţea, care îşi pierduse dinţii în închisorile comuniste, cu un poet precum Eugen Jebeleanu, al cărui nume îl ştiam încă din manualele şcolare? Şi totuşi ambii aveau la restaurantul de la Casa Scriitorilor alveolele lor. Eugen Jebeleanu era chiar unul dintre personajele-cheie ale locului întrucît avea întotdeauna masa sa rezervată în colţul cel mai strategic al restaurantului, de unde putea urmări, ca dintr-o lojă, spectacolul uman oferit de scriitori, în fiecare zi acelaşi şi în fiecare zi altul. El era de altfel unui dintre primii care se înfăţişa, la prînz, la Casa Monteoru, întotdeauna elegant şi proaspăt ras, arborînd o mustaţă nu lipsită de distincţie, cu alură englezească. Despre el se şoptea că ar fi fost unul dintre cei mai influenţi oameni din sfera puterii. Exista un fel de legendă construită în jurul lui: se spunea că în tinereţe, înainte de Al Doilea Război Mondial, în calitate de ziarist, îi luase apărarea unui tînăr comunist condamnat la închisoare de „guvernul burghezo-moşieresc” de la acea oră, din anii ’30; ori, mai tîrziu, acel tînăr comunist anonim s-a dovedit a fi chiar Nicolae Ceauşescu, omul care a condus România între 1964 şi 1989. Greu de spus dacă Nicolae Ceauşescu, devenit prim-secretar al Partidului Comunist Român şi preşedinte al ţării, şi-a amintit ulterior de respectivul episod, şi anume de acel poet numit Eugen Jebeleanu care îi apăra în presă pe tinerii comunişti interbelici persecutaţi de regim. Greu de spus dacă preşedintele şi-a amintit de fostul lui apărător sau dacă Eugen Jebeleanu le-a amintit altora cum l-a apărat înainte de război pe tînărul Ceauşescu, fapt este că Eugen Jebeleanu a fost răsplătit după război pentru serviciile aduse comuniştilor la ora la care aceştia se aflau în ilegalitate sau persecutaţi. Aşa a devenit poetul Eugen Jebeleanu un fel de monument, un fel de statuie vie, un scriitor oficial, dar care avea nevoie în acelaşi timp de imersiunea în boema literară… Acest Eugen Jebeleanu nu mai scria de mult poeme patriotice, serviciile aduse comunismului păreau să fi fost atît de mari încît la ora cînd am început să frecventez eu Casa Monteoru el era exonerat de această datorie, scutit de această obligaţie. Acum scria poeme bunuţe, uneori chiar curajoase, altfel spus cu accente critice faţă de penuria alimentară din România şi chiar faţă de „cultul personalităţii”. Mulţi scriitori îl priveau cu oarecare religiozitate, chiar cu o anumită teamă… El era în acelaşi timp privit ca un tip „suspect”, dar era acceptat fără rezerve în panoplia spectacolului zilnic de la restaurant, avea rolul său inimitabil şi deci deplin recunoscut.

Inimitabili erau şi alţi inşi cărora li s-ar putea aplica eticheta de „stîlpi de cafenea”. Unul dintre ei era poetul Virgil Mazilescu, devenit de altfel unul dintre prietenii generaţiei mele după ce mai toţi poeţii „Cenaclului de luni” au început să frecventeze restaurantul Casei Scriitorilor. Şi Virgil era unul dintre clienţii zilnici ai restaurantului, chiar unul dintre cei care soseau la restaurant pe la ora prînzului şi căruia chelneriţele îi aduceau un pahar de vodcă imediat ce se aşeza la masă, fără să-i mai pună nicio întrebare. Virgil Mazilescu era un poet apreciat, practica o poezie epurată şi îndelung şlefuită. În primii ani ai boemei mele bucureştene, omul avea ceva dintr-un gentleman englez, semăna de altfel cu actorul Richard Chamberlain. Virgil Mazilescu se ridica şi se înclina ceremonios în faţa femeilor atunci cînd acestea veneau la masa unde se afla el… Pe noi, poeţii ceva mai tineri cu 12 sau 13 ani decît el, ne-a adoptat fără rezerve, în aşa fel încît deseori masa la care se aşeza el devenea şi masa noastră.

La Uniunea Scriitorilor nu se intra chiar cu una cu două, ci pe bază de legitimaţie. Iar noi, poeţii tineri, nu aveam încă legitimaţie, altfel spus nu făceam încă parte oficial din Uniune şi, în consecință, nu puteam dovedi cu un act oficial nici că eram scriitori şi nici că aveam dreptul de a mînca la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Un anume Şapira, funcţionar cu sarcini multiple (el era şi gestionarul restaurantului) devenise, cel puţin pentru mine, un fel de cerber, omul de care nu se putea trece cu uşurinţă. Ştiam de altfel că una din misiunile lui era aceea de a-i vîna şi de a-i da afară pe toţi cei străini de Uniune, altfel spus pe toţi bieţii aspiranţi la celebritate care nu aveau încă legitimaţie, dar doreau să se bucure pentru o oră sau două de pîntecele cald al restaurantului, de atmosfera sa boemă şi mai ales de produsele sale ieftine şi de negăsit pe piaţa obişnuită. Şapira se repezea ca un uliu la intruşi şi le cerea imediat să se identifice şi să prezinte dovada că erau membri ai Uniunii… Singura şansă a acestor aspiranţi la viaţa literară era aceea de a spune „sunt invitat aici de cutare sau de cutare scriitor”, ceea ce îl mai domolea pe Şapira, mai ales dacă respectivul scriitor îi făcea semn pentru a-i confirma că tînărul poet X tremurînd ca frunza avea un loc liber la masa sa. Multă vreme, Şapira a fost pentru mine o obsesie, era Cenzorul meu numărul unu, omul care mă împiedica să intru în Paradisul de la restaurantul Casei Scriitorilor. Sigur, imediat ce pronunţam formula magică „am întîlnire cu domnul Virgil Mazilescu”, încrîncenarea lui Şapira se mai domolea şi puteam trece de el pentru a penetra în universul atît de rîvnit al clubului scriitoricesc. De mai multe ori s-a întîmplat să fac însă cale întoarsă, fie pentru că Virgil Mazilescu nu era acolo, fie pentru că Şapira nici nu voia să mă lase să verific dacă pretinsul meu prieten se afla la vreo masă în incinta restaurantului. Tind să cred că Şapira, fără să fi fost un om fundamental rău, se lăsa din cînd în cînd fascinat de propria sa putere (aşa limitată cum era), de puterea de a spune NU în faţa unui tînăr intimidat şi de a nu-l lăsa să penetreze în restaurant numai de-al dracului, ca să se facă el, Şapira, „respectat”.

Şapira mai ştia ceva, şi anume că nici un tînăr poet nu renunţa cu adevărat la tentaţia de a deveni într-o zi un obişnuit al restaurantului, şi că mai devreme sau mai tîrziu acest bastion urma să fie cucerit de cei dotaţi cu tenacitate. Este exact ceea ce am făcut şi noi, poeţii debutanţi ai anilor 1976-1977… Într-un fel sau altul, unii prin legături de familie, alţii prin tertipuri şi prin amiciţii cu scriitorii vîrstnici, toţi ne-am încrustat în acel loc fascinant unde aveam impresia că se fac şi se desfac destinele literaturii române.

Restaurantul de la Casa Monteoru era un club închis (dar permeabil pentru noi membri), un spaţiu dedicat bîrfelor politice şi literare, un loc unde se făceau chefuri şi se defulau spiritele, o arenă unde se înfruntau oameni de spirit şi se seduceau femei, o cantină unde se mînca bine şi mai ales se puteau bea alcooluri de calitate, un fel de rezervaţie culturală unde scriitorii şi artiştii erau lesne ţinuţi sub observaţie, un centru de schimb de informaţii dintre cele mai diverse (începînd cu cele literare şi continuînd cu altele, de ordin tehnic, legate de supravieţuirea în comunism), un veritabil muzeu viu al inteligenţei artistice româneşti, un loc de pelerinaj pentru mai toţi scriitorii din ţară precum şi pentru profesionişti din alte domenii (actori, pictori, universitari, cercetători)… Restaurantul de la Casa Monteoru mai era şi un fel de acvariu în care înotau laolaltă peştişori roşii-inofensivi şi rechini mari-zîmbitori, broscuţe de baltă gălăgioase şi peşti-spadă tăcuţi şi atenţi, viermişori făcuţi să trăiască doar pe durata unui sezon literar şi balene nemuritoare, lipitori placide şi veritabili căluţi de mare, sirene dulci şi meduze veninoase… Unii dintre cei care veneau acolo erau în mod vizibil unicate umane, altfel spus aveau calitatea tragică de a fi ultimele exemplare ale speciilor respective. Un poet precum Tudor George, capabil să scrie sonete la comandă şi care atunci cînd se îmbăta striga „Ahoe!”, era, fără îndoială, ultimul din specia sa. Şi un ins ca Pucă, pictor căruia nimeni nu-i văzuse de fapt vreo pictură, era unic în felul său, ultimul dintr-o categorie de artişti cerşetori. Cine îl vedea pe Pucă, al cărui nas trăda o lungă complicitate cu alcoolul, înţelegea imediat ce înseamnă boema grea, rătăcirea fără sfîrşit dar şi fixarea în rătăcire… Fauna de la Casa Scriitorilor era formată din personaje în diferite faze de consolidare a legendei lor. Pentru că fiecare îşi crea, prin personalitatea şi prin povestea sa personală, o legendă. În orice caz, pentru ochiul unui tînăr poet ca mine, în 1976 totul era legendă vie la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Un mare personaj era şi poetul Nichita Stănescu, poate cea mai importantă voce lirică născută în România în a doua jumătate a secolului trecut. Imaginaţi-vă un om care aproape că plutea… Un somnambul traversînd comunismul, indiferent la realitatea din jur, preocupat numai de invenţiile sale de limbaj şi fascinînd pe toată lumea cu ele… Atunci cînd îşi făcea apariţia, Nichita (aşa îi spuneau toţi) provoca un fel de vibraţie în aer, atmosfera se încărca brusc cu mai multă spiritualitate. Nichita avea aură şi ea începea imediat să scînteieze. Iar cei primiţi la masa lui deveneau brusc nişte privilegiaţi, e ca şi cum ar fi fost acceptaţi în primul cerc al unui iluminat, al unui guru cu vocaţii incontestabile.

Mă opresc însă aici cu evocarea acestor îndepărtate emoţii. Dar dacă vă decideţi, dragă Guy, să faceţi o vizită în România, sunt dispus să vă fiu ghid.