Iarnă rusească

povestiri

(Antologie şi traducere din limba rusă de Diana Iepure)

Ed. Ratio et Revelatio, 2013

A.P. Cehov

Tristeţea

Cui îi voi împărtăşi a mea tristeţe?

Amurgeşte. Fulgii mari şi umezi se rotesc leneş pe lîngă felinarele aprinse de curînd şi se aşază în strat subţire şi moale pe acoperişuri, pe spatele cailor, pe umeri şi căciuli. Iona Potapov, birjarul, e alb ca o fantomă. Încovoiat, atît cît se poate încovoia un trup viu, stă pe capră fără să se mişte. Şi dacă s-ar răsturna peste el un munte întreg de zăpadă, nici atunci, probabil, n-ar fi găsit cu trebuinţă să scuture de pe el zăpada... Mîrţoaga lui e la fel de albă şi de ţeapănă. Aşa nemişcată, osoasă, cu picioarele drepte ca nişte beţe, e leit un căluţ de turtă dulce de o copeică. Probabil, stă şi ea pe gînduri. Cel smuls de la plug, de la obişnuitele tablouri gri şi aruncat aici, în această vîltoare plină de lumini oribile, gă-lăgioase şi de oameni agitaţi, nu poate să nu se gîndească...

Iona şi mîrţoaga lui nu se miscă din loc de ceva vreme.

Au plecat de acasă încă înainte de prînz, dar safteaua nu mai vine. Iată că peste oraş se lasă şi ceaţa amurgului. Lumina palidă a felinarelor cedează locul culorilor mai aprinse şi talmeş-balmeşul străzii devine mai zgomotos.

– Birjar, la Vîborgskaia! aude Iona. Birjar!

Iona tresări şi, printre genele lipite de zăpadă, văzu un militar în manta cu glugă.

– La Vîborgskaia! repetă militarul. Dormi sau ce faci? La Vîborgskaia!

Drept răspuns, Iona smuci hăţurile şi, de pe spatele calu-lui, dar şi de pe umerii lui, se scuturară straturi de zăpadă...

Militarul se aşeză în sanie. Birjarul plescăi din buze, întinse gîtul ca o lebădă, se ridică mai degrabă din obişnuinţă, decît din necesitate, agită biciul în aer. Mîrţoaga întinse şi ea gîtul, îşi încovoie picioarele schiloade şi o luă nehotărîtă din loc...

– Încotro, necuratule! Iona auzi îndată strigăte din puhoiul întunecos care se mişca înainte şi înapoi. Unde te bagă dracii? Ţine-o pe dreapta!

– Nici măcar nu ştii să mergi! Ţine dreapta! se supără militarul.

Îl sudui un vizitiu de pe-o trăsură, îl privi cu răutate şi îşi scutură zăpada de pe mînecă un trecător grăbit, care lovi, cu umărul, botul mîrţoagei. Iona stă pe capră ca pe ace, îşi face loc cu coatele şi priveşte în jur de parcă n-ar şti unde se află.

– Ce nemernici! se zbîrli militarul. Caută doar să te izbească, se bagă sub copite, nu alta. De parcă s-ar fi înţeles între ei.

Iona aruncă o privire peste umăr şi îşi muşcă buzele...

Pesemne că vrea să spună ceva, dar nu-i ieşi nimic din gît, doar o şuierătură.

– Ce? întrebă militarul.

Iona încercă un zîmbet chinuit, îşi încordă gîtul şi şuieră:

– Mie, boierule, cum să spun... mi-a murit băiatul săptămîna asta.

– Hm!.. Dar ce-a avut?

Iona se întoarse cu tot corpul spre călător:

– Cine ştie! De tifos, se pare... După trei zile zăcute în spital, a închis ochii... Dacă aşa a fost voia Domnului.

– La o parte, drace! se auzi din întunerc. Ai ieşit şi tu, cîine bătrîn? Cască ochii!

– Mînă, mînă... insistă călătorul. Aşa nu vom ajunge nici pînă mîine. Dă-i zor!

Birjarul îşi întinse iar gîtul, se săltă puţin şi, cu o graţie chinuită, ridică biciul. Se răsuci apoi de cîteva ori spre călător, dar acela închisese ochii şi, se pare, nu avea chef să-l mai asculte. Lăsîndu-l pe Vîborgskaia, se opri lîngă cîrciumă, se ghemui pe capră şi rămase iar nemişcat... Lapoviţa îl pictă iar în alb. Trecu o oră, trecură două.

Pe trotuar, bocănind tare cu galoşii şi aruncîndu-şi vorbe urîte, merg trei tineri: doi sînt înalţi şi subţiri, al treilea e mic şi cocoşat.

– Birjar, la podul Poliţienesc! strigă cu o voce tremurîndă cocoşatul. Două grivne pentru noi trei!

Iona trase de hăţuri şi plescăi din buze. Două grivne nu-i un preţ potrivit, dar nu contează... Ce ţi-e rubla, ce ţi-e pitacul, de-ar avea călători... Tinerii, împingîndu-se şi înjurînd, se apropiară de sanie şi se caţărară de-a valma pe scaun. Începu rezolvarea problemei: care dintre ei se va aşeza şi care va sta în picioare? După o lungă ceartă, după mofturi şi beşteleli, hotărăsc că, fiind cel mai mic, cocoşatul va rămîne în picioare.

– Haide, mînă! spuse cocoşatul cu vocea tremurîndă, găsindu-şi un loc în spatele lui Iona şi suflîndu-i în ceafă. Dă-i bice! Dar ce căciulă ai, frăţioare! Mai prăpădită nu găseşti în tot Peterburgul...

– Hî hî hî... Iona rîse în hohote. Mai bună n-am...

– Hei, tu, mai bună n-am, dă-i zor! Ai de gînd să te tîrăşti aşa tot drumul? Da’ vreo două peste spinare?

– Îmi plesneşte capul... spuse unul dintre lungani. Aseară, la Dukmasovi, am băut, împreună cu Vaska, patru sticle de coniac.

– Nu înţeleg de ce trebuie să minţi! se supără celălalt lungan. Minte ca dobitocul.

– Să mă bată Dumnezeu, dacă nu e adevărat...

– E tot atît de adevărat, cum e adevărat că păduchele tuşeşte.

– Hî-î - surîse ironic Iona. Ce domni voioşi!

– Tii, tu, dracu’ să te ia!.. se revoltă cocoşatul. O să mergi odată ca lumea, ciumă bătrînă, ori nu? Parcă aşa se merge? Ia mai plesneşte-o cu biciul ! Drace! Hai! Dă-i mai tare!

Iona simte trupul străin care se tot agita în spatele său şi tremurul din vocea cocoşatului. Aude înjurăturile care-i sînt adresate, vede oamenii şi sentimentul de singurătate îi părăseşte, încet, încet, pieptul. Cocoşatul înjură încontinuu, pînă se îneacă într-o sudalmă elaborată, din şase părţi, şi îl apucă tusea. Lunganii încep să vorbească despre o oarecare Nadejda Petrovna. Iona le aruncă o privire peste umăr. Aşteptînd o pauză scurtă, le mai aruncă o privire şi bolmoji:

– Iar mie săptămîna asta... cum să zic... mi-a murit băia-tul!

– Toţi vom muri... oftează cocoşatul, ştergîndu-şi buzele jilave de tuse.

– Hai, dă-i bătaie, dă-i bătaie! Domnilor, hotărît lucru, nu mai pot merge în halul ăsta! – Cînd vom ajunge oare?

– Dar tu mai înviorează-l niţel... dă-i vreo două după ceafă!

– Auzi, dihanie bătrînă? Vezi că imediat primeşti vreo două după cap!... Pe alde voi dacă vă cocolim, nu mai ajun-gem nicăieri în veci!... Auzi, tu, balaur cu trei capete? Sau nu dai doi bani pe cuvintele noastre?

Şi Iona mai mult aude decît simte sunetele unui zdupac.

– Hî-hî-hî... rîde el. Ce domni voioşi... să le dea Domnul sănătate!

– Birjare, ai nevastă? îl întrebă un lungan.

– Eu? Hî-hî-hî... voioşi domni! Acum am o singură nevas-tă – pămîntul umed... Hî-hî-hî... Mormîntul, adică!... Băiatul mi-a murit, iar eu trăiesc... Ciudată treabă, moartea a încur-cat uşa... În loc să mă ia pe mine, s-a dus la el...

Şi Iona se răsuceşte să le povestească cum i-a murit feciorul, dar, chiar în acel moment, cocoşatul răsuflă uşurat şi anunţă că, slavă Domnului, în sfîrşit, au ajuns. Primind cele două grivne, Iona se uită lung în urma petrecăreţilor ce dispăreau în încăperea întunecoasă. E iarăşi singur şi iar se lasă, pentru el, tăcerea... Tristeţea care îl uitase, pentru puţin, reapăru şi îi sfîşie pieptul cu şi mai multă forţă. Ochii lui Iona aleargă neliniştiţi şi chinuiţi peste mulţimile ce forfoteau de-o parte şi de alta a străzii: se va găsi oare, printre miile de oameni, măcar unul care să-l asculte? Dar mulţimile aleargă, fără să-l bage în seamă şi fără să-i bage în seamă tristeţea... O tristeţe imensă, nemărginită. Dacă pieptul lui Iona ar crăpa şi s-ar scurge din el toată tristeţea, ar invada întreaga lume, dar, cu toate acestea, ea nu putea fi văzută. Izbuti să se instaleze într-o găoace atît de minusculă, încît n-o poţi vedea nici ziua cu lumînarea...

Iona zări un măturător cu un sac şi se hotărî să-l abordeze.

Dragule, cît o fi ora? întrebă el.

– Vreo zece... Dar ce te-ai oprit aici? Hai, treci !

Iona trase sania cu cîţiva paşi mai încolo, se încovoie şi se lăsă cuprins de tristeţe... Consideră că e deja inutil să se adreseze oamenilor. Şi nu trecură nici cinci minute, că el se îndreptă, flutură din cap, de parcă ar fi simţit o durere acută, şi trase de hăţuri... Îi era peste putinţă să îndure. Să mergem acasă, se gîndi el, să mergem!

Şi mîrţoaga, de parcă i-ar fi înţeles gîndurile, o luă la trap. După o jumătate de oră, Iona stătea deja lîngă o sobă mare, murdară. Pe sobă, pe podea, pe scaune sforăia fel de fel de lume… Aerul era greu şi îmbîcsit. Iona se uită la cei care dorm, se scărpină şi regretă că s-a întors acasă atît de devreme...

„N-am fost nici după ovăz, se gîndi, de aici şi tristeţea. Omul care îşi ştie treaba... care e sătul, care are şi calul hră-nit, e totdeauna liniştit...”

În unul dintre unghere se ridică un tînăr birjar, rîgîi somnoros şi se întinse spre găleata cu apă.

– Ţi s-a făcut sete? întrebă Iona.

– Da, cred că mi s-a făcut sete!

– Aşa... Să-ţi fie de bine... Iar mie, frăţioare, mi-a murit băiatul... Ai auzit? Săptămîna asta, în spital... Întîmplarea!

Iona aşteptă să vadă ce efect au avut cuvintele lui, dar nu observă nimic. Tînărul se învelise pînă peste cap şi deja adormise. Bătrînul oftă şi se scărpină... Cum îi era tînărului sete, aşa îi era lui a vorbi. În curînd se face săptămîna de cînd i-a murit fiul, iar el încă nu vorbise cu nimeni despre asta pe îndelete... Ar trebui să vorbesc cu tîlc, mai răspicat... Să povestesc cum mi-a murit băiatul, cum s-a chinuit, ce a spus înainte de moarte, cum şi-a dat duhul... Să povestesc cum a fost înmormîntarea şi mersul la spital după hainele răposatului. În sat mi-a rămas fiica, Anisia... Şi despre ea trebuie să vorbesc...

Dar parcă despre puţine lucruri aş putea vorbi acum? Cel care ascultă trebuie să ofteze, să se tînguiască... Iar cu muierile e şi mai bine. Alea, deşi proaste, bocesc după două cuvinte.

„Ar trebui să mergi să vezi calul, se gîndi Iona. Că de dormit ai timp să dormi... Te saturi tu de somn, n-ai grijă...” Se îmbrăcă şi se duse în grajd, unde stătea calul. Se gîndi la ovăz, la fîn, la vreme... La băiatul lui nu se poate gîndi, cînd e singur... Să vorbească cu cineva despre el poate, dar să-i deseneze în gînd chipul, îi e peste puteri.

– Mesteci? întrebă Iona calul, văzînd ochii lui sclipitori. Ei, hai, mestecă, mestecă... Dacă nu ne-am dus după ovăz, vom mînca fîn... Da... Sînt prea bătrîn să merg după ovăz...

Fiul să se fi dus, nu eu... El era birjar adevărat, nu eu... Dacă ar fi trăit...

Iona tăcu un timp şi continuă:

– Uite, aşa, frăţioare iepuşoară... Nu mai e Kuzma Ionîci...

S-a prăpădit... S-a apucat şi-a murit degeaba... Ia gîndeşte-te, să spunem, că ai un mînz şi îi eşti tu mînzului mamă bună... Şi, dintr-odată, mînzul ăsta se prăpădeşte... Nu ţi-ar părea oare rău?

Căluţul mestecă, ascultă şi suflă în palmele stăpînului său...

Iona se entuziasmează şi îi povesteşte tot...

 

www.editura.ratioetrevelatio.com