Gherman Sadulaev

Eu, cecenul

Traducere din limba rusă de Alexandru Vakulovski,

în curs de apariţie la Editura Cartier

 

Cu o rândunică nu se face primăvară

 

Narațiune fracturată

(fragment)

52

Cât n-am încercat să plec, să zbor, să mă duc, s-o tai, n-am reușit să mă ascund de război. Războiul a venit pentru mine nu doar cu edițiile știrilor guvernamentale și cu relatările consătenilor veniți în Petersburg despre cum “Idris, știi, care trăia lângă pompa de apă, a mers să cosească alături de unitatea militară, el avea cu ei o înțelegere, le-a dus o ladă de vodcă, dar, oricum, l-au ciuruit cu automatele”. Războiul a venit la mine cu controalele din aeroporturi și gări, cu reținerile “până la verificarea identității”, cu refuzurile directe pentru permis de ședere, cu refuzuri neclare și rușinoase pentru angajare la lucru după ce-mi vedeau datele din anchetă. Este oare în asta o mistică oarecare sau nu, dar aproximativ atunci am luat în mâini un “Makarov” și mi-am lăsat capul în ținta gloanțelor. Am scuipat pe toate și am hotărât că dacă toți mă văd ca pe un cecen, atunci o să folosesc marca înregistrată. Ați vrut un cecen, o să-l aveți.

La o scurtă întâlnire cu un înrăit bandit rus, după ce el și-a făcut auzite pretențiile și foarte colorat a descris cum anume mă vor ucide, dacă întreprinderea mea nu va plăti, eu, nepăsător, am dat din umeri și i-am spus:

- Mă numesc Sadulaev Gherman Umaralievici. Sunt cecen. Nu știu să mă tem. La noi această parte a creierului, care răspunde de frică, e atrofiată complet. Mă puteți omorî – mai devreme sau mai târziu, voi sau alții, noi suntem cu toții deja morți, morții nu se tem de moarte. Dar pentru unul de-al nostru – vom doborî zece de-ai voștri, așa e dat.

Mai mult bandiții nu m-au sunat. În schimb, m-au sunat de la FSB, m-au invitat la o întâlnire: “De ce, Gherman Umaralievici, îi amenințați pe comercianții cinstiți?”. Iarăși am dat din umeri: “Iar dumneavoastră, așa înțeleg, sunteți acoperiș peste acoperișuri[1]?”. Căpitanul a zâmbit: “Ah, ce cuvinte sunt astea. Nu suntem acoperiș. Pur și simplu urmărim ordinea, legalitatea și dreptatea”. I-am zâmbit ca răspuns: “Atunci aveți aici tot dosarul și uitați-vă singur cine cui îi e dator”. Căpitanul a studiat atent actele și m-a lăsat. M-a sfătuit doar: “Dumneavoastră, dacă aveți probleme, veniți la noi. De ce trebuie să vă comportați așa de necivilizat? Doar sunteţi un om inteligent...”.

Acesta-i adevărul, suntem inteligenți.

Eu mi-am adus războiul meu cu mine, l-am desfășurat în clinică, stăteam cu zilele lângă soră, apoi veneam zilnic. Apoi operațiile, operațiile... Tata scrie în toate instanțele, tata solicită tratament din bugetul statului, ni se termină toți banii pentru camera de spital și operațiile sunt scumpe și fără de sfârșit. Răspunsurile sunt înjumătățite. Și da, și nu...

Îmi încurajez sora: noi, Sadulaevii, suntem ca pisicile – oricum ne-ai arunca, aterizăm în patru labe. Într-adevăr suntem așa.

53

Absolveam la fără frecvență Facultatea de Drept a Universității de Stat din Sankt-Petersburg. Ca voluntar, vara am hotărât să-mi fac practica la procuratura raionului Vasileostrovski. Chiar de la început m-au repartizat la ajutorul procurorului ce supraveghea miliția. O fată foarte plăcută, liniștită și deșteaptă. Ea mi-a cerut să mă pun la punct cu materialele despre refuzul întocmirii cazurilor penale, care se adunaseră cu zecile pe biroul ei.

Îmi amintesc acele dosare, subțiri, cu câteva pagini înăuntru, scrise sec, neglijent și întotdeauna în limba supărată a agenților operaționali și a anchetatorilor.

Fiecare al doilea dosar era un caz de sinucidere. Așa se cuvine, la detectarea unui caz de sinucidere se efectuează un control pentru obiectul întocmirii cauzei penale: dacă prin suicid nu e deghizat un omor sau dacă n-a existat incitare la sinucidere, ceea ce ar forma o categorie separată de infracțiuni după legea penală.

Semănau între ele, ca niște gemeni născuți morți, aceste materiale ale controalelor circumstanțelor sinuciderii. Dintr-un dosar în altul, se repeta aceeași poveste: N. P. P., 19.. a.n., motivul morții – asfixierea, corpul descoperit de membrii familiei, spânzurat în lațul unei funii, legate de... fără urme de luptă și de agresiune. Mai departe – o scurtă biografie a sinucigașului. A învățat în școala medie Nr..., performanțe obișnuite, n-a avut probleme cu miliția, n-a fost înregistrat la dispensarul psihoneurologic, n-a fost înregistrat la dispensarul narcologic, era sociabil, avea prieteni, frecventa cursul sportiv de..., de rudele și prietenii din acea perioadă era caracterizat ca fiind un adolescent deschis, cinstit, bun la suflet. În anul 19... a fost recrutat pentru serviciul militar. A fost trimis în Republica Cecenă. Demobilizat în 19.., răni n-a avut. După demobilizare a încercat să intre la studii superioare / să se angajeze la un loc de muncă..., și-a schimbat des serviciul, a devenit irascibil, închis, a început să consume alcool / droguri, pe plan intim nu s-a realizat, relațiile cu familia au devenit încordate. În ziua dinaintea sinuciderii s-a comportat normal, n-au fost incidente, n-a primit scrisori sau altfel de vești... Hotărâre: să se refuze începerea unui caz penal în absența unei infracțiuni.

În fiecare săptămână - câteva cazuri asemănătoare. Și asta într-un singur raion, doar într-un oraș. Cine a făcut o statistică câți or fi, jertfe inutile, soldați morți ai războaielor îndepărtate, în toată Rusia? În America cineva a făcut o astfel de statistică, au socotit că numărul sinuciderilor foștilor militari ce au trecut prin Vietnam e de două ori mai mare decât pierderile umane ale armatei americane din timpul aventurii vietnameze.

Și e vorba despre cei mai buni soldați. Acei soldați ai căror inimi n-au împietrit, care vedeau în vise copii însângerați. Dar sunt și alții. Cei care au mers pentru “zile de luptă”, ca voluntari să omoare și să jefuiască fără de pedeapsă, cei care știu gustul dulce al sângelui străin. Și ei s-au întors. Înțelegeți, și ei s-au întors.

Femeile din Samașki le spuneau jurnaliștilor: cum rușii nu înțeleg că e vorba de niște monștri, care au omorât ca animalele copiii noștri, ei se vor întoarce acasă, ei nu mai sunt oameni, sunt neoameni, n-o să poată trăi altfel, ei vor ucide și acolo, în asta constă pentru ei sensul și gustul vieții.

Eu nu mai vreau să scriu mai mult despre asta. Cu toții avem copii. Nu am încredere în cuvinte, care dubios de ușor se leagă în propoziții, între ele, rând după rând. Prin acest sânge ce se scurge, prin aceste măruntaie ce se varsă din mine, ca după o explozie a unei bombe cu vacuum, după ele poți să ghicești viitorul, dacă știți. Eu scriu despre trecut – el devine prezent, scriu despre viitor – devine trecut. Fiica mea mică crește, ea merge la școală, în fiecare zi iese pe stradă, pe stradă, unde... Mai bine să nu scriu deloc despre asta!

55

În timpul războiului, când au început raidurile regulate ale aviației rusești deasupra satului, oamenii încercau să se ascundă în adăposturi. Dar nu toți. Tatăl meu nu se ducea la adăposturi. El rămânea pur și simplu acasă, având încredere în destinul său.

Dar într-o zi s-a întâmplat asta. Tata stătea în curte, pe alături alerga Puștun, un câine imens de culoare roșcată-deschis. Bomba a zburat direct în curtea noastră.

Când de-abia au apărut avioanele pe cer, Puștun a devenit agitat, se lipea de tatăl meu și schelălăia. S-a auzit un vuiet și câinele într-un moment a sărit peste stăpân, l-a dat jos de pe picioare. L-a acoperit cu corpul său. Mai târziu, când tata l-a ridicat în brațe, el era plin de sânge, plin de rănile provocate de bilele ce și-au nimerit ținta. În el erau zeci de astfel de bile metalice. Sortite tatălui meu. În corpul tatălui a ajuns doar una, în umăr.

Acum întotdeauna va fi așa. Acum întotdeauna va fi așa? Orice mi-aș aminti, sforile memoriei mă duc la război...

Cu mulți ani în urmă, pe acoperișul garajului, rugându-mă soarelui ce răsărea, eu i-am cerut nu doar viața cățelului meu; fără să știu, eu i-am cerut luminătorului să-l apere pe tatăl meu, pe care câinele l-a salvat de la moarte.