Iulian Ciocan

 

Visul editorului Vulpescu

De la o vreme directorul Editurii Buchea latină, Anatol Vulpescu, era toată ziua într-o dispoziţie proastă. Omul şugubăţ, de o vitalitate inepuizabilă, devenise pe neaşteptate morocănos, irascibil, obosit. Omul care se făcea munte şi punte, care îşi plănuia cu meticulozitate viitorul, care pur şi simplu iubea viaţa, ajunsese într-o ciudată stare de prostraţie. Micile bucurii, care îi înfrumuseţau mereu existenţa, se evaporaseră subit, inexplicabil. Nu mai simţea, ca odinioară, plăcerea de a mînca mult şi bine, de a merge la saună, de a da ţeapă unor colegi de breaslă, nu-l mai însufleţeau volumele care îi aduceau glorie şi bani. Şi nici amanta lui, secretara Silvica, nu-l mai atrăgea ca la început. Ba chiar îl oripila lăcomia ei tot mai pronunţată. Uneori încremenea, în dormitor, după ce soţia obeză începea să sforăie îngrozitor, sau în cabinetul său, la editură, uitîndu-se în gol minute bune. Totul devenise searbăd, lipsit de rost. Totul îl călca pe nervi.

Colac peste pupăză, un vis ciudat îi venea aproape-n fiecare noapte, de cum apuca să adoarmă. Se făcea că vorbea cu emfază de la o tribună somptuoasă, într-o sală arhiplină. Toţi aplaudau, îl priveau cu admiraţie, iar un bătrînel grav, cu lornion, o autoritate morală, îi recunoştea meritele şi-i decerna un premiu foarte important. Ei bine, în clipa în care premiul ajungea în mîinile lui visul lua brusc o turnură neplăcută. Mai întîi se auzea un chicot, pe urmă mai mulţi indivizi din sală începeau să rîdă pe înfundate, iar în final toată lumea rîdea în hohote, rîdea din băierile inimii, el înţelegînd, cu groază, că solemnitatea al cărui protagonist fusese nu era decît o cacealma. Iar cel mai tare rîdea autoritatea morală, atît de tare, încît îi săreau din gură toţi dinţii cariaţi... Visul acesta îl făcea să se trezească din somn răvăşit, dezorientat. Şi apoi, în tot cursul zilei, nu mai era în apele lui. Chiar şi atunci cînd îl suna Margo, singura lui fiică, stabilită cu domiciliul în Franţa, nu reuşea să scape din mrejele proastei dispoziţii, aşa încît fata, îngrijorată de bombăneala lui, îl întrebă într-o zi dacă nu era bolnav. O străfulgerare îi lumină mintea înceţoşată: „Fir-ar al naibii! Poate că de bună seamă suferea de o boală şi anume ea, boala necunoscută, îi răpise liniştea sufletească! Sau poate că... era deja bătrîn? Ptiu! El nu voia să audă de bătrîneţe!” De fapt, era de-a dreptul ciudat că lîncezise atîtea zile, că nu încercase să-şi definească indispoziţia. Ce tîmpenie! Trebuia să meargă la un medic, să afle ce boală îl macină şi să se trateze de urgenţă. Îşi aminti de un vechi prieten, neurologul Petru Cîrlan, care lucra la Spitalul Republican. La el trebuia să se ducă!

„Ehehei! Ce oameni mari mă vizitează! Intră, bătrîne, intră!” exclamă neurologul – un bărbat îndesat între două vîrste, cu ochişori şireţi – cînd îl văzu pe Anatol Vulpescu trecîndu-i pragul cabinetului.

„E cam slinos coridorul vostru...”, constată acru editorul pleşuv în timp ce se aşezau pe scaune, după o lungă îmbrăţişare.

„N-avem ce face, bătrîne. Haosul tranziţiei a pătruns şi în Spitalul Republican... Dar spune-mi mai bine ce problemă ai, căci văd că ţi s-au cam înecat corăbiile. Ce te supără?”

Neurologul îl privi cercetător. Pe un perete atîrna portretul unui moş mustăcios, cu lornion.

„Cine e bărbatul acela?” întrebă directorul editurii, îndreptînd degetul arătător în direcţia portretului.

„E un gigant al neurologiei din secolul al XIX-lea. Ştii ce l-a băgat în mormînt? Un atac cerebral! Ha-ha! Dar să revenim la ceea ce te supără...”

„Păi, nici nu ştiu cum să zic... De vreo două săptămîni nu am chef de nimic, iar multe din lucrurile care anterior mă bucurau mi se par acum insipide, mă enervează... Pricepi ce spun, Petru?” bîigui Anatol Vulpescu, holbîndu-se la moşul cu lornion de pe perete.

„Deocamdată nu pricep, bătrîne. O să te întreb ceva, dar să nu te superi... Te-ai lovit la cap? Ai avut o comoţie cerebrală?”

„Nici pomeneală...”, răspunse cu un aer ofensat editorul pleşuv.

„Dar digestia e în regulă? Nu cumva ai diaree?”

„Nu am diaree!”

„Vreo senzaţie de durere ai? Poate ai o durere de şale?”

„Nu mă doare nimic, Petru! Pur şi simplu, mi-e silă de toate...”

„Hm... Chiar de toate? Şi cînd te culci cu soţia tot ţi-e silă, bătrîne? Ha-ha!”

Neurologul rîse sănătos.

„Da, şi atunci mi-e silă! Soţia mea sforăie ca o locomotivă! Şi, te rog, Petru, nu mă lua aşa!” se răsti editorul, încruntîndu-se.

„Bine, bătrîne. Era doar o glumă... Uite ce vreau să-ţi spun. Am o bănuială, dar trebuie să-ţi faci mai întîi analizele...”

Luînd trimiterile, Anatol Vulpescu se ridică să plece.

„Stai puţin, bătrîne! Vreau să-ţi arăt cum îmi păstrez eu buna dispoziţie. Îţi place sportul?”

„Nu prea...”

„Mare păcat, bătrîne! Eu însă am o jucărie preferată pe care vreau să ţi-o arăt...”

Neurologul cu ochişori şireţi luă de sub masă o halteră de 16 kilograme pe care începu s-o ridice cu energie. Obrajii i se făcură stacojii într-o clipită. Editorul sexagenar nu spuse nimic. Doar strîmbă din nas.

La editură, îi zise Silvicăi Zgură că e foarte obosit şi nu va mai veni la ea, iar acasă se luă la sfadă cu soţia obeză.

„Ce ţi s-a întîmplat? Văd că mergi prin casă ca un somnambul! Poate te-ai îndrăgostit?!” se oţărî nevasta.

„Da, aş vrea să mă îndrăgostesc şi să scap de cicăleala ta, să fiu liber!” tună Anatol Vulpescu, ignorînd cu desăvîrşire lacrimile care o podidiră pe soţie.

Peste cîteva zile era din nou în cabinetul lui Petru Cîrlan. De această dată neurologul părea mai sobru, mai îngîndurat: „Tot proastă îţi este dispoziţia?”

„Da, foarte proastă...”

„Mde... Lucrurile sînt complicate, bătrîne...”

„Nu cumva analizele sînt rele?” se sperie directorul editurii.

„Analizele au ieşit bine, bătrîne. Eşti sănătos tun! Chiar şi cantitatea de hemoglobină din sînge e de invidiat! Şi tocmai asta complică lucrurile...”

„Nu înţeleg...”

„Dacă analizele sînt bune, dacă organismul îţi este sănătos, iar dispoziţia ta rămîne proastă, nu pot să-ţi spun decît faptul că ai greşit adresa. Eu nu te pot ajuta, căci problema ta e subconştientul...”

Neurologul îşi bătu repetat cu degetul îndoit în scăfîrlie.

„Vrei să zici că m-am ţicnit?” şopti Anatol Vulpescu, proptindu-şi bărbia în mîini.

„Ferească Dumnezeu, bătrîne! Pur şi simplu problema ta ţine de sfera fenomenelor psihice. Irascibilitatea ta are o cauză care ar putea să fie în afara conştiinţei...”

„O cauză? Dar nu găsesc nici o cauză...”

„Aici e buba, bătrîne. Dacă ai găsi-o, ai scăpa repede de dispoziţia proastă. Poate fi o frustrare, o neîmplinire refulată. De obicei, bărbaţii sînt măcinaţi de neîmpliniri sexuale... Nu-mi spuneai că îţi displace sforăitul soţiei? Păi, poate sufletul tău jinduieşte o altă femeie, una mai tînără?”

„Pe dracu’! Am o femeie tînără şi frumoasă şi mi-e silă acum de ea ca şi de soţia mea grasă... Nu e vorba de o neîmplinire sexuală! Simt asta!”

„Ar putea să fie altceva, bătrîne. Trebuie doar să înţelegi că această cauză e cuibărită în sufletul tău. Trebuie să-ţi scormoneşti amintirile, să rebobinezi gîndurile care ţi-au trecut prin minte în ultima vreme şi visele care te-au chinuit...”

„Visele care m-au chinuit? Păi, e un vis de care nu pot scăpa...”, îngînă editorul sexagenar. Se uită la moşul cu lornion de pe perete şi avu senzaţia unui suflu de aer arctic. Îi povesti medicului, pe nerăsuflate, visul cu solemnitatea penibilă, cu autoritatea morală care-l lua în băşcălie. Neurologul îl ascultă cu atenţie, reflectă preţ de cîteva clipe, apoi conchise: „E un vis ciudat, bătrîne. Şi s-ar putea să aibă legătură cu starea ta afectivă...”

„Recunosc că mă tulbură visul acesta, dar nu înţeleg de ce...”

„Cauza poate fi ascunsă într-un detaliu al visului. Rebobinează-l, analizîndu-i fiecare amănunt. Sau vrei poate să mergi la un psihanalist?”

„Ducă-se dracului psihanalistul! Îmi este suficient ce mi-ai spus. Gata! Îţi mulţumesc pentru ajutor...”

„Nu ai de ce, bătrîne. Şi nu uita că sportul e cel mai bun medicament!” zise neurologul şi scoase, icnind, de sub masă haltera de 16 kilograme.

În seara aceleiaşi zile, îi telefonă Liviu Beschieru. Clasicul literaturii basarabene îl anunţă patetic că îi va aduce un nou manuscris spre publicare. Altădată Anatol Vulpescu îl felicita făţărniceşte, îi cînta osanale şi-i spunea că abia aşteaptă să citească manuscrisul. Acum însă patosul boşorogului i se păru ridicol şi nici nu mai voia să-i publice mîzgălitura. Acum îşi dădea seama că ani de zile fusese prost ca noaptea, că editase nişte texte care nu făceau doi bani. Pe deasupra, îl enervă la culme aplombul boşorogului. De aceea, îi spuse răspicat să-şi bage manuscrisul în cur, trînti receptorul în furcă şi se duse să se culce în biroul său, lăsînd-o pe soţie singură în dormitorul imens.

Iar visul urît puse din nou stăpînire pe el. Vorbea cu convingere de la aceeaşi tribună somptuoasă, în aceeaşi sală arhiplină. Şi toţi îl adulau pînă în clipa în care bătrînelul grav, cu lornion, îi dădea premiul important. Apoi venea dezastrul, toţi se stricau de rîs, iar cel mai tare rîdea bătrînelul grav, autoritatea morală, pe care el îl privea cu un aer perplex. De această dată bătrînelului nu doar îi săreau din gură dinţii cariaţi, ci şi pielea i se solidifica, transformîndu-se într-o crustă respingătoare... Anatol Vulpescu se trezi în dricul nopţii ud leoarcă. „Negreşit, cheia indispoziţiei lui era visul acesta scîrnav!” îşi zise în timp ce îşi examina cu îngrijorare scofîlciturile mutrei în oglinda din baie. Iar visul avea şi el cheia sa. Drăcia dracului! Trebuia să rebobineze visul precum îl sfătuise neurologul Cîrlan. Dar avea nevoie şi de un confident ascuţit la minte. Verişorul lui, Teodor Boţan, care pe post de consilier trăgea sforile la Ministerul Culturii, putea fi un asemenea confident.

S-au întîlnit într-o cramă în care un taraf de lăutari cînta din toate răsputerile. Editorul pleşuv rezervase un separeu pentru a evita privirile muşteriilor prea curioşi. Văzînd stafia cu ochi adînciţi în orbite, consilierul de la Ministerul Culturii rămase tablou: „Ce ai, prietene? Nu te recunosc!”

„Aşază-te şi ajută-mă să analizez un vis...”

„Un vis?! Hi-hi... Vorbeşti serios? Credeam că m-ai chemat să discutăm despre afaceri...”

„Afacerile mă interesează mai puţin acum, Teo. Mă simt rău, foarte rău, iar un medic mi-a spus că problema mea e un vis care se tot repetă. Vreau să ţi-l povestesc şi să încercăm împreună să-i găsim o semnificaţie. S-ar putea să remarci un detaliu care mie îmi scapă...”

„Tolea, nu ar fi mai bine să-ţi cumperi o carte de vise?”

„Nu e un vis obişnuit. Îi zic chelnerului să ne aducă un coniac, iar tu ascultă-mă cu atenţie...” hîrîi Anatol Vulpescu şi se apucă imediat să rebobineze visul tulburător. Consilierul se holbă la el, străduindu-se inutil să-şi mascheze nedumerirea.

„Aşadar, ce crezi?” îl întrebă editorul după ce reveni din dimensiunea onirică.

„Mmmmm... O absurditate...”

„Toate visele sînt absurde, Teo. Dar ele pot fi interpretate...”

„Bine, o să încerc. E un fel de batjocură, zic eu...”

„Exact! Şi dureros este că sînt batjocorit în public...”, suspină Anatol Vulpescu.

„E doar un vis, Tolea...”

„Eu simt durerea asta în vis, Teo! E ca şi cum mi se întîmplă în realitate! Dar ce detalii ale visului ţi se par relevante?”

„Hm... Nu prea văd detalii relevante... Cu excepţia unuia, poate... Important e cine începe să rîdă primul în sala aceea, pentru că anume chicotul iniţial, nefiresc şi solitar, dinamitează pe urmă solemnitatea...”, zise consilierul, bucurîndu-se că găsise foarte repede o pistă pentru „analiză”.

„Interesantă observaţie... Numai că eu, în vis, nu-l văd pe porcul care rîde primul... Ce păcat! O fi asta oare cheia visului?”

„Eu nu văd alta...”, zise consilierul şi răsturnă un coniac pe gît.

„Mda... S-ar putea să fie... Mie însă mi se pare că bătrînul cu lornion, care rîde ca un idiot, e elementul principal al visului. E un bătrîn dubios, foarte dubios, nu-i aşa?”

„Nu ştiu, Tolea. Eu nu l-am visat. Poate că e dubios...”

„Să înţeleg că perfidia lui nu-ţi sare-n ochi?!”

„Nu ştiu dacă bătrînul e mai perfid decît cel care începe să rîdă primul în sală...”

Consilierul părea abătut.

„Lasă-l dracului pe cel care rîde primul şi spune-mi părerea ta despre boşorogul cu lornion!”

„Nu ştiu ce să zic, Tolea...”

„Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o! Iese că-mi răcesc gura degeaba! Gata, am plecat!” îi sări ţandăra editorului pleşuv.

Îi strigă chelnerului să se apropie, plăti consumaţia şi ieşi din cramă cu paşi repezi. Îi era ciudă că pierduse timpul cu un terchea-berchea. Ce prostie! Mai bine discuta încă o dată cu amicul Petru Cîrlan, un om de omenie!

Îi telefonă neurologului de cum ajunse acasă. La capătul celălalt al firului ridică receptorul o infirmieră.

„Vreau să vorbesc cu domnul Cîrlan!”

„Petru Vasilievici nu mai este...”

Infirmiera avea o voce ştearsă.

„Cînd îl pot găsi?!”

„Nu-l mai puteţi găsi, domnule. Petru Vasilievici a murit...”

„Ceee? Nu vă temeţi să spuneţi glume de prost gust, domnişoară?” îşi ieşi din răbdări Anatol Vulpescu.

„Sînt foarte serioasă, domnule! Îmi pare rău că nu înţelegeţi asta. Petru Vasilievici a decedat. Înmormîntarea va fi mîine, la ora 11.00...”

Vocea ştearsă se înăspri, zgîriindu-i rău urechea.

„Staţi puţin, domnişoară... Cum şi în ce chip a murit domnul Cîrlan?..” bolborosi editorul uluit.

„Un pacient l-a găsit mort. Zăcea în cabinetul său. Alături era o halteră grea. Mde... Un banal supraefort. La revedere!” îi comunică în stil telegrafic infirmiera şi puse capăt discuţiei.

Anatol Vulpescu se aşeză încetişor într-un fotoliu, pironindu-şi ochii goi asupra oglinzii din care îl privea un bătrînel secătuit. Dispariţia neurologului era o nedreptate flagrantă, o aberaţie. De ce trebuia să moară un om tînăr, zdravăn, de o rarisimă culanţă? Mai mult decît atît, era ceva diabolic în moartea subită a singurului om care-l ajutase cu adevărat în această dificilă perioadă. Şezu aşa în fotoliu, înghiţind la noduri, uitîndu-se năuc în oglindă, pînă cînd nevasta impacientată îl chemă să cineze.

„Lasă-mă-n pace, femeie!” zbieră editorul pleşuv. Peste o vreme adormi, epuizat, în fotoliu. Se făcea că vorbea în aceeaşi sală imensă, arhiplină. Şi el ştia că toţi îl vor asculta cu nesaţ pînă-n clipa în care bătrînelul grav, autoritatea morală, îi va da premiul. Şi chiar aşa se întîmpla. El ştia că toată lumea va rîde nechezat, iar cel mai tare va rîde bătrînelul. Şi chiar asta se întîmpla. El ştia că bătrînelului grav îi vor sări dinţii cariaţi din gură, că pielea i se va transforma într-o crustă hidoasă şi chiar aşa se întîmpla. Însă visul nu se întrerupse în acest punct, iar ce urma să se întîmple Anatol Vulpescu nu mai ştia. Crusta bătrînelului explodă dintr-odată, împăştiindu-se în mii de particule. Bubuitul surd îl făcu pe nefericitul laureat să închidă ochii, iar cînd îi deschise îl văzu, în locul în care fusese bătrînelul, pe un tînăr în blugi roşi, cu o mapă la subsuoară, care rîdea cu poftă...

„Paştele mamei voastre!!!” urlă Anatol Vulpescu, spintecînd liniştea nocturnă în care se cufundase casa, sărind ars în picioare din fotoliu. După zile lungi pline de tristeţe, editorul pleşuv simţea întîia oară o uşurare imensă. Scăpase brusc de o povară apăsătoare. I se luă perdeaua de pe ochi. Cauza suferinţei sale era individul alunecos, care-l ofensase o dată la editură, apoi la bibliotecă. Tînărul acela impertinent, care voia să-şi publice romanul stupid la Buchea latină, îi făcuse sînge rău în ultima vreme! Cum de nu a priceput de la bun început originea răului care se abătuse asupra lui?

Futu-i! Anatol Vulpescu se simţea salvat, revigorat, fericit. Realizase într-o clipită cît de puţin îi trebuie omului ca să fie fericit. Ştia acum ce îl măcinase cîteva săptămîni şi cunoaşterea îl eliberă de neliniştea devorantă întocmai cum presupuse regretatul Petru Cîrlan. Fireşte, trebuia să meargă neapărat la înmormîntarea neurologului. Şi mai era un lucru pe care trebuia să-l facă. Să le ceară scuze oamenilor pe care îi jignise din cauza acestui mucos lipsit de bună-creştere. Oamenii pe care îi jignise îi redeveniseră dragi. Era pur şi simplu incredibil că un individ anonim, obraznic, îi dăduse peste cap viaţa. Nu era deloc exclus ca el să fi fost îndrumat de nişte duşmani ai editurii Buchea latină. Indiferent de cine îi erau sfătuitorii, mitocanul trebuia pedepsit exemplar pentru umilinţa pe care el, un mare om de cultură, o îndurase atîtea zile!

(fragment din romanul ULTIMA ELIBERARE)

Foto: Al. Bîtcă