Zahar PRILEPIN

PATOLOGII

(fragment de roman, în curs de apariţie la editura Curtea Veche.

Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski)

În primele zile de după aceea, când ieşeam din şcoală şi ne duceam la târg, mai întâi ne uitam prin părţi. Apoi, fireşte, ne-am relaxat şi am început să ne comportăm mai liberi. Nu ne mai uitam nici la casele de alături, nici la clădirile de lângă drum, nici măcar la „hruşciovşcile” îndepărtate nu se mai uita nimeni. Case ca şi casele, ce să te holbezi la ele. Mai ales că aveam pe acoperişul şcolii patru posturi de observaţie.

Cecencele negricioase şi grase stăteau după tejghelele înşirate de-a lungul drumului. Nu fac gălăgie, nu se târguiesc, spun preţul şi nu acceptă să lase la preţ nici măcar o rublă. Nu-s speriate, sunt sătule şi mustăcioase, nu vei întâlni nici măcar una mai frumoasă la faţă. Doar una e aşa şi-aşa, frumuşică, dar cel mai probabil e corcitură, unul dintre părinţi se pare că-i rus. Hasan ne-a spus asta, el se pricepe mai bine. Lângă fata asta mereu se adună băieţii noştri, vorbesc, râd. Dar fata are o faţă neinteresată şi scârbită.

Ieşind o dată până-n piaţă – noi zicem că ieşim „în oraş” când mergem la piaţă – Hasan a nimerit într-o situaţie neplăcută. Şi-a cumpărat bere şi s-a pornit liniştit spre şcoală, fără grabă, când a auzit în spatele lui că o târgoveaţă vorbea cu o vecină de-a ei în limba cecenă:

- Dar ăsta e de-al nostru. A învăţat în aceeaşi clasă cu băiatul meu...

Hasan i-a povestit întâmplarea lui Semionîci. Iar comandantul i-a interzis să mai iasă în oraş.

- Acum coaiele tale stau pe o mie de dolari! – i-a strigat Plohiş lui Hasan, aducând ceaunul cu supă. – Toţi colegii tăi de clasă se vor aduna să te vâneze... – ţipă Plohiş, punând ceaunul pe-un scaun, – cu chinjale aşaaa maaaari...

Hasan zâmbește hâtru.

- Pentru două bucăţi eu însuşi mi le-aş tăia, – spune îngândurat Vasea Lebedev. Vasea are mereu mâinile murdare, de parcă ar fi ruginite. Cărţile albe şi noi de joc pe care le ţine în labele lui butucănoase par prea fragile şi absolut fără nici o apărare. Ai impresia că damei pe pieptul căreia stă unghia înnegrită a lui Vasea îi e foarte frică. Vasea joacă cărţi cu Sanea Skvorţov şi Slava Telman. Slava îi bate de fiecare dată. Vasea înjură, Skvoreţ zâmbeşte şi probabil că e cu gândul cu totul altundeva.

- Avem posibilitatea să încheiem o afacere convenabilă, - continuă îngândurat Vipera, rămânând cu gândul la tema ridicată de Plohiş. – Hasan! Se spune că-s absolut inutile...

Hasan zâmbeşte în continuare.

- Iau asupra mea cea mai grea parte a operaţiunii, – continuă Vipera. – De fapt, scuze de tautologie – operaţiunea. Găseşti şi singur cumpărător. Sună pe numerele vechi, poate că printre prietenii din curtea ta e vreun comandant pe front. Telman se va duce la negocieri. Şi aşa vom avea două bucăţi. Sau patru, nu, Telman?

Vipera e implicat brusc în noua glumă care-i vine în cap. Se duce la jucători.

- Băieţi, ia uitaţi-vă ce neregulă. Sanea al nostru e Skvorţov, Vasea – Lebedev, iar Slava e un Telman oarecare. Slava, hai să-ţi zicem... Waldshnep, ce zici?

Vasea Lebedev râde mulţumit. Sanea se uită uimit la Vipera, ai impresia că nici măcar n-a înţeles despre ce e vorba. Slava tace ursuz.

- Mai slăbeşte-mă, Grişa, ţi-am mai spus că-s rus, - spune el.

- Iar eu sunt din Tuva! – spune roşcatul murdar, Vasea, râzând şi mai tare decât Vipera şi rotindu-şi ochii lui sudici cu gene incolore.

Băieţii se aşează la mese, să ia cina. Taie ceapa. Niciunde altundeva bărbaţii nu mănâncă mai multă ceapă şi usturoi decât la război.

Semionîci e chemat prin staţia de radio portativă la sediul central. Îi strigă pe Vasea Lebedev şi Slava Telman. Slava se ridică imediat, aruncă din farfurie spaghetele nemâncate în ceaunul cu rămăşiţe, ia kalaşnikovul şi iese. Vasea se îndoapă în grabă, îşi bagă în gură lingură după lingură cu ce-i mai rămăsese în farfurie. După ce ajunge la uşă, se întoarce şi mai ia o bucată de pâine şi o ceapă. După cină ies cu Sanea în stradă, la fumat. Înconjurând fără nici un scop curtea şcolii, arunc o privire în cămăruţa lui Plohiş. Javra asta turna vodcă într-un colţ al camerei. Astahov şi Jenea Kizeakov stau în aşteptare, cu paharele pregătite.

- Aici eraţi, nemernicilor!

- Linişte! – şopteşte Plohiş şuierat, cu răutate. Ceafă nu-i pe-acolo? Iar şeful statului major nu-i pe-aici?

- Bei? – îmi propune Jenea Kizeakov.

- Sigur, doar să-l chem şi pe Sanika, – zic şi arunc o privire în stradă. – Sanioc, vino încoa’.

Dăm paharele peste cap dintr-o mişcare. Zacusim[1] ceapă. Bem iar. Turnăm în pahare ce-a mai rămas... Plohiş bagă sticla sub podea. Sticla de vodcă se ciocneşte de alte sticle goale, probabil că tot de vodcă, aruncate tot de Plohiş.

- Plohiş, tu o să ne bei toate resursele! – râd eu.

Ieşim în stradă. Fumăm. Capul ne amorţeşte plăcut, ameţim. Sanika aşa şi nu şi-a revenit, e trist.

- Ce-ai păţit, Sanika? – întreb.

- Poftim?

- Unde eşti?

- Cum adică?

Râd.

- Vreau o fată, – zice deodată Sanika.

- La cină? – glumesc eu prosteşte şi, înţelegând asta, continui: – Păi ce te-a apucat? Suntem aici abia de-o săptămână şi ceva.

- Îţi dai seama, Egor, – îmi zice Sanea pe neaşteptate, – uite la ce mă gândesc: dar e îngrozitor că pe pământ sunt fete... atât de finuţe şi de tandre...

- Şi ce-i rău în asta? – îl întreb, tresărind un pic, surprins fiind de sinceritatea neaşteptată a lui Sanea.

- Egor, înţelege, aceste fiinţe umblă peste tot, îmbrăcate în chiloţei, cu fel de fel de boarfe pe ele... îşi cară țâțele... fundul... şi fiecare, doar gândeşte-te, absolut fiecare dintre ele – nu există nici măcar o excepţie – fiecare are între picioare acea... roz, cafenie... ascunsă, – Saşa a înghiţit în sec. – Păi ăsta e un dar de la Dumnezeu, ceea ce deţin ele e dumnezeiesc! Nu chiar pentru fiecare e un dar dumnezeiesc, fireşte... Pentru unele e pur şi simplu un organ... Dar pentru unele e un dar dumnezeiesc. Iar fetele, Egor, pentru toate fetele asta e o marfă. Se răsfaţă cu acest cadou de la Dumnezeu. Nu se târguiesc aşa, ca să se prostitueze, dar pur şi simplu fac schimburi... ca sălbaticii... pe fel de fel de nimicuri. Când eram mic şi învăţam încă la şcoală, mă gândeam că toate fetele bune sunt inabordabile, de neatins. Ei, nu chiar niciodată… cu nimeni... dar cel puţin o fac serios şi cu responsabilitate. Despre curve nu discutăm, acolo totul e limpede, iar dacă o fată are creier înţelege că toate aceste farmece nu-i sunt date aşa, pur şi simplu. Cum crezi, Egor? – şi, fără să-mi dea nici o clipă pentru răspuns, Sanea povesteşte mai departe: – Înainte să ajung în forţele speciale am schimbat trei locuri de muncă. Am lucrat în mai multe birouri, pentru că tata e burghezoi şi îmi făcea rost de locuri de muncă tot mai bune.

- Ce-ai lucrat înainte? – îl întreb, nu ştiu de ce.

- Ce contează ce-am lucrat?... Dracu’ ştie. Era plin de fete, de toate vârstele. Erau şi piţipoance foarte tinere, abia absolviseră şcoala medie, fete la anul întâi de facultate, la vreo facultate de drept ceva... erau şi de douăzeci-douăzeci şi doi de ani, bune de măritat... erau şi măritate, de doi-trei ani într-o relaţie, căsătorite... Despre divorţate nici nu mai deschid subiectul... Nu zic că le-am futut chiar pe toate. S-a mai întâmplat, fireşte. Nu despre asta e vorba. Faza e că ele se târguiesc chiar din start pentru curul lor. Vine la muncă o astfel de fată, se angajează, zâmbeşte, flirtează puţin, dar totu-i frumos... decent... Apoi, după ce faci cunoştinţă mai în de aproape, gata... Sărbătorim, să zicem, 8 martie... Păi aici trebuie doar să prinzi momentul, ca la pescuit, când s-a prins... a băut un pic mai mult, e veselă – ai făcut-o să râdă, a izbucnit în hohote de râs la glumele tale, le-ai făcut să râdă pe toate fetele şi nu numai fetele au râs... Apoi ieşiţi să fumaţi şi când ea se mândreşte c-ai invitat-o pe ea la fumat, ci nu pe cineva dintre prietenele ei, o înşfaci, pui mâna pe ea... Sau altă variantă: a supărat-o prietenul ei. În astfel de zile fetele vin mai gânditoare la serviciu, mai nervoase chiar... Important e să nu confunzi o astfel de zi cu o zi când au menstruaţie. Păi prietenul ei a supărat-o, iar tu eşti la post. Hopa-hopa, îi dai ceva de băut.. o faci pe atentul, înţelegătorul, iertătorul... Şi eşti şi vesel. Iar fetele au nevoie doar de trei chestii: să fie distrate, să fie răsfăţate şi să fie compătimite. Am în vedere... ca să-ţi ofere... darul lor... Altceva nu le trebuie. Şi nu se culcă cu unii nu din motive de onoare sau aşa ceva, ci doar pentru că ăla care râvneşte la trofeu nu respectă toate convenţiile necesare. Acţionează cum trebuie şi totul va fi cum îţi doreşti. M-am convins de asta de zeci de ori. Şi am verificat pe propria mea piele. Uneori chiar la serviciu, la birou.... Poţi s-o inviţi şi acasă. Poţi s-o vizitezi la ea acasă. Sau într-un hotel. O guşti, muşti din ea şi-i zici la revedere... Nu ştiu de ce, dar nu înţeleg din prima neruşinarea celor petrecute. În schimb acum înţeleg foarte bine... Gândeşte-te, Egor, bărbaţii sunt nişte fraieri. Dar bărbaţii buni nu sunt nesimţiţi. Şi ei uneori sunt buni, fireşte. Dar bărbaţii, Egor, nu au acel dar dumnezeiesc. O din aia între picioare, care atârnă. Ce dar dumnezeiesc poate fi aşa ceva? Şi – ce e cel mai important – nu băieţii agaţă fetele, ci exact invers. Mereu invers. Există, fireşte, şi armăsari. Dar ei sunt puţini. Iar restul bărbaţilor sunt fiinţe simple, nu prea înţelepte. Pe ei îi agaţă fetele. Serios vorbesc... Energia vine de la ele, de la fete: bucură-mă, plimbă-mă cu maşina, cumpără-mi ceva... şosete... fie-ţi milă de mine, când sunt tristă... şi gata!... Imaginează-ţi, Egor! – Sanea s-a întors spre mine. – El este un om absolut străin pentru ea, acel bărbat, băiat, adolescent. E nimeni, nu înseamnă nimic pentru ea. Aproape că nici nu-l cunoaşte. Şi ea, fata, se întinde lângă el absolut goală. Îi ia în gură... carnea lui. De curiozitate sau cum? Niciodată n-o să mă convingă cineva că e plăcut să-i faci aşa ceva unui străin! Îi desface picioarele... I-o linge şi-o înghite, face mişcări îndemânatice. El i-o îndeasă pe toată... În troleibuze, în tramvaie, toate fetele stau cuminţi. Încearcă să atingi acolo, în troleibuz, vreo fată, s-o mângâi, ceva – o primeşti imediat. Iar dacă-ţi faci o strategie, oricât de primitivă ar fi, ai să vezi că fata va fi gata pentru orice, numai s-o iei în seamă. Şi te ştie doar cu câteva glume proaste mai mult decât pe vecinul din tramvai. Dar deja e gata să-ţi facă un copil! Chiar dacă are o sută de spirale, tot ar vrea să-ţi toarne un copil! Oare de ce-s aşa de proaste?

Eu tac.

- Cum crezi, Egor, sunt pedepsite de Dumnezeu?

- Probabil că toţi suntem pedepsiţi de Dumnezeu. Toţi, fără excepţie.

Am aruncat chiştoacele în coşul de gunoi.

- Nu mă simt prea bine, ceva mă tulbură, – zice Saşa.

- Tre’ să mai bem ceva, – îi propun.

- Trebuie, – cade de acord Saşa.

Ne cerem voie să ieşim în oraş, până la piaţă. Saşa se duce direct la fata corcită.

- Unde te duci, Sanea? Aia n-are vodcă! – mă distrez eu.

Sanea nici nu mă aude, se duce spre aia ca teleghidat. Mă gândesc la ce a spus el.

„Nu vorbesc despre asta”, – îmi zic. Nici nu-mi dau seama cum cumpăr vodcă. Văd doar c-am cumpărat deja şi m-am îndepărtat de tarabă. Uitându-mă la sticlă, îmi amintesc că parcă i-am dat mulţi bani vânzătoarei, iar ea mi-a dat foarte puţini bani rest. Vânzătoarea îşi face treabă cu marfa ei.

„Acum ce să-i zic? – mă gândesc. – Unde mi-e restul? Ce rest? Oare câţi bani i-am dat?”

Sanea tot pe lângă corcitură îşi face de lucru. Văd că ceva nu e normal în ceea ce-i priveşte, prea nefiresc stau unul în faţa celuilalt. Mă apropii de ei şi văd că Sanea se uită fix în ochii fetei, e foarte încordat. Iar ea se uită la el şi în acelaşi timp vorbesc ceva.

- De ce-aţi venit aici? – îl întreabă ea pe Sanea, când ajung acolo. – Cine v-a chemat? Mi-aţi omorât copiii. Copiii voştri vor fi pedepsiţi pentru asta.

- Haide, Sanioc, – i-am zis şi l-am tras de mânecă.

În târg deja sunt câteva tarabe pregătite pentru vânzare, cineva şi-a aşezat un scaun, două mese stau lângă scăunel.

- Hai să stăm un pic aici, să fumăm, – îmi propune Sanea.

- Ce te uitai aşa la ea?

Sanea a dat a lehamite din mână.

Se apropie o blindată. Pe ea stau soldaţi ai corpului de debarcare.

- Salutare, băieţi! – ne strigă ei. – De unde sunteţi?

- Din Sfântul Ispas! – le răspund.

Chiar pe blindată soldaţii au un covor persan. Deşi e mototolit şi murdar, scris cu ieroglife, oricum e frumos. Sus – un steag roşu. Admir băieţii, blindata lor, covorul, steagul. Prind întâmplător privirea târgoveţei la care se uita Sanea.

- Sanioc, ia uită-te la ea cum urăşte! – spun, făcând o bulă de fum.

Vânzătoarea se uită la blindată, privirea ei este animalică. Priveşte aşa cum s-ar uita căţeaua dacă i-ai trage un şut în burtă. Sanea nu se întoarce.

Soldaţii corpului de debarcare vin la tarabe, dar e evident că nu prea au bani. Se uită la marfă cu mâinile în buzunare.

De târg se apropie şi un camion, un „măgăruş” cu soldăţei – infanteriştii. Băieţei nespălaţi în uniforme murdare. Nici nu ies din camion, doar se uită la bere şi la conserve.

Soldaţii corpului de debarcare se uită la marfă leneşi, dar enervându-se progresiv când se târguiesc cu cecencele, iar blindata lor începe să se întoarcă. Intră încet cu roţile din faţă într-o băltoacă care se află la vreo zece metri de la poarta bazei noastre, mă uit cum valurile murdare şi dense sar zgomotoase pe marginea drumului. Îmi mut iar privirea la corcitură şi văd cum e lovită în faţă de şiroaie de murdărie care vin în viteză. Sanica zboară de pe bancă. Soldaţii corpului de debarcare se uită în părţi, cineva s-a întins la pământ şi şi-a pregătit arma. Se aud nişte rafale lungi şi îndepărtate... blindata a călcat o grenadă ascunsă în băltoacă – asta s-a întâmplat.

Mă întorc de pe bancă şi mă uit în părţi, mă uit unde aş putea să mă ascund.

„Mamă! – o chem în ajutor, în gând, pe femeia pe care n-o ţin minte. – Unde să mă car acum?”

Nu, asta nu e o frică sălbatică, e cu totul altceva, e un fel de ardere la foc mic.