Vladimir Nabokov

Darul

Când a ieşit din pădure şi a dat să traverseze o stradă, smoala lipicioasă a asfaltului sub tălpile goale s-a dovedit a fi o noutate plăcută. Era interesant de mers şi pe trotuar. O uşurătate de vis. Un trecător mai în vârstă, cu pălărie neagră de fetru, s-a oprit, a întors capul după el şi a făcut o remarcă grosolană – însă imediat, ca un fel de fericită compensaţie, un bărbat orb, cu o concertină, şezând sprijinit de un zid, şi-a bâiguit mica solicitare de pomană şi a stors un poligon de muzică de parcă n-ar fi fost nimic ieşit din comun (totuşi, era ciudat – sigur trebuie să fi auzit că sunt desculţ). Doi elevi au strigat după trecătorul dezbrăcat când au trecut agăţaţi de partea din spate a unui tramvai, iar apoi vrăbiile s-au întors la gazonul dintre şine, de unde fuseseră speriate de vagonul galben care zăngănea. Începuseră să cadă picături de ploaie, şi era de parcă cineva i-ar fi aplicat o monedă de argint pe diferite părţi ale corpului. Un poliţist tânăr s-a desprins de un chioşc de ziare şi a venit la el.

— E interzis mersul aşa prin oraş, a zis privindu-l pe Feodor în buric.

— Mi s-a furat totul, a explicat Feodor scurt.

— N-ar trebui să se întâmple aşa ceva.

— Da, şi totuşi s-a întâmplat, a zis Feodor dând din cap (câţiva oameni se opriseră deja lângă ei şi le ascultau curioşi dialogul).

— Că aţi fost jefuit sau nu, nu puteţi merge pe străzi dezbrăcat, a zis poliţistul, tot mai nervos.

— Aşa-i, dar trebuie să ajung cumva la staţia de taxi – înţelegeţi?

— Nu puteţi în halul acesta.

— Din păcate, nu pot să mă transform în fum sau să stau să-mi crească un costum.

— Eu vă spun că nu puteţi merge aşa, a zis poliţistul.

(„Ce neruşinare nemaipomenită”, a comentat o voce groasă de undeva din spate.)

— În acest caz, a zis Feodor, nu vă rămâne decât să-mi aduceţi un taxi, în timp ce eu aştept aici.

— Aşteptatul nud este de asemenea imposibil, a zis poliţistul.

— O să-mi dau jos costumul de baie şi o să imit o statuie, a sugerat Feodor.

Poliţistul şi-a scos agenda şi a tras atât de feroce creionul din etui, încât l-a scăpat pe trotuar. Vreun muncitor sau altul l-a ridicat, servil.

— Numele şi adresa, a zis poliţistul, fierbând.

— Contele Feodor Godunov-Cerdînţev, a zis Feodor.

— Încetaţi să mai faceţi pe glumeţul şi spuneţi-mi numele, a tunat poliţistul.

A mai sosit încă unul, mai mare în grad, şi a întrebat ce se întâmpla.

— Mi s-au furat hainele în pădure, a zis Feodor calm şi a simţit dintr-o dată că era complet ud de la ploaie.

Vreo doi gură-cască fugiseră să se adăpostească sub o marchiză, iar o bătrână care stătea cot în cot cu el şi-a deschis umbrela, aproape scoţându-i ochiul.

— Cine le-a furat? a întrebat agentul.

— Nu ştiu şi, mai mult, nici nu-mi pasă, a zis Feodor. Acum vreau să mă duc acasă, iar dumneavoastră mă reţineţi.

Ploaia s-a înteţit deodată şi mătura asfaltul; întreaga suprafaţă a acestuia părea să fie acoperită de mici lumânări săltăreţe. Poliţistul (complet năclăit şi înnegrit de umezeală) a considerat probabil ruperea de nori ca fiind un element al naturii în care costumul de baie era, dacă nu potrivit, măcar permis. Cel mai tânăr a încercat din nou să obţină adresa lui Feodor, dar superiorul lui a fluturat din mână, iar cei doi, grăbindu-şi paşii amorţiţi, s-au retras sub marchiza unei băcănii. Lucitorul Feodor Konstantinovici a fugit prin plescăiala gălăgioasă a ploii, a dat colţul şi a sărit într-un automobil.

Ajungând acasă şi spunându-i şoferului să aştepte, a apăsat butonul care deschidea uşa din faţă în mod automat până la ora opt seara, şi s-a năpustit pe scări. I-a deschis Marianna Nikolavna; holul era plin de oameni şi lucruri: Şciogolev în cămaşă cu mânecă scurtă, doi tipi luptându-se cu o cutie (în care se pare că era radioul), o modistă drăguţă cu cutia unei pălării, un colac de sârmă, un maldăr de lenjerie de la spălătorie...

— Sunteţi nebun! a strigat Marianna Nikolavna.

— Pentru numele lui Dumnezeu, plătiţi taxiul! a zis Feodor, zvârcolindu-se cu trupul lui rece printre oameni şi lucruri – şi în cele din urmă, dincolo de o baricadă de geamanatane, spărgându-şi un drum către camera lui.

Traducere de Veronica D. Niculescu

Editura Polirom, 2013