Mihail Vakulovski
Tinerii dintre milenii (Interviuri)
Ed. Ratio et Revelatio, 2013
Anul 2000 era considerat unul apocaliptic, de aceea s-a vorbit şi s-a scris atît de mult despre misticismul şi simbolismul anului în care omenirea a trecut nu numai dintr-un secol în altul, ci şi dintr-un mileniu în altul. Îmi amintesc cum odată l-am întrebat pe tata, copil fiind, dacă voi ajunge în anul 2000, anul 2000 părîndu-mi-se în viitorul foaaaarte îndepărtat, ceva SF. Şi mai fantastic mi s-a părut răspunsul tatălui, atunci, sub nucul din grădină, cînd mi-a spus că şi el speră să trăiască în 2000, nu numai eu. Ajungînd în acest an magic, m-am gîndit că ar trebui să-l marcăm cumva şi că e interesant să stau de vorbă cu tinerii care au trecut dintr-un mileniu în altul, să vedem ce şi cum gîndesc ei, dacă au planuri de viitor ş.a.m.d. Rezultatul e această carte, care sper să vă intereseze şi pe voi, aşa cum sigur îi va interesa pe cititorii care vor trece din secolul 21 în secolul 22 şi mai ales pe cei care vor trece din mileniul III în mileniul IV. Lectură plăcută şi utilă!
Interviuri cu:
Răzvan Exarhu
Radu Andriescu
Un Cristian
Rareş Moldovan
Lucian Dan Teodorovici
Florin Lăzărescu
Ştefan Manasia
Luna Amară
Marius Ianuş
Dan Perjovschi
Ovidiu Pecican
Mihai Ignat
Dan Lungu
Răzvan Ţupa
Ada Milea
Doina Ioanid
Mihnea Blidariu
Radu Pavel Gheo
Denisa Mirena Pişcu
Elena Vlădăreanu
D.H. Decuble
Bogdan Suceavă
Ruxandra Novac
Dan Sociu
Ştefan Caraman
Ada Milea
„Eu mă joc cu vorbele, cu sensurile lor şi cu sunetele”
Ada Milea (n. 5 august 1975, Tîrgu Mureș) este actriță și cîntăreață. A absolvit Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș, actorie. A fost actriță la Teatrul Național din Tîrgu Mureș, apoi a devenit artist independent şi cîntăreaţă de mare succes. Discografie: Aberaţii sonore (1997), Republica Mioritică România (1999), No Mom’s Land (2002), Absurdistan (2003), De ce fierbe copilul în mămăligă (2003), Apolodor (2003), Quijote (2004), Quijote (English version, 2006), Nasul (cu Bogdan Burlăcianu, 2007), Inventar (2008), The Island (cu Alexandru Bălănescu, 2011)…
- Dragă Ada Milea, acum ai o popularitate foarte mare datorită muzicii pe care o faci, atît de originală încît chiar nu poţi fi comparată cu nimeni, cel puţin de aici, pe plaiuri mioritice, dar cum a fost această Ada Milea în copilărie? Ce momente din acea perioadă îţi vin mai des în minte, ce-ţi aminteşti mai des? Ce fel de copil ai fost? Cum erau părinţii şi bunicii tăi? Poate ne povesteşti ceva întîmplări din copilăria ta, măcar una „pozitivă” şi una „negativă”… Te-a marcat ceva din cele întîmplate în acea perioadă?
- Nu-mi place că ziceţi „muzică”. Mai încet cu „popularitatea”!… şi cu „muzica”! Mi-e frică de termenii ăştia. Sînt o diletantă în muzică. Muzică fac cei ce se pricep la muzică. Eu mă joc cu vorbele, cu sensurile lor şi cu sunetele. În rest... cînt foarte prost. Jocul mă hrăneşte. Din cauza lui cred că m-am blocat într-o copilărie fără sfîrşit. Aşa că... pot să vă zic amintiri de ieri (dacă-mi cereţi amintiri din copilărie). Părinţii? Bunicii? Bine... Am locuit cînd în Bistriţa, cînd în Tîrgu-Mureş. Am fost la şcoală cînd în Bistriţa, cînd în Tîrgu-Mureş. Învăţam... nici bine, nici rău (cum e mai ruşinos: căldicel); nu eram un copil bun, dar nici rău… Pînă să-ncep şcoala (în Bistriţa), m-au crescut bunicii (în Tîrgu-Mureş) şi… am aflat că bunicului meu îi spuneam „mama”, oricît mă corectau cei din jur. De pe la 5 ani, tata mă lua cu el la pescuit. Aveam mereu noroc, spre disperarea pescarilor. O dată, încercînd să-i impresionez, am făcut o „lansare” măreaţă, dar mi s-a înfipt cîrligul în partea din spate a pantalonilor. Rîdeau pescarii de pe ambele maluri cum eu trăgeam de undiţă şi pantalonii se ridicau. Atunci m-am enervat că rîdea pînă şi tata şi (el zice că) am spus: „Ce te hlizeşti aşa, ca un cal bălţat la o iapă fermecată?”
Nu-mi amintesc dacă m-a marcat ceva, mai tare decît altceva. Eram atît de banală, încît totul mă marca (probabil) la fel: nici foarte tare, nici foarte puţin. Aşa cum eram şi eu: de-o mediocritate… de-o banalitate… Părinţii n-aveau cu ce se mîndri; bunicii mă iubeau şi ei... din inerţie... Totul era „din inerţie” la mine... pînă într-O ZI.
- Ei, la iubire şi la inerţie ne vom mai întoarce (poate, dacă vei avea chef), dar ar fi fain să nu pierdem acea „O ZI”. Ce s-a întîmplat atunci? Cum a fost acea zi? Ai zile pe care ţi le aminteşti detaliat?
- O să vi se pară aiurea dacă vă spun. Ar fi bine să las misterul shef peste acea zi, sau perioadă… Ba nu! Ca să descriu capătul banalităţii, vă spun: mi s-au îmbolnăvit rău de tot ochii. Am fost internată la Cluj (dar nu vedeam nimic, aşa că nu vă pot descrie nimic) şi mi s-au aplicat tratamente de „cobai”, pentru că eram o raritate în peisajul bolilor de ochi. Mama (medic) era disperată, aşa că îmi dădeam seama că nu e-n regulă, mai ales că mi se făceau injecţii în ochi (deosebite faţă de cele ale celorlalţi bolnavi). Atunci n-am avut ce face… şi-am început să-mi pun întrebări existenţiale. Cînd m-am întors din boală, eram altă persoană.
- Vrei să-ţi aminteşti de perioada studenţiei? Cum a fost, cum te-ai înţeles cu colegii de facultate-grupă-cameră? Ce prieteni noi ţi-ai făcut şi cum te mai înţelegi cu prietenii „vechi”? Despre profi… Cînd ai început să cînţi? Şi CUM? Cine au fost primii tăi ascultători?
- Am început să cînt în liceu, cîntece despre materii, profi, elevi… De exemplu: „mă doare fizica”, sau „nu mi-e frică, nu mi-e frică / cine-i azi director, poate mîine pică”… La facultate m-am folosit în orele de improvizaţie şi de faptul că nu am dat admitere la medicină. Aşa am „preparat” cîntecele studenţiei.
Prietenii rămîn prieteni. Cei care nu rămîn… înseamnă că n-au fost. Eu sînt fericită şi norocoasă cu „cei vechi” şi am cam dat-o-n bară cu „cei noi”. Mă gîndesc cu drag, dar rar, la facultate… Eram doar 9 în clasă. Profii au fost şi cumsecade şi răi cu noi, aşa cum le stă bine profilor să fie. Se pare că au fost eficienţi şi-s tare mîndră că am fost colegă cu unii colegi (de exemplu cu Sorin Leoveanu).
- Povesteşte-ne despre job-urile tale, ce-ai făcut după absolvirea facultăţii?
- Am jucat la Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş tot felu’ de roluri, care, în general, erau atît de „importante”, încît spectacolele s-ar fi putut ţine liniştit fără mine. Mi-am dat cîteva demisii (pînă m-au crezut cei din conducerea teatrului) şi m-am mutat la „Teatrul LUNI” de la Green Hours, în Bucureşti. După vreun an, am avut contract în Canada cu Cirque du Soleil… şi am lucrat acolo două luni din 3 ani.
M-am întors cu „Mirajul Occidentului” ţăndări, am devenit Persoană Fizică Autorizată (cu facturi şi chitanţe) şi lucrez pe contract cu cine vreau din cei care mă vor.
- Cum te-ai hotărît să pleci din Republica Mioritică România şi… cum ai hotărît să te întorci?
- Dl. Dan Chişu mi-a zis că Circul Soarelui o caută pe una care aş putea fi eu. Am dat nişte probe şi m-au chemat pentru creativitatea mea, pentru vocea mea specială şi pentru prezenţa mea…, dar „industrializarea artei” a făcut să mă simt acolo de-a dreptu’ anulată. Sînt multe tanti care ar cînta mai bine ce-ar fi trebuit să cînt eu acolo. Să nu mă înţelegeţi greşit! Spectacolele Circului Soarelui mi se par senzaţionale! Iubesc trupa aia la nebunie, numai că nu m-am potrivit în spectacolul lor. Mi-am dat seama şi eu… şi ei… şi ne-am despărţit prieteneşte.
- Ai venit în muzica românească pe un teren oarecum virgin, pentru mine eşti mai apropiată de „cîntecul de autor” rusesc: Bulat Okudjava-Vladimir Vîsoţki-Alexandr Rozembaum, pentru care, ca şi pentru tine, textul cîntecului este foarte important. Ca şi în cazul versurilor, linia ta melodică adună mai multe stiluri pe care le ia la mişto, ca să zic aşa, încît cîteodată izbucneşti în rîs, îl am în vedere pe cel care ascultă, că pe tine nu prea te-am văzut rîzînd în timpul concertelor, doar zîmbind… Nu te-ai gîndit să-ţi publici poemele pe care le cînţi?
- S-au gîndit unii, dar eu m-am gîndit mai bine şi-am spus „nu”. Textele mele nu cred că rezistă singure. Au nevoie de „atitudinea melodică” pe care le-am dat-o.
- Şi dacă te asigur, în calitate de critic literar (încă) tînăr, dar cu multă experienţă, că textele tale sînt poezii foarte interesante şi, deci, foarte bune (şi d-aia te comparam cu ruşii de mai sus)… le „ publici” la Tiuk?
- În continuare cred că textele-s „shchioape” fără „cîrja” interpretării.
- „Stai, stai şi deodată te trezeşti în rai”, spuneai-cîntai în unul din albumele trecute. Tu cînd şi cum te odihneşti, că – cel puţin de cînd ai terminat facultatea – n-ai prea stat?
- Uneori mă odihnesc şi în timp ce cînt. Mai există perioade în care DOAR cînd cînt mă odihnesc. Cînd caut liniştea-n nelinişte, o găsesc mai uşor.
- Aveam în plan şi acea întrebare enervantă cu „planuri de viitor”, dar iată că a apărut albumul „Apolodor” (poezie – Gellu Naum), care deşi n-ar trebui să mă mire, recunosc că m-a luat prin surprindere. Mă cam obişnuisem cu poeziile tale şi nu prevedeam chiar aşa ceva, deşi ai mai cîntat şi textele altora (cum e Daniil Harms, de exemplu), şi mai ales ai făcut parodii...
Ce scriitori ţi-au plăcut mai tare? Ce-ţi place să citeşti? Ţi-a plăcut vreun scriitor tînăr?
- Tînăr? Aristotel mi se pare foarte tînăr. Nu mi l-am putut imagina decît tînăr. Aşa cum pe Homer nu mi l-am putut imagina decît bătrîn. Cartea mea preferata e „Raport către El Greco” a lui Kazantzakis.
- Ce muzică asculţi de/cu plăcere?
- Ascultam... Van Morrison, Petrucciani, Zappa, Garbarek, Grigore Leşe, Loreena McKennitt, Nightloosers... De la un timp, nu mai prididesc ascultînd ce primesc de la unii şi de la alţii (jazz african, mongoli, tibetani... tot felu’ de ciudăţenii pe care le ascult cu maaaaare plăcere).
- Cum îţi alegi denumirile albumelor?
- În afară de Apolodor... care era logic să se numească Apolodor... albumele au avut „nashi”. Cu primul disc nu mai ştiu cum a fost... Cred că neinteresant. Am zis la telefon „Aberaţii sonore”, iar producătorul a adăugat (spre disperarea mea) „interzis proştilor”. Pe al doilea „l-a botezat” Ion Barbu (care-a făcut coperta). Subtitlul celui de-al treilea („Africa de sub unghii”) parcă... l-a notat Ion Barbu-n timp ce aberam amîndoi căutînd un titlu. Radu Afrim a avut ideea cu „No Mom’s Land” şi o poetă din Bistriţa (Rodica Barna) a zis „Absurdistan”. Se pare că inspiraţia mă ţine pînă la titluri. Nici cîntecele nu ştiu să le numesc.
- Eram odată într-un sat îndepărtat din R. Moldova, mergem cu maşina şi ascultam Ada Milea şi mă gîndeam că habar n-ai că cineva te ascultă acum la noi în sat, aşa cum te poate asculta în orice colţişor al lumii... Tu te gîndeşti vreodată la asta?
- Tocmai m-aţi făcut să mă gîndesc şi la asta!
- Ai avut mai multe concerte, în multe oraşe, în multe locuri, la care/unde te-ai simţit cel mai fain?
- Cred că ţine de oameni şi de timp. Există locuri în care m-am simţit extraordinar, apoi... groaznic!... sau... invers. M-am simţit extraordinar cîntînd pe pervaz, în Vama, apoi... nici n-am cuvinte să descriu ce groaznic a fost la următorul concert din Vama. În Sighişoara, anul trecut la Festivalul de Arta Medievală, au venit nişte tineri cu o chitară şi m-au rugat să cînt. M-am bucurat că s-au adunat foarte mulţi oameni să asculte. Atunci au fost momente-n care m-am simţit extraordinar, dar... se pare că am deranjat un individ alcoolizat care a-nceput să strige porcării către mine. A fost groaznic şi superb! Minunat şi oribil!
(2003 – martie 2004, Braşov-Bucureşti)
Foto: Vlad Rotaru
www.editura.ratioetrevelatio.com